ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 611/2018

Decizia nr. 611/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2016

pe rolul Judecătoriei Buzău, reclamanții A. și B. au

solicitat obligarea pârâților C. și D. să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în

suprafață de 500 mp situat în sat Potoceni, com.

Mărăcineni, județ Buzău, având număr cadastral, fiind

înscris în C.F. deschisă la Oficiu de Cadastru și Publicitate

Imobiliară Buzău, rectificarea cărții funciare în sensul

radierii dreptului de proprietate al pârâților și înscrierii

dreptului lor de proprietate, cu cheltuieli de judecată,

Prin sentința civilă

nr. 2189 din 05 aprilie 2017, Judecătoria Buzău a admis cererea de

chemare în judecată, formulată de reclamanții A. și B., în

contradictoriu cu pârâții C. și D.; a obligat pârâții să

lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul teren în suprafață de 500 mp situat în sat Potoceni,

com. Mărăcineni, având număr cadastral, înscris în C.F.,

deschisă la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară

Buzău; a dispus rectificarea C.F., deschisă Ia Oficiul de Cadastru

și Publicitate Imobiliară Buzău, în sensul radierii dreptului de

proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 500 mp situat în

sat Potoceni, com. Mărăcineni, având număr cadastral, înscris în

favoarea pârâților și înscrierea dreptului de proprietate al

reclamanților; a obligat pârâții la plata către reclamanți

a sumei de 3.355 Iei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 996 din 7

noiembrie 20/7, Tribunalul Buzău, secția I civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâții C. și D., în contradictoriu cu

reclamanții A. și B.; a obligat apelanții la plata sumei de 1.500

lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse de instanță prin

aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, au

declarat recurs pârâții C. și D., ce a fost înregistrat Ia Tribunalul

Buzău la data de 16 ianuarie 2018.

Prin adresa din 19 ianuarie

2018, Tribunalul Buzău a înaintat recursul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă la data de 22 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția

completului din data de 23 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la

22 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de

recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru

următoarele considerente:

Decizia supusă recursului

a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu

având ca obiect revendicare imobiliară.

În conformitate cu art. 97 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă : „1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum

și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2.

recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea, oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edificarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îi urmărește și recursul soluționat de alte instanțe,

astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit

căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod

corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în

acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol

se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisa, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este

prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o

asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici in

favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în

conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă

recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a

fi identificată o instanță competentă pentru

soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun

judecător nu poate refuza să judece pe motiv ca legea nu prevede,

este neclară sau incompletă", astfel cura statuează art. 5

alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile

prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „în cazul în

care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici

a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza

dispozițiilor legale privitoare ia situații asemănătoare,

ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având

în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de

cerințele echității".

După cum s-a arătat

în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil

și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme

privind competența de atribuțiune pentru soluționarea

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de

către tribunale și neputând fi identificată vreo

uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și

identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar fără a individualiza instanța competentă ea fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile ari 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1

C. proc. civ.

În acest context, sunt

relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform

cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile

prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul

împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4)

teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă

consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte

situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare

extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba

despre „situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme,

față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența

de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva

hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Buzău

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va

declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența,

de soluționare a recursului formulat de pârâții D. și C.

împotriva Deciziei nr. 996/din 7 noiembrie 2017 a Tribunalului Buzău, secția

I civilă, în favoarea Curți de Apel Ploiești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.