ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3656/2018

Ședința publică din data de 26 septembrie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2745 din 5 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. x/2007, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții E. și F., s-a constat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.09.2006 de către BNP G.. S-a dispus obligarea pârâților în solidar la plata către reclamanta B. a sumei de 3000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul E. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1393/2018 din 10 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, a fost respins ca nefondat. A fost obligat apelantul la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B., constând în onorariu de avocat.

Împotriva deciziei nr. 1393/2018 din 10 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, E. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin adresa emisă de Tribunalul Ilfov dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

În ședința publică din data de 26 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale, invocată din oficiu.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale invocată din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) și art. 159

1

C. proc. civ. de la 1865 raportat la art. 299 alin. (2) cu referire la art. 105 alin. (1) din același act normativ, constată că nu este competentă să soluționeze recursurile, pentru următoarele considerente:

Este știut că, în sistemul nostru de drept, mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor, într-o anumită ordine, precum și soluționarea acestora de către instanța prevăzută de lege.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este de necontestat că recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

În speță, se constată că E. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1393/2018 din 10 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, iar prin adresa emisă de Tribunalul Ilfov dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ. de la 1865, curțile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, iar, conform art. 299 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel.

Astfel, dispozițiile legale enunțate stabilesc că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Totodată, art. 4 C. proc. civ. de la 1865 stipulează că, pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de cele arătate, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție nu este competentă să soluționeze recursul declarat în cauză, întrucât instanța superioară celei care a pronunțat decizia recurată este Curtea de Apel București.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția necompetenței sale materiale și, în temeiul dispozițiilor art. 158 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, va declina competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-reclamant recurentul-pârât E. împotriva deciziei nr. 1393/2018 din 10 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-pârât E. împotriva deciziei civile nr. 1393/2018 din 10 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2018.