ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5216/2018

Prin contestația înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Slatina, la data de 09.06.2016, creditoarea A. S.A. BUCUREȘTI a formulat, în contradictoriu cu debitoarea B., contestație în temeiul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: constatarea că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate a procedurii de dare în plată, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 77/2016, privind intenția debitoarei de a-i da în plată imobilul ipotecat în favoarea Băncii prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. x din data de 30.07.2008 de către B.N.P. "C." din Slatina, cu actul adițional nr. x/26.01.2012 autentificat sub nr. x de B.N.P. "D." cu sediul în Slatina; să se constate că nu poate opera stingerea datoriilor izvorâte din contractul nr. x/30.07.2008 și actul nr. 1/26.01.2012, prin dare în plată a imobilului ipotecat, intimata nefiind unicul proprietar al imobilului ipotecat; cu obligarea intimatei- debitoare la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea acestui litigiu, constând în taxă de timbru și onorariu de avocat.

Prin sentința civilă nr. 6602/19.10.2017 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosar nr. x/2016, s-a admis contestația privind pe creditoarea A. S.A.- PRIN SUCURSALA SLATINA, în contradictoriu cu debitoarea B..

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal și motivat debitoarea B., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii contestației formulate de A. S.A. BUCUREȘTI, ca fiind neîntemeiată.

Prin decizia nr. 128/2018 din 19 aprilie 2018 a Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins apelul declarat de apelanta- debitoare B., împotriva sentinței civile nr. 6602/19.10.2017, pronunțată de Judecătoria Slatina, în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata- creditoare A. S.A. BUCUREȘTI, ca nefondat.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs, recurenta- debitoare B., iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Olt- prin intermediul Curții de Apel Craiova, prin adresa înregistrată în acest sens la Înalta Curte sub nr. x/23.07.2018.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Craiova.

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată într-un litigiu întemeiat pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cu privire la care, competența în primă instanță aparține judecătoriei conform normei speciale de competență materială și teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016:

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanță valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competența materială a judecătoriei fiind atrasă de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 94 pct. 3 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, potrivit căruia, judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor", astfel cum s-a reținut și în considerentele deciziei nr. 6 din 22 ianuarie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale, prin care a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu își produce efectele în cauză, astfel că, nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ., tribunalele judecă ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță.

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestație împotriva notificării de dare în plată, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelul declarat împotriva hotărârii astfel pronunțate de judecătorie.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect este contestație formulată în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 2 și art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având un atare obiect, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova.