ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1688/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă, la data de 4 ianuarie 2016, reclamanta SC A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a solicitat instanței obligarea debitoarei la plata sumei de 278.990,69 euro reprezentând penalități de întârziere datorate și calculate în baza contractelor de vânzare-cumpărare produse din data de 2 aprilie 2012.

Prin Sentința civilă nr. 342 din 25 aprilie 2016, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a admis în parte excepția prescripției invocată de pârâta SC B. SRL și a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantei SC A., în ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente anului 2012; a admis în parte acțiunea în pretenții formulată de reclamanta SC A., obligând pârâta SC B. SRL să plătească reclamantei următoarele sume: 78.104 euro, reprezentând penalități de întârziere aferente anului 2013; 144.317,61 euro, reprezentând penalități aferente anului 2014; 19.092,89 euro, reprezentând penalități aferente anului 2015 și 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei sentințe, pârâta SC B. SRL a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 807 din 27 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva Deciziei civile nr. 807 din 27 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pârâta SC B. SRL a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea cererii, recurenta susține, în esență, că problema de drept material care se pune în cauză este aceea de a se stabili dacă debitorul datorează sau nu penalitățile stabilite în contract pentru întârziere în executarea obligației principale, în cazul în care, după demararea de către creditor a procedurii de executară silită la data de 6 martie 2015 pentru executarea obligației principale, respectiv după primirea somației, debitorul execută obligația principală în întregime la data de 31 martie 2015, încheierea de încetare a executării fiind emisă în 8 aprilie 2015, creditorul neexprimând nici o rezervă cu privire la executarea obligației principale, pentru ca ulterior, la data de 9 iunie 2015, creditorul să someze pe debitor pentru plata penalităților de întârziere stabilite prin contract, iar apoi, la data de 30 decembrie 2015, să promoveze acțiunea de față.

În opinia sa, au fost greșit aplicate prevederile art. 1539 C. civ., invocate în fața instanței de apel, potrivit cărora:

"Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației".

Or, în speță, reclamantul, creditor al obligației contractuale asumate de către recurentă prin cele trei contracte, privind plata prețului la termenul stabilit și a penalității pentru întârziere în plata obligației principale, a acceptat fără rezerve executarea obligației principale, împrejurare ce rezultă fără niciun dubiu din actele și lucrările dosarului.

În acest context, împrejurarea că la data de 9 iunie 2015, după aproape trei luni de la executarea obligației principale, intimata creditoare somează pe recurentă pentru plata penalităților de întârziere, nu poate fi asimilată, în niciun caz, cu o acceptare a executării obligației principale, sub rezerva plății penalităților.

Față de această situație, recurenta solicită ca instanța de recurs să aprecieze că instanța de apel a dat o interpretare greșită normei de drept material aplicabilă în cauză, prezumția relativă instituită de către legiuitor, aceea a renunțării la plata penalităților în cazul acceptării, fără rezerve, a executării obligației principale, impunând creditorului obligației sarcina de a proba eventuala exprimare a "rezervei", o astfel de obligație nefiind în sarcina debitorului, așa cum, în mod greșit reține instanța de apel, atunci când conchide că "nu s-a dovedit desistarea creditoarei de dreptul de a percepe penalitățile stipulate pentru întârzierea debitoarei în executarea obligației" și că nu există alte "elemente care să justifice o renunțare expresă sau implicită a creditoarei la penalități", ori, în speță, recurenta nu avea obligația de a dovedi o astfel de împrejurare, ci dimpotrivă, creditoarea ar fi trebuit să probeze, prin orice mijloc de probă, că a acceptat executarea obligației principale sub rezerva plății ulterioare a penalităților.

Tot în același context, solicită să se constate că în mod greșit instanța de apel a apreciat că întrucât creditoare a fost "lipsită de posibilitatea de a solicita plata penalităților de întârziere în acest dosar execuțional", aceasta este îndreptățită, oricând, să solicite plata penalităților de întârziere, deși textul legal analizat nu face o astfel de distincție, situația premisă fiind aceea a executării obligației principale de către debitor, indiferent dacă executarea se face benevol sau pe calea executării silite, ocazie cu care, pentru a se putea cumula obligația principală cu penalitatea, este necesar ca creditorul să accepte executarea doar a obligației principale, sub rezerva plății ulterioare a penalităților.

Consideră că instanța de apel a reținut în mod greși că "acceptarea executării obligației principale presupune inițiativa debitorului și primirea plății de către creditorul obligației", fiind așadar, necesară "o executare benevolă - ceea ce nu este cazul în speță", deși, în mod evident, art. 1539 C. civ. nu impune o astfel de condiție.

Pentru aceste considerente, recurenta apreciază că au fost încălcate normele de drept material, iar hotărârea atacată este nelegală și susceptibilă de casare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă SC A. a formulat întâmpinare prin care a susținut, în esență, că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, nu privește în mod real încălcarea sau aplicarea greșită a vreunei norme de drept material, așa încât se impune respingerea recursului printr-o decizie motivată, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

În situația în care instanța de recurs va constata că recursul este admisibil în principiu, intimata-reclamanta SC A. solicită instanței să constate că în cauză nu este vorba de o problemă de drept controversată, sens în care apreciază că se impune respingerea recursului prin decizie motivată, conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă SC B. SRL a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei, ca nefondate, întrucât problema de drept material care susține că a fost greșit rezolvată de către instanța de apel este una reală, având în vedere că prin cererea de recurs s-a urmărit să supună instanței supreme examinarea "conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", astfel cum prevăd dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 10 mai 2017 a fost încuviințat, în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 septembrie 2017, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 15 noiembrie 2017, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În speță, prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a pus în discuție aplicarea greșită a prevederilor art. 1539 C. civ.

Recurenta a precizat că problema de drept care se pune în prezenta cauză este aceea de a se stabili dacă debitorul datorează sau nu penalitățile stabilite în contract pentru întârziere în executarea obligației principale, în cazul în care, după demararea de către creditor a procedurii de executară silită la data de 6 martie 2015 pentru executarea obligației principale, respectiv după primirea somației, debitorul execută obligația principală în întregime la data de 31 martie 2015, încheierea de încetare a executării fiind emisă în 8 aprilie 2015, creditorul neexprimând nici o rezervă cu privire la executarea obligației principale, pentru ca ulterior, la data de 9 iunie 2015, creditorul să someze pe debitor pentru plata penalităților de întârziere stabilite prin contract, iar apoi, la data de 30 decembrie 2015, să promoveze acțiunea de față.

Se constată că soluția instanței de apel este legală.

Potrivit art. 1539 C. civ.:

"Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației".

Astfel, textul legal enunțat permite cumulul executării în natură cu penalitatea stipulată pentru neexecutarea obligației la timp sau în locul stabilit, iar conform tezei finale a acestuia, creditorul poate cere atât executarea obligației principale cât și penalități, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației.

În acest context, verificând, în litigiul pendinte, dacă există elemente care să susțină prezumția de care s-a prevalat pârâta SC B. SRL în combaterea acțiunii reclamantei A., instanța de apel, ca instanță devolutivă, a reținut cu justețe că, în cauză, nu s-a dovedit desistarea creditoarei de dreptul de a percepe penalitățile stipulate pentru întârzierea debitoarei în executarea obligației.

S-a constatat că pârâta și-a întemeiat susținerile pe împrejurarea că executarea silită ce a format obiect al Dosarului execuțional nr. xx/2015 al BEJ C. a vizat exclusiv debitul rezultat din raporturile dintre părți, fără penalitățile de întârziere aferente acestuia - ceea ce, în opinia SC B. SRL, echivalează cu o acceptare, fără rezerve, a executării obligației principale.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut în mod legal că "acceptarea" executării obligației principale presupune inițiativa debitorului și primirea plății de către creditorul obligației (așadar, o executare benevolă - ceea ce nu este cazul în speță), iar argumentul invocat în apărare de debitoarea SC B. SRL nu a putut fi primit nici pentru aceea că penalitățile de întârziere nu puteau forma obiect al executării în dosarul execuțional menționat.

Aceasta întrucât, executarea silită a avut la bază Biletul la Ordin emis de SC B. SRL la data de 7 august 2014, în valoare de 286.517,60 euro - care a fost refuzat la plată pentru lipsa totală de disponibil, iar creditoarea nu avea posibilitatea să execute, în baza Biletului la ordin, penalități de întârziere stipulate în contract, dar pe care titlul nu le prevedea.

De altfel, se poate observa că biletul la ordin a fost emis în considerarea debitului principal, fără a fi avute în vedere și eventualele penalități de întârziere datorate de debitoare; în legătură cu acestea din urmă existând diverse diferende între părți, precum cel indicat de către creditoarea-intimată în faza apelului, partea subliniind atunci faptul că a încercat în perioada executării silite a biletului la ordin (în cursul anului 2015) și soluționarea pe cale amiabilă a litigiului vizând plata penalităților de întârziere. Demersurile amintite s-au soldat, însă, cu refuzul debitoarei sub aspectul reliefat.

Neexecutarea penalităților de întârziere în dosarul execuțional nr. 95/2015 al BEJ C. nu poate echivala cu o desistare a creditoarei de plata acestora, iar în lipsa altor elemente care să justifice o renunțare expresă sau implicită a creditoarei la penalități, s-a reținut cu justețe că reclamanta (creditoarea) este îndreptățită să primească penalitățile solicitate în cauză.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL Șiria împotriva Deciziei civile nr. 807 din 27 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL Șiria împotriva Deciziei civile nr. 807 din 27 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - LM