ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2155/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

După deliberare, asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 483 din 19 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost anulat recursul declarat de revizuentul A. împotriva încheierii din 06 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2019.

Împotriva acestei decizii a formulat revizuire revizuentul A..

Prin decizia nr. 1221 din 18 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 483 din 19 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire revizuentul A., înregistrată la data de 29 iunie 2020 și repartizată aleatoriu completului C10NCPC.

Prin cererea de revizuire, revizuentul a arătat că hotărârea judecătorească, astfel cum i-a fost comunicată, nu este semnată, fiind încălcate dispozițiile art. 426 alin. (5) și ale art. 427 C. proc. civ., precum și dispozițiile cuprinse în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

A mai arătat că hotărârea judecătorească este lovită de nulitate, neputând fi luată în considerare, iar persoanele care au comunicat un astfel de act au săvârșit infracțiunea de neglijență în serviciu, respectiv abuz în serviciu.

Prin cererea de revizuire nu a fost invocat niciunul dintre motivele de revizuire prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) din C. proc. civ.

La termenul din 21 octombrie 2020, instanța a rămas în pronunțare asupra admisibilității cererii de revizuire, în raport de dispozițiile art. 513 alin. (5), art. 509 alin. (1) și art. 493 alin. (5) din C. proc. civ.

Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin decizia ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 483 din 19 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care a fost anulat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 06 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, această din urmă decizie fiind pronunțată în complet de filtru, iar, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., nu este suspusă niciunei căi de atac.

Conform dispozițiilor art. 513 alin. (5) din C. proc. civ., hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Cum hotărârea a cărei revizuire se solicită nu este supusă niciunei căi de atac, fiind pronunțată în soluționarea unei cereri de revizuire, care la rândul ei, nu este supusă niciunei căi de atac, reiese că împotriva acesteia nu poate fi exercitată nicio cale de atac, ordinară sau extraordinară.

Pe de altă parte, potrivit art. 509 alin. (1) C. proc. civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul.

Textul de lege enunțat instituie, deci, ca primă condiție de admisibilitate a cererii de revizuire ca hotărârea atacată să evoce fondul cauzei.

În speță, hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre dată în soluționarea unei cereri de revizuire, care nu îndeplinește condiția de a evoca fondul.

În sensul art. 509 alin. (1) C. proc. civ., îndeplinește condiția de a evoca fondul, hotărârea prin care instanța rezolvă fondul pretenției deduse judecății prin cererea de chemare în judecată.

Evocarea fondului, ca expresie a uneia dintre condițiile prealabile de admisibilitate a cererii de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situații de fapt decât cea care fusese reținută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând a se da o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății, decât cea care fusese aleasă până în acel moment.

Condiția ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare de atac, fiind o cale de retractare, prin care se solicită instanței care a soluționat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate, invocându-se împrejurări noi care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunțării hotărârii.

Din moment ce prin decizia atacată pe calea revizuirii s-a respins o altă cerere de revizuire, această hotărâre nu evocă fondul, așa cum prevede drept condiție de admisibilitate a revizuirii art. 509 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, neîndeplinind condiția textului de lege enunțat, decizia nr. 1221 din 18 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă nu este susceptibilă de exercițiul căii de atac a revizuirii.

Analizând pricina din perspectiva dreptului de acces la o instanță, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că legea fundamentală nu interzice stabilirea, prin lege, a anumitor condiții sau reguli de procedură în privința exercitării acestui drept, ci - dimpotrivă - statuează în art. 126 alin. (2):

"Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

Prin decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1221 din 18 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1221 din 18 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, ca inadmisibilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.