ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1995/2018

HOTĂRÂRE

16.05.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1995/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 16 mai 2018

Asupra conflictului negativ de competență:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 27.09.2017 și înregistrată sub nr. x/2017, reclamanta A.N. Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Siret - prin Sistemul de Gospodărire a Apelor Suceava, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.926 RON, reprezentând plata nedatorată pe care acesta a încasat-o de la angajatorul Administrația Naționala Apele Romane/Administrația Bazinală de Apă Siret - prin Sistemul de Gospodărire a Apelor Suceava, în perioada octombrie 2014 - noiembrie 2015, rezultat al recalculării drepturilor salariate, conform dispozițiilor Deciziei Directorului General al Administrației Naționale Apele Romane (ANAR) nr. 816/14.12.2015 și a Notei ANAR nr. 24484/14.12.2015, emise în vederea punerii în aplicare a prevederilor legale succesive privind salarizarea unitară.

Prin sentința civilă nr. 1407/2017 Tribunalul Suceava a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, cu motivarea că reclamanta, A.N. APELE ROMÂNE - ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET are sediul în mun. Bacău, reținând aplicabilitatea dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii potrivit cu care cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. În speță, calitatea de reclamant o are Sistemul de Gospodărire a Apelor Suceava, acesta menționând acest aspect atât în cererea de chemare în judecată. Raportat la principiul disponibilității, revine reclamantului prerogativa de a indica cine are acesta poziție procesuală în cauza de față, instanței revenindu-i obligația ca în raport de acesta să verifice și să stabilească competența, potrivit art. 131 noul C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 10.01.2018.

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma excepției necompetenței teritoriale invocate din oficiu, instanța a reținut că obiectul principal al acțiunii îl reprezintă cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata unei sume de bani reprezentând sumă nedatorată și încasată de la reclamantă în calitate de angajator, temeiul de drept invocat fiind art. 256 alin. (1) din Codul muncii.

În reglementarea actuală în materia conflictelor de drepturi, reprezentată de art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul sau sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul. Similar, art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilește că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Art. 269 alin. (2) Codul muncii nu conține niciun indiciu al intenției legiuitorului de a se raporta, în toate cazurile, la sediul angajatorului cu care salariatul a încheiat contractul de muncă, iar referirea generică la domiciliul/sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

Potrivit art. 10 din Codul muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu.

Art. 14 alin. (2) din Codul muncii, dispune că persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din momentul dobândirii personalității juridice.

Potrivit art. 6

din legea nr. 107/1996, (1) În coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor se înființează Administrația Națională Apele Române, instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, finanțată din venituri proprii, așa cum sunt definite în art. 80, prin reorganizarea Administrației Naționale Apele Române care funcționa cu statut de regie autonomă. (2) Administrația Națională Apele Române are în subordine administrații bazinale de apă, organizate la nivelul districtelor de bazin hidrografic ca instituții publice cu personalitate juridică.

Față de aceste dispoziții legale, instanța a constatat că Administrația Bazinală de Apă Siret are personalitate juridică, ea fiind și titularul raportului juridic de muncă încheiat cu pârâtul.

Ca urmare, instanța a apreciat că sediul reclamantei vizat de art. 269 alin. (2) Codul muncii este sediul Administrației Bazinale de Apă Siret, independent de existența unor subunități fără personalitate juridică și chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la această subunitate. A mai reținut instanța că, în condițiile în care legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competenței și în funcție de eventualele dezmembrăminte, de genul subunităților fără personalitate juridică, ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul normei din art. 269 alin. (2) Codul muncii. Tăcerea legiuitorului în această privință nu poate fi interpretată în sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea normei și la situații de excepție ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege. Atunci când legiuitorul a intenționat reglementarea unor asemenea situații de excepție, a făcut acest lucru explicit, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 107 C. proc. civ., care vizează competența de soluționare a unei cereri formulate împotriva unei persoane juridice de drept privat, regulă care operează în considerarea sediului principal, iar excepțiile au fost prevăzute în art. 109 și art. 110 C. proc. civ.

În cauză nu operează nicio alegere a instanței de judecată de către reclamantă, chiar dacă ar fi existat un acord tacit al pârâtului, deoarece dispozițiile art. 116 și art. 126 C. proc. civ. sunt incidente numai în cazul unei necompetențe relative sau de ordine privată, ceea ce nu este cazul în speță, competența teritorială reglementată de art. 269 alin. (2) Codul muncii fiind una exclusivă, neputând fi înlăturată de către părți.

Cum sediul principal al reclamantei (Administrația Bazinală de Apă Siret) este în mun. Bacău, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului pentru pronunțarea regulatorului de competență la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, va pronunța regulatorul de competență, stabilind, în favoarea Tribunalului Suceava, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Obiectul principal al acțiunii îl reprezintă cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata unei sume de bani reprezentând sumă nedatorată și încasată de la reclamantă în calitate de angajator, temeiul de drept invocat fiind art. 256 alin. (1) din Codul muncii.

Conform art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul sau sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul. Art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilește că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Reprezentantul reclamantei a precizat instanței că Sistemul de Gospodărire a Apelor Suceava stă in judecată în nume propriu în calitate de reclamantă, această subunitate are o organigramă proprie, director, are organe proprii de conducere, care sunt mandatați și au atribuții să încheie contracte de muncă, să promoveze, retrogradeze, să încheie contracte de achiziții.

Conform art. 56 alin. (2) C. proc. civ., poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile iar potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

Având în vedere că sunt întrunite condițiile art. 56 C. proc. civ., instanța competentă teritorial să soluționeze cauza este instanța de la sediul reclamantei, respectiv Tribunalul Suceava, motiv pentru care în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.