ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 611/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 611/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 611/2018
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2016
pe rolul Judecătoriei Buzău, reclamanții A. și B. au
solicitat obligarea pârâților C. și D. să le lase în
deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în
suprafață de 500 mp situat în sat Potoceni, com.
Mărăcineni, județ Buzău, având număr cadastral, fiind
înscris în C.F. deschisă la Oficiu de Cadastru și Publicitate
Imobiliară Buzău, rectificarea cărții funciare în sensul
radierii dreptului de proprietate al pârâților și înscrierii
dreptului lor de proprietate, cu cheltuieli de judecată,
Prin sentința civilă
nr. 2189 din 05 aprilie 2017, Judecătoria Buzău a admis cererea de
chemare în judecată, formulată de reclamanții A. și B., în
contradictoriu cu pârâții C. și D.; a obligat pârâții să
lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită
posesie imobilul teren în suprafață de 500 mp situat în sat Potoceni,
com. Mărăcineni, având număr cadastral, înscris în C.F.,
deschisă la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară
Buzău; a dispus rectificarea C.F., deschisă Ia Oficiul de Cadastru
și Publicitate Imobiliară Buzău, în sensul radierii dreptului de
proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 500 mp situat în
sat Potoceni, com. Mărăcineni, având număr cadastral, înscris în
favoarea pârâților și înscrierea dreptului de proprietate al
reclamanților; a obligat pârâții la plata către reclamanți
a sumei de 3.355 Iei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 996 din 7
noiembrie 20/7, Tribunalul Buzău, secția I civilă, a respins, ca
nefondat, apelul declarat de pârâții C. și D., în contradictoriu cu
reclamanții A. și B.; a obligat apelanții la plata sumei de 1.500
lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse de instanță prin
aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, au
declarat recurs pârâții C. și D., ce a fost înregistrat Ia Tribunalul
Buzău la data de 16 ianuarie 2018.
Prin adresa din 19 ianuarie
2018, Tribunalul Buzău a înaintat recursul Înaltei Curți de
Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.
Dosarul a fost înregistrat pe
rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I
civilă la data de 22 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,
prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.
Prin rezoluția
completului din data de 23 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la
22 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei
Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de
recurs.
La acest termen, Înalta Curte
a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale
materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru
următoarele considerente:
Decizia supusă recursului
a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu
având ca obiect revendicare imobiliară.
În conformitate cu art. 97 C.
proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă : „1.
recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum
și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2.
recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.
orice alte cereri date prin lege în competența sa".
Din norma de
competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta
Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri
declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de
apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres
competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.
proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,
ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate
împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin
excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva
altor hotărâri.
Astfel formulată, norma
în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei
Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a
pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de
drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte
soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în
competența altor instanțe.
O asemenea formulare de
principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum
s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul
competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în
primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat
pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea
expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a
competenței în favoarea Înaltei Curți.
Reformularea art. 97 pct. 1
din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun
pentru soluționarea, oricărui recurs pentru care nu este
prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea intenției legiuitorului la edificarea normei și cu
extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în
care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de
atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o
regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,
rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit
cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin
modificarea normelor prezentului cod".
Constatări similare se
impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede
că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de
Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă
nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte
soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în
competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă
legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca
instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei
rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică
titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin
lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același
scop îi urmărește și recursul soluționat de alte instanțe,
astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit
căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător".
Este incontestabil că Înalta
Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a
legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă
acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea
recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în
acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol
se exercită de către Înalta Curte de Casație și
Justiție „potrivit competenței sale".
Din considerentele expuse
anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o
concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,
anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de
soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor
curților de apel și numai prin excepție competența de
soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când
aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această
premisa, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este
prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de
soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor
pronunțate de tribunale în apel.
Pe de altă parte, o
asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici in
favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în
conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă
recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."
Cu toate acestea, se impune a
fi identificată o instanță competentă pentru
soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun
judecător nu poate refuza să judece pe motiv ca legea nu prevede,
este neclară sau incompletă", astfel cura statuează art. 5
alin. (2) C. proc. civ.
În acest caz, devin aplicabile
prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „în cazul în
care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici
a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza
dispozițiilor legale privitoare ia situații asemănătoare,
ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având
în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de
cerințele echității".
După cum s-a arătat
în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil
și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.
În absența unei norme
privind competența de atribuțiune pentru soluționarea
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de
către tribunale și neputând fi identificată vreo
uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și
identificarea instanței competente în cauză „în baza
dispozițiilor legale privitoare la situații
asemănătoare."
Situațiile
asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care
legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de
atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în
apel, dar fără a individualiza instanța competentă ea fiind
curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,
întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost
direct incidente, după caz, prevederile ari 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1
C. proc. civ.
În acest context, sunt
relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform
cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se
soluționează de către instanța ierarhic superioară
celei care a pronunțat hotărârea atacată".
Pe acest temei, în cazurile
prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul
împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la
examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4)
teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Soluția legislativă
consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte
situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare
extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba
despre „situații asemănătoare".
În aplicarea acestei norme,
față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența
de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva
hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Buzău
revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel
Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va
declina competența de soluționare a recursului, văzând și
dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competența,
de soluționare a recursului formulat de pârâții D. și C.
împotriva Deciziei nr. 996/din 7 noiembrie 2017 a Tribunalului Buzău, secția
I civilă, în favoarea Curți de Apel Ploiești.
Fără cale de atac.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.