ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4576/2018

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 09.06.2016 și înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 sub nr. x/2016, contestatoarea A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimații B. și C., să se constate, în principal, inexistența dreptului intimaților de abli se stinge datoriile izvorâte din contractul de credit nr. x/23.05.2008 și a contractului de credit nr. x/23.05.2008 prin darea în plată a imobilului situat în București, șos. x, raportat la constatarea neconstituționalității dispozițiilor Legii nr. 77/2016, iar în subsidiar, să se constate neîndeplinirea condițiilor admisibilității notificării și aplicării procedurii dării în plată; cu cheltuieli de judecată.

În drept, își întemeiază contestația pe dispozițiile art. 29 din Legea 47/1992, Legii nr. 77/2016, art. 11, art. 15, art. 16, art. 44, art. 45, art. 53, art. 57, art. 135, art. 148 din Constituție.

Prin sentința civilă nr. 5030/06.07.2017 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2016 a fost admisă in parte contestația formulata de contestatoarea A. în contradictoriu cu intimații B. si C., va adapta pentru viitor contractele de credit nr. x/23.05.2008 si nr. x/23.05.2008, in sensul că toate sumele datorate de intimați, potrivit graficelor de rambursare agreate, se vor calcula la valoarea CHF din momentul incheierii contractelor, s-au respins cererile parților privind acordarea cheltuielilor de judecata.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatoarea A. solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate.

Prin decizia nr. 883/2018 din 28 februarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, contestatoarea A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea pe fond, admiterea contestației si constatarea neindeplinirii condițiilor de admisibilitate a Legii darii in plata si implicit neindeplinirea condițiilor necesare pentru a li se stinge intimaților datoriile izvorâte din Contractul de credit nr. x/23.05.2008 și a Contractului de credit x/23.05.2008 prin darea in plata a imobilului situat în Mun. București, Sos. x, Sector 5 si/sau neindeplinirea condițiilor pentru adaptarea pe viitor a contractelor raportat la cursul de la momentul contractării;

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 21 mai 2018; a fost fixat termen de judecată la 1 noiembrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel București, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul București, în apel, într-o cerere având ca obiect o contestație în baza Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, respectiv o decizie pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Potrivit dispozițiilor art. 94 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având ca obiect contestația în baza Legii nr. 77/2016, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 883/2018 din 28 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2018.