ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1372/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 16 mai 2014, reclamantul A., a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata despăgubirilor civile în cuantum de 250.000 euro, echivalentul a 1.109.375 RON - sumă ce reprezintă daunele morale și materiale suferite de reclamant ca urmare a accidentului de circulație a cărui victimă a fost.

Prin Sentința civilă nr. 4568 din data de 8 aprilie 2015, Judecătoria Craiova a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA.

A respins capătul de cerere pentru plata rentei viagere. A obligat pârâta la plata sumei de 550.000 RON, cu titlu de daune morale și a sumei de 9.375 RON, reprezentând daune materiale.

Prin Decizia nr. 868 din data de 23 noiembrie 2015, Tribunalul Dolj a respins apelul formulat de reclamantul A.

A admis apelul pârâtei SC B. SA.

A schimbat în tot Sentința nr. 4568 din data de 8 aprilie 2015 pronunțată de Judecătoria Craiova, în sensul că a respins cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat recurs.

Prin Decizia nr. 210 din data de 8 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, a fost admis recursul, a fost casată Decizia nr. 868 din data de 23 noiembrie 2015 a Tribunalului Dolj și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin Decizia civilă nr. 698 din data de 12 septembrie 2017 pronunțată în al doilea ciclu procesual după casare, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, a respins apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta SC B. SA împotriva Sentinței civile nr. 4568 din data de 8 aprilie 2015 pronunțată de Judecătoria Craiova.

Împotriva deciziei tribunalului, pârâta SC B. SA a formulat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 23 februarie 2018, fiind repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru CF5.

Prin rezoluția completului din data de 1 martie 2018, s-a fixat termen la data de 19 aprilie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, respectiv a cererii de suspendare a executării deciziei recurate, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția de necompetență materială, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Hotărârea supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în soluționarea căii de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect acțiune în daune delictuale, valoarea pretențiilor fiind de 1.109.375 RON, astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care reclamantul A. a înțeles să învestească Judecătoria Craiova.

Prin Decizia nr. 210 din data de 8 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, a fost admis recursul formulat de reclamantul A., a fost casată Decizia nr. 868 din data de 23 noiembrie 2015 a Tribunalului Dolj și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele hotărârii pronunțate, Curtea a reținut, în ceea ce privește excepția de necompetență materială, în raport de dispozițiile art. 130 C. proc. civ., că necompetența materială trebuie invocată de către părți sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Astfel, excepția necompetenței materiale nu poate fi invocată decât în primă instanță, în termenul procedural prevăzut de lege, iar în apel sau recurs numai în situația în care a fost invocată la fond, respectiv în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad, în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În conformitate cu cele deja reținute de Curtea de Apel Craiova referitor la excepția de necompetență materială, se constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., care dispun că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Din interpretarea acestui articol reiese că, în situația în care reclamantul a sesizat o altă instanță decât cea competentă potrivit legii, părțile ar putea solicita declinarea competenței la instanța competentă, iar instanța, din oficiu, ar putea invoca excepția de necompetență de ordine publică, însă numai în condițiile prevăzute de textul de lege - la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Cum în prezenta cauză necompetența materială a instanței de fond, respectiv de apel, a fost invocată pentru prima dată înaintea instanței de recurs, în mod corect Curtea a apreciat că o asemenea critică nu poate fi primită, recurentul fiind decăzut din dreptul de a invoca un drept procedural neexercitat în termenul prevăzut de lege.

Astfel, deși litigiul privește pretenții a căror valoare depășește suma de 1.000.000 RON, ceea cea ar fi atras, potrivit dispozițiilor art. 94 și 95 C. proc. civ., competența tribunalului în primă instanță, prin neinvocarea excepției de necompetență materială în condițiile mai sus prezentate, cauza a fost soluționată în fond de către judecătorie, iar în apel de către tribunal.

Drept urmare, în ceea ce privește competența de soluționare a recursului declarat în prezenta cauză împotriva unei hotărâri pronunțate în apel de către tribunal, se reține incidența dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență anterior redată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului, în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ. se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Dolj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., urmează a declina competența de soluționare a recursului și a cererii de suspendare a executării deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 698 din data de 12 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă și a cererii de suspendare a executării deciziei recurate, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - CL