Decizia nr. 163/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 28/2014 a Curții de Apel Iași

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată reclamantul A. Vaslui a chemat în judecată pe pârâtul B. din România, solicitând: anularea Ordinulur. nr. 733 din 25 aprilie 2013, pentru aprobarea Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, a Normelor privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto, a Metodologiei de organizare și desfășurare a cursurilor de pregătire teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, a Programei de școlarizare, precum și condițiile și obligațiile pentru pregătirea teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, inclusiv cele 4 anexe care fac parte integrantă din ordin, suspendarea executării Ordinului până la soluționarea definitivă și irevocabile a cauzei și repunerea în drepturile subiective de care se bucură în prezent.

Soluția instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 28 din 24 ianuarie 2014 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. Vaslui, în contradictoriu cu pârâtul B., a anulat prevederile cuprinse în Normele privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, ce se constituie în Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013, emis de B., în partea care obligă pe instructorii auto să desfășoare activitatea de pregătire a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere doar sub forma de școli de conducători auto organizate în regim juridic de persoane fizice autorizate, în condițiile stabilite prin O.U.G. nr. 44/2008, precum și să dețină baza materială și logistică prevăzută ca și condiție de autorizare a acestei forme de organizare a activității și a suspendat executarea prevederilor anulate până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.

Calea de atac exercitată; Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au declarat recurs atât reclamantul A. Vaslui, cât și pârâtul B. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții au susținut faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. I. B. prin recursul formulat arată următoarele: Cu privire la motivul de casare invocat în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, se susține că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, care nu au legătură cu Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013, referitoare la existența unei distincții formale sub aspectul condițiilor de autorizare între școlile de conducători auto și instructorii autorizați și la faptul că, prin dispozițiile art. 6 alin. (4) lit. b) ale Anexei nr. 1 la ordin, s-a impus instructorilor auto care funcționau în regim de persoană fizică autorizată condiții asemănătoare școlilor de șoferi, condiții care, în opinia instanței de fond, contribuie în mod indirect la scoaterea de pe piață a instructorilor organizați ca persoane fizice autorizate. Cu privire la motivul de casare invocat în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, se susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, recurentul consideră că instanța de fond și-a întemeiat greșit soluția pe dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002, care au fost abrogate implicit prin O.G. nr. 27/2011, fără a avea în vedere că Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 a fost emis în aplicarea altor acte normative cu forță juridică superioară, respectiv O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, H.G. nr. 24/2013 privind organizarea și funcționarea B. și O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii în România, act normativ care a creat cadrul juridic necesar adoptării măsurilor de implementare a Directivei nr. 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind serviciile în cadrul pieței interne și care recunoaște dreptul autorității de autorizare de a condiționa, motivat, accesul prestatorului la activitatea de servicii, de obligația acestuia de a se constitui într-o anumită formă juridică. Se mai susține că s-au interpretat greșit dispozițiile art. 4 lit. b) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013, la care fac trimitere dispozițiile art. 6 alin. (1) din anexa aceluiași act normativ, fără a avea în vedere că, prin această reglementare nu se exclude posibilitatea ca activitatea de instruire practică să poată fi desfășurată și de către instructori autorizați. Instanța de fond nu a avut în vedere distincția făcută de lege între autorizare și atestare, deși chiar intimatul-reclamant a formulat critici numai cu privire la condiții, și nu cu privire la formele de organizare și în privința cărora nici nu au fost indicate dispozițiile legale cu forță juridică superioară pretins a fi fost încălcate prin ordinul atacat. Se mai arată că cele reținute de prima instanță cu privire la natura condițiilor de autorizare impuse pentru persoanele fizice care funcționează în temeiul O.U.G. nr. 44/2008 sunt lipsite de temei legal, deoarece oportunitatea și necesitatea instituirii condițiilor cu privire la spațiile în care se desfășoară activitatea de pregătire, la promovabilitate și la dotarea vehiculelor cu sistem tehnic de monitorizare video și audio revin exclusiv în sarcina B., conform prevederilor art. 34 din Legea nr. 90/2001 și art. 4 alin. (1) pct. 54-55 din H.G. nr. 24/2013 și corespund scopului urmărit de legea pusă în executare prin emiterea Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 și anume, necesitatea ridicării standardelor calitative de pregătire ale cursanților pentru a corespunde cerințelor actuale de circulație pe drumurile publice. În ceea ce privește suspendarea executării Anexei nr. 1 la ordin, apreciază recurentul că instanța de fond a considerat în mod eronat că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a analiza dacă a fost îndeplinită și cerința pagubei iminente, cu privire la care intimatul-reclamant nu a administrat nici o probă. II. A. Vaslui, în susținerea recursului arată că instanța de fond nu a demonstrat în mod convingător că actul normativ a cărui suspendare și anulare a fost solicitată a fost emis în limitele și potrivit normelor care au dictat apariția lui, în sensul că fiind act inferior ca putere juridică se impunea să respecte actele normative cu forță juridică superioară, ceea ce nu este însă cazul în speță întrucât Ordinul nr. 733/2013 instituie un regim paralel și contrar în materia condițiilor de atestare și autorizare a instructorilor auto independenți și a programei de școlarizare și metodologiei de organizare și desfășurare a cursurilor de pregătire teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere. În ceea ce privește competența materială a emitentului actului, emiterea ordinului contestat s-a făcut în temeiul art. 63 și 64 din O.G. nr. 27/2011, iar ceea ce privește dobândirea permisului de conducere dreptul comun în materie este instituit de prevederile Ordonanței nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice. Astfel, se poate reține cu certitudine că, în ceea ce privește atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto există neconcordante între art. 23 alin. (5) și (10) din O.U.G. nr. 195/2002 potrivit cu care aceasta se realizează prin ordin comun al ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, al ministrului Educației si Cercetării si al ministrului Administrației și Internelor și art. 62 raportat la art. 6 din O.G. nr. 27/2011 potrivit cu care atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto se face în condițiile stabilite de către autoritatea competentă (B.) prin norme. Aceleași neconcordanțe există și sub aspectul programei de învățământ pe baza căreia se organizează cursuri de pregătire precum și al metodologiei de organizare și desfășurare a cursurilor în vederea obținerii permisului de conducere care, potrivit art. 23 alin. (8) din O.U.G. nr. 195/2002 se stabilesc prin ordin comun al ministrului educației și cercetării, ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și al ministrului Administrației și Internelor, care se publică în M. Of. al României, partea I în timp ce potrivit art. 62 raportat la art. 6 din O.G. nr. 27/2011 Programa de școlarizare și metodologia de organizare și desfășurare a cursurilor de pregătire teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere se stabilesc de către autoritatea competentă prin norme. Din toate aceste considerente rezultă că, anexele II, III și IV ale Ordinului ministrului Transporturilor nr. 733/2013 sunt emise cu depășirea competențelor materiale exclusive ale acestui minister. Din examinarea definițiilor date transportului rutier, operatorilor de transport rutier, transportului rutier specializat și operatorului pentru activități conexe transportului rutier în legislația specifică, rezultă în mod indubitabil că instructorii auto nu sunt transportatori rutieri și nici nu pot fi asimilați acestei categorii. Față de cele de mai sus, activitatea instructorului auto nu poate fi definită decât prin acțiunea de formare a cursantului și rezultatul ei, pregătirea și instruirea unei persoane în vederea promovării examenului pentru obținerea permisului de conducere. Or, în aceste condiții, reglementarea activității instructorului auto doar de către B., prin asimilarea lui cu transportatorii rutieri este nu numai nefirească dar și abuzivă. Este de necontestat că, acționând în modalitatea mai sus arătată, ministrul Transporturilor și-a depășit competența materială. De asemenea, este evident că Ordinul nr. 733/2013 ignoră și dispozițiile art. 29 alin. (3) din H.G. nr. 1391/2006(în vigoare la momentul emiterii) precum și ale O.U.G. 44/2008, care reglementează în mod clar că instructorul auto este o persoană fizică atestată și autorizată numai pentru pregătirea practică a persoanei în vederea obținerii permisului de conducător auto și care își desfășoară activitatea folosind în principal forța sa de muncă. Recurentul mai susține că o parte din argumente au fost analizate și de către Consiliul Concurenței, autoritate națională care a emis un punct de vedere în care a arătat în mod explicit că, în condițiile de autorizare prevăzute de Ordinul nr. 733/2013 este puțin probabil ca un instructor auto-persoană fizică autorizată, care desfășoară o activitate economică în mod individual(chiar dacă în mod formal este denumit „școală de șoferi auto") să poată suporta toate costurile angajate, dintr-un venit maxim de 4.000 lei /lunar. La toate acestea se adaugă introducerea unor așa numite condiții de calitate, autorizația de funcționare nemaifiind prelungită dacă nu este îndeplinit, anual, un grad de promovabilitate de cel puțin 50%(raportul dintre numărul de cursanți care au promovat primul examen în vederea obținerii permisului de conducere și numărul cursanților care au absolvit școala în această perioadă, deși ulterior, după reluarea pregătirii, cursantul își însușește deprinderile necesare și promovează examenul). Această condiție impusă instructorilor auto, cu caracter unic la nivel european, fără stabilirea unor criterii obiective constituie nu doar un amestec al statului în piața concurențială a serviciilor dar, așa cum am argumentat și în acțiunea formulată și o măsură cu caracter evident arbitrar, care va avea efecte discriminatorii. Printr-o atare reglementare, emitentul ordinului face abstracție de natura obligației asumate de instructorul auto fată de cursant, aceasta fiind în mod evident o obligație de diligență, în temeiul căreia debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea scopului promis, obligație transformată practic într-una de rezultat. Nu în ultimul rând, limitarea numărului de cursanți, ca o consecință directă a limitării numărului maxim de ore de pregătire practică pe lună, constituie în opinia noastră o îngrădire a dreptului la muncă, o intervenție brutală a autorității publice în piața serviciilor. Recurentul mai susține că aplicarea reglementării în forma propusă ar avea cel mai probabil ca efect eliminarea de pe piață a școlilor de șoferi organizate ca P.F.A., precum și a școlilor de șoferi organizare ca S.C. dar de mici dimensiuni, cu o consecință directă asupra consumatorilor prin creșteri însemnate ale tarifelor (mai puține întreprinderi pe piață, costuri mai mari la intrarea pe piață).

Apărările formulate în cauză B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de sindicat ca nefondat. A. Vaslui a formulat întâmpinare la recursul B., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea de ședință din data de 17 iunie 2015, recursurile au fost admise în principiu.

Cereri formulate în fața instanței de recurs; La data de 21 mai 2015, C. a formulat, în baza art. 61-63 coroborate cu art. 148 C. proc. civ., cerere de intervenție accesorie în interesul recurentului B. În motivarea cererii de intervenție au fost expuse argumente în sensul casării hotărârii primei instanțe, precizându-se că intimatul-reclamant nu a indicat niciun temei de nelegalitate pentru Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 și nici împrejurări legate de starea de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, făcând susțineri care vizează numai oportunitatea actului și nu legalitatea acestuia. C. a solicitat admiterea cererii de intervenție și a recursului declarat de B., casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii formulate de intimatul-reclamant, ca neîntemeiată.

Soluția instanței de recurs; Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinările formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de B. este fondat, iar cel declarat de A. Vaslui este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea în totalitate a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 emis de B. pentru aprobarea Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor de conducere auto (Anexa nr. 1), a Normelor privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto (Anexa 2) a Metodologiei de organizare și desfășurare a cursurilor de pregătire teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere (Anexa nr. 3), a Programei de școlarizare (Anexa nr. 4), precum și privind condițiile și obligațiile pentru pregătirea teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere. Însă, din motivarea acțiunii rezultă că, în realitate, au fost contestate numai dispozițiile care, în opinia reclamantului, ar impune noi condiții de autorizare pentru instructorii de conducere auto și ar determina încetarea activității pentru persoanele fizice autorizate care asigură doar pregătirea practică a cursanților, pe considerentul unei organizări unitare a activității de pregătire (incluzând pregătirea practică și teoretică). Admițând în parte acțiunea, Curtea de Apel Iași a anulat parțial Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 numai cu privire la normele din Anexa nr. 1 privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, în partea care obligă pe instructorii auto să desfășoare activitatea de pregătire a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere doar sub forma de școli de conducători auto organizate în regim juridic de persoane fizice autorizate, în condițiile stabilite prin O.U.G. nr. 44/2008, precum și să dețină baza materială și logistică prevăzută ca și condiție de autorizare a acestei forme de organizare a activității. În atare situație, urmează a fi analizate criticile formulate în recursul declarat de B. numai cu privire la acele dispoziții din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 care au fost anulate și numai prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, constându-se că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei și deci nu se impune a fi casată în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat. Cu privire la soluția de admitere în parte a acțiunii, se constată că instanța de fond nu a indicat în concret dispozițiile din Anexa 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 care au fost anulate prin hotărârea pronunțată și nici actele normative cu forță juridică superioară care ar fi fost încălcate prin această reglementare determinând astfel anularea lor. În condițiile în care prevederile anulate nu se regăsesc în cuprinsul unei anumite norme din ordinul atacat, din formularea cu caracter general a dispozitivului, dar mai ales din considerentele hotărârii atacate, se poate desprinde concluzia că anularea a fost dispusă de instanța de fond cu privire la art. 4 lit. b), art. 6 alin. (3) lit. a) iiiii , alin. (3) lit. b) și c) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 emis de B., care reglementează forma de organizare și dotările necesare pentru școlile de conducători auto în regim de persoane fizice autorizate, în condițiile stabilite de O.U.G. nr. 44/2008. Reglementarea anulată de instanța de fond prevede, la art. 4 lit. b), că școlile de conducători auto sunt organizate și în regim de persoane fizice autorizate, în condițiile stabilite de O.U.G. nr. 44/2008 pentru desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, de către instructori de conducere auto, denumiți în continuare instructori auto, atestați conform reglementărilor specifice în vigoare, care au obținut autorizația de școli de conducători auto, în conformitate cu prevederile acestor norme. La art. 6 alin. (3) lit. a) iiiii , lit. b) și c), se dispune că autorizarea școlilor de conducători auto organizate de către instructorii auto în regim juridic de persoane fizice autorizate se face de către Autoritatea Rutieră Română dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiții, inclusiv cele referitoare la: deținerea unui sistem tehnic de monitorizare video și audio pentru examinarea în vederea obținerii permisului de conducere, deținerea unor spații adecvate procesului de învățământ și deținerea echipamentelor și a dotării tehnico-didactică corespunzătoare programelor școlare de pregătire teoretică și instruire practică în conducerea auto. Cu privire la forma juridică de organizare prevăzută la art. 4 lit. b) din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 pentru școlile de conducători auto, se constată că instanța de fond și-a însușit în mod eronat apărarea reclamantului referitoare la pretinsa vătămare adusă prin această reglementare dreptului său de a-și desfășura în continuare activitatea de instructor auto, fără a avea în vedere că Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 a aprobat norme pentru două regimuri juridice distincte și anume: a) regimul juridic al instructorului auto, care poate presta în regim de liberă practică (autorizată) activitatea de pregătire practică a persoanelor care solicită acest serviciu, și b) regimul juridic al școlii de șoferi care desfășoară activitate integrală de pregătire (teoretică și practică) într-un cadru instituțional, care se poate desfășura și de către instructorul auto, care îndeplinește și celelalte condiții legale de autorizare (bază materială, onorabilitate, competență profesională pentru pregătirea teoretică a cursanților). Această distincție rezultă în mod clar și neechivoc din cuprinsul Ordinului nr. 733/2013, care în Anexa nr. 1 prevede normele privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, iar în Anexa nr. 2 prevede normele privind atestarea instructorilor de conducere auto, fiind deci o consecință a atribuțiilor diferite conferite prin lege, deoarece școlile de conducători (organizate ca persoane juridic sau ca persoane fizice autorizate) fac parte din cadrul instituțional național în domeniul siguranței rutiere, care desfășoară activitatea de pregătire integrală a persoanelor în vederea obținerii permiselor de conducere, conform prevederilor art. 62 alin. (1) din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, spre deosebire de instructorii auto atestați, care pot efectua numai pregătirea practică în vederea obținerii permisului de conducere. Reglementarea formelor de organizare juridică prevăzute la art. 4 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733/2013 pentru organizarea școlilor de conducători auto nu poate avea ca efect desființarea categoriei socio-profesionale a instructorilor auto atestați și nici nu poate fi de natură să afecteze dreptul acestora la proprietate și la libera alegere a profesiei, deoarece de referă exclusiv la autorizarea școlilor auto, pentru care emiterea noilor norme s-a justificat prin modificările aduse legislației privind circulația pe drumurile publice și prin necesitatea transpunerii în dreptul intern a legislației comunitare în domeniu, respectiv Directiva nr. 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, care are ca obiective îmbunătățirea siguranței rutiere, facilitarea liberei circulații a persoanelor care își stabilesc reședința într-un alt stat membru decât statul care a eliberat permisul și reducerea posibilităților de fraudare, precum și Directiva nr. 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne, care recunoaște dreptul autorității de autorizare de a condiționa motivat accesul prestatorului la activitatea de servicii, de obligația acestuia de a se constitui într-o anumită formă juridică. Conform acestei ultime directive și actului normativ prin care a fost transpusă în ordinea juridică internă, O.U.G. nr. 49/2009, autoritățile competente române pot condiționa accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia de obligația prestatorului de a se constitui sub o anumită formă juridică, dacă o asemenea cerință nu este nediscriminatorie, este justificată printr-un motiv imperativ de interes general și este adecvată pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit. B., în calitatea sa de autoritate emitentă și în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 62 alin. (2) și (3), art. 63-64 din O.G. nr. 27/2011 și art. 4 alin. (1) pct. 55 din H.G. nr. 24/2013, a adoptat, prin Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733/2013, o reglementare necesară, proporțională și nediscriminatorie prin normele de autorizare a școlilor de conducători auto, deoarece au fost prevăzute condiții similare pentru ambele forme juridice de organizare (persoane juridice și persoane fizice autorizate), cu scopul de a se asigura baza materială adecvată pentru pregătirea teoretică și practică, în vederea obținerii permisului de conducere, o pregătire teoretică și practică reală și calitativă și desfășurarea în bune condiții, cu posibilitatea verificării, a modului de examinare în vederea obținerii permisului de conducere. Astfel, se reține că obligația de a deține în folosință exclusivă și permanentă spațiul pentru procesul de învățământ nu are un caracter nelegal sau abuziv, întrucât un asemenea spațiu poate fi deținut cu orice titlu (închiriere, comodat), fiind necesar pentru asigurarea condițiilor optime de desfășurare a procesului de instruire teoretică. Măsura dotării vehiculelor cu sistem tehnic și de monitorizare video și audio a fost prevăzută pentru examinarea în vederea obținerii permisului de conducere și a fost justificată de propunerea Ministerului Administrației și Internelor, de includere în componența dotării autovehiculelor folosite la executarea probei practice a examenului de obținere a permisului de conducere, a unui sistem tehnic omologat cu monitorizare a probei, care să ofere fiecărei părți interesate (candidat, școală de conducători auto autorizată, serviciul comunitar permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor) proba martor a modului de desfășurare a probei respective. Cerința deținerii echipamentelor și dotării tehnico-didactice corespunzătoare conținutului programelor școlare de pregătire teoretică și practică este de asemenea justificată față de atribuțiile recunoscute prin lege școlilor de conducători auto pentru pregătirea integrală teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere auto, ceea ce implică obligații suplimentare pentru creșterea nivelului de pregătire a cursanților și implicit, a gradului de siguranță rutieră. Toate aceste cerințe nu încalcă principiul egalității de tratament și nici libera concurență a agenților economici, sens în care s-a și exprimat Consiliul Concurenței (anterior emiterii Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, la solicitarea adresată sub nr. 6318 din 12 februarie 2013 de B.), arătându-se că reglementarea școlilor de conducere auto prevede condiții, în mare parte similare, pentru ambele forme de organizare, ca societăți comerciale sau în regim de persoane fizice autorizate și că piața se va regla oricum prin introducerea unor condiții de calitate. Pentru considerentele care au fost expuse, se constată că nu există temei pentru admiterea acțiunii în anulare formulată de reclamant, cu atât mai mult cu cât acesta, în calitatea sa de instructor, nici nu a dovedit existența unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim care să fi fost vătămat prin reglementarea emisă prin ordinul contestat cu privire la școlile de conducători auto și care se adresează, deci, unei alte categorii de subiecte de drept. Apreciind că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 67 C. proc. civ., republicat, în raport cu obiectul cererii de intervenție accesorie și calitatea titularului acestuia, dovedită prin hotărârile judecătorești de constatare a reprezentativității la nivel de sector de activitate, conform Legii nr. 62/2011, Înalta Curte va admite cererea de intervenție formulată de intervenienta C.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs; În baza dispozițiilor art. 67 și 497 C. proc. civ., republicat și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul B. și cererea de intervenție accesorie, va casa hotărârea atacată și, pe fond, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant. De asemenea, pentru aceste considerente și în baza acelorași dispoziții, va fi respins recursul declarat de A. Vaslui, ca nefondat.