ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 513/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 513/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 513/2018

După deliberare, asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei .Târgu-Jiu

sub nr. x/318/2016, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC

B. SRL

solicitând instanței ca, prin sentința ce

va pronunța, să fie obligată pârâta la repararea prejudiciului

cauzat societății, respectiv la plata debitului în cuantum de 8.143,431ei,

reprezentând contravaloarea facturii din 31 mai 2015, constând în costul

lucrărilor de reparație conform devizului atașat facturii;

obligarea la plata dobânzii legale calculate de la data împlinirii termenului

de 30 de zile prevăzut în notificare, termen ce curge de la data

comunicării acesteia; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 1373 C. civ. și ale art. 92 alin. (1) din Legea nr.

123 din 16 iulie 2012.

Prin sentința civilă nr. 3021 din 20 aprilie

2017, pronunțată de Judecătoria

Târgu-Jiu,

a fost obligată pârâta la plata sumei de 8.143,43 lei reprezentând

contravaloarea facturii din 31 mai 2015 către reclamantă și la

plata dobânzii legale calculată de la data împlinirii termenului de 30 de

zile prevăzut în notificare, fiind respinsă cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta SC B. SRL Tismana împotriva chematei în

garanție SC C. SRL. București. A fost obligată pârâta societatea

SC B. SRL Tismana la plata sumei de 512 lei către reclamantă cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe a fost

schimbată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, prin Decizia nr. 1497

din data de 27 septembrie 2017,

prin care

a fost admis apelul civil declarat de apelanta-pârâtă SC B. SRL

împotriva sentinței civile nr. 3021 din 20 aprilie 2017,

pronunțată de Judecătoria Târgu-Jiu în Dosarul nr. x/318/2016,

în contradictoriu cu intimata reclamantă SC A. SA și

intimata/chemată în garanție SC C. SRL. A fost schimbată, în

parte, sentința civilă atacată, în sensul că a fost

admisă cererea de chemare în garanție formulată de SC B. SRL

împotriva chematei în garanție SC C. SRL și obligată chemata în

garanție la plata sumei de 8.143,43 lei către apelanta pârâtă SC

B. SRL Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței civile nr.

3021 din 20 aprilie 2017, pronunțate de Judecătoria Târgu-Jiu, în Dosarul

nr. x/318/2016.

Împotriva acestei din urmă decizii a

declarat recurs chemata în garanție SC C. SRL, înregistrat la Tribunalul

Gorj, la data de 6 decembrie 201

7.

Prin adresa din data de 14 decembrie 2017,

Tribunalul Dolj a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre

soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la

data de 27 decembrie 2017.

Prin rezoluția din 8 ianuarie 2018, s-a

fixat termen la 20 februarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în

pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va

admite,

în considerarea următoarelor argumente:

Decizia supusă recursului a fost

pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca

obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele pornite

începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la

data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile

pronunțate

în cererile (…),

precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la

1.000.000 lei inclusiv".

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017,

publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea

Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele

acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea

aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din

considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație

și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii

soluționate în primă instanță de către

judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de

constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală

constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care

conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul

absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani

în valoare de până ia 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile

după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a

constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul

la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea

juridică a cetățenilor în accesul la această cale

extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces

echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art.

21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei

menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu ia calea de

atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil,

include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta

Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin.

(3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta

Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri

evaluabile în bani.

În viziunea Curții

Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o

anumită instanță.

În absența unor considerente în

sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o

statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin

absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai

mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a

reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are

semnificația accesului la toate structurile judecătorești

și la toate

căile de atac

prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă,

publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4

mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat

încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție

referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței

(parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în

vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac

a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de

recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul

recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă

că s-a acceptat premisa ca nu toate recursurile intră de plano în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Așadar, în stabilirea

competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această

competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017,

publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competența de soluționare a

acestor recursuri urmează a fi determinată de către

instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea

și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest context, se va constata

că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ.,

curtea de apel este instanța competentă să soluționeze

recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apei, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă

instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit.

k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de

soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de

curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii

depășește pragul de 200.000 lei.

Astfel, în ceea ce privește

interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc.

civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de competență

citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează recursuri declarate

împotriva altor hotărâri decât hotărârile culților de apel doar

în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione

materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în

discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în

sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru

soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută

competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea

conținutului expres al normei și cu extinderea nepermisă a

sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de

competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C.

proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Nici dispozițiile art. 483 alin.

(3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei

competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține

instanței supreme.

Astfel, potrivit textului

menționat, „recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Rezultă că norma art. 483 alin.

(3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și scopul

recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se

realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul,

respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el

se determină și circumscrie conform normei de competență

stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Ca atare, potrivit dispoziției

procedurale arătate, pentru a fi competentă instanța

supremă în soluționarea recursului, este necesar să. existe o

hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în

privința altor hotărâri.

În speță însă, nu se

regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o decizie

pronunțată de tribunal în apel, în privința căreia nu

există o dispoziție legală expresă atributivă de

competență în favoarea instanței supreme.

În acest context, neexistând o

legală învestire a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apei

Craiova, căreia îi aparține competența, ca instanță

ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Decimă competența de

soluționare a recursului formulat de chemata în garanție SC C. SRL

împotriva Deciziei nr. 1497 din data de 27 septembrie 2017, pronunțate de

Tribunalul Gorj, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel

Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 20 februarie 2018.