ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4444/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei Bistrița, la data de 03 decembrie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. BUCUREȘTI, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută parțială raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000 a clauzei privind "dobânda de referință variabilă" cuprinsă la punctul 5 teza finală din contractul de credit bancar pentru persoane fizice fără număr încheiat cu pârâta la data de 13.04.2007 și anume: " (...)dobânda curenta este formata din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.(...),: întrucât permite entității bancare să stabilească obiectul contractului cu privire la dobândă, în funcție de propriile considerente; să constate nulitatea absolută raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000 a clauzei contractuale înscrise la pct. 2.10.a din cuprinsul Condițiilor generale de creditare și anume " (...) pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare(...)", întrucât permite pârâtei modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii, și, pe cale de consecință să constate nulitatea absolută prin prisma Legii nr. 193/2000 a art. nr. 1 din cuprinsul Actului Adițional fără număr la contractul de credit pentru persoane fizice fără număr din data de 13.04.2007 și anume: "La data semnării prezentului Act adițional, nivelul dobânzii curente percepute conform contractului . . . . . . . . . .este de 11.4% pe an. Dobânda curentă aplicabilă creditului în sold la data intrării în vigoare a prezentului Act Adițional, în perioadele de dobânda variabilă se calculează în funcție de cotația indicelui de referință independent, Euribor la 6 luni, la care se adaugă 10.26 pp marja pe an. Valoarea marjei de mai sus . este formata din diferența dintre dobânda de referința B. variabilă percepută de Bancă conform prevederilor din contract și indicele de referință Euribor la care se adaugă marja fixă prevăzută în contract.(...)" să oblige pârâta să se alinieze dispozițiilor art. 37 din cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010 în ceea ce privește calculul dobânzii variabile în sensul de a raporta dobânda la fluctuațiile indicelui de referința Euribor la 6 luni la care se adaugă marja băncii și anume 2,50 puncte procentuale, așa cum însăși banca prevede la art. 5 teza finală din cuprinsul Contractului de credit bancar fără număr încheiat la data de 13.04.2007: "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .la care se adaugă 2.50 puncte procentuale" ca o consecință firească a admiterii petitelor 1.1.,1.2 și 1.3 din acțiune, a solicitat obligarea pârâtelor la restituirea către reclamant a sumelor plătite în plus, nedatorat cu titlu de "dobândă variabilă", în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive și lovite de nulitate, începând cu data încheierii contractului de credit și anume 13.04.2007 și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care se va pronunța în prezenta cauză, actualizate cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, calculată de la data plății fiecărei rate în parte și până la data restituirii efective (surplusul dobânzii calculate conf. disp. O.U.G. nr. 50/2010); să constate caracterul abuziv raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000 a clauzelor contractuale prevăzute la art. 9 lit. b),c) și f) din cuprinsul contractului de credit bancar fără număr încheiat la data de 13.04.2007 (clauzele de la lit. c) și f) regăsindu-se și în cuprinsul Actului adițional nr. x, la pct. 7 lit. a), însumate și redenumite doar sub titlul de comision de administrare), respectiv: pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe următoarele comisioane:... b) comision de acordare credit de 2,00% aplicat la valoarea creditului și achitat la momentul semnării contractului de credit, valoarea acestuia fiind de 92,00 Euro: c)comision de administrare de 2,35 Euro lunar (..) și f) comision de urmărire riscuri de 13,14 Euro lunar (...)." să oblige pârâtele la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat cu titlu de "comision de acordare credit", "comision de administrare" și "comision de urmărire riscuri" (redenumit ulterior tot comision de administrare prin cumularea valorii sale cu cea a adevăratului comision de administrare), începând cu data încheierii convenției de credit fără număr din data de 13.04.2007 și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care se va pronunța în prezenta cauză, actualizate cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, calculată de la data plății flecarei rate în parte (în cazul comisionului de administrare și risc) și până la data restituirii efective (restituirea prestațiilor executate în temeiul unui act juridic nul), sumele plătite cu acest titlu până la data introducerii prezentei acțiuni fiind de 92,00 euro comision de acordare credit și 1595,47 euro comision de administrare și comision de risc redenumit ulterior, prin însumare, doar comision de administrare; să oblige pârâta la eliminarea clauzelor abuzive astfel cum sunt ele prevăzute de art. 5, art. 9 lit. b), c) și f) din cuprinsul contractului de credit bancar fără număr din data de 13.04.2007, precum și a clauzei înscrise la art. 2.10.a din cuprinsul Condițiilor generale dar și a clauzelor inserate în Actul adițional fără număr și anume: " art. 1 și art. 7 lit. a)." să oblige pârâta ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești să îi pună la dispoziție câte un act adițional și un nou grafic de rambursare, conform sentinței, din care să reiasă excluderea pe viitor a comisionului de administrare, a celui de acordare credit și calculul corect al dobânzii conform dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 și anume prin raportarea dobânzii la fluctuațiile Euribor la 6 luni plus marja băncii de 2,50 p.p.; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 828/2017 din data de 16.03.2017, pronunțată de Judecătoria Bistrița, secția Civilă în dosar nr. x/2015, s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. București, și în consecință:

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal și motivat pârâta B. S.A. BUCUREȘTI, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; cu obligarea intimatului- reclamant, în temeiul art. 451 și urm. C. proc. civ., la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluționarea prezentei cauze (fond și apel).

Prin decizia civilă nr. 959/2017 din 07 decembrie 2017 a Tribunalului Bistrița- Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de intimata B. S.A. BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 828 din data de 16.03.2017 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2015.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs, recurenta-pârâtă B. S.A. BUCUREȘTI, iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Bistrița - Năsăud- prin adresa emisă la 26.04.2018 și înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/02.05.2018.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Cluj.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

În plus, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Mai mult, prin Decizia nr. 18/2018 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj.