ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 430/2018

Decizia nr.

430/2018

Asupra

recursului civil de față constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 138 din 02 martie 2017, pronunțată de

către Judecătoria Segarcea, în Dosarul nr. x/304/2016, a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive,

invocată de instanță, din oficiu și a fost respinsă

cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul A.

Craiova, în contradictoriu cu pârâții B. și C., în calitate de

reprezentanți legali ai minorului D., având ca obiect acțiune în

răspundere civilă delictuală.

Prin Decizia

nr. 1.910 din 06 octombrie 2017, Tribunalul Dolj, secția I civilă, a

respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul Spitalul A. Craiova

împotriva Sentinței nr. 138 din 02 martie 2017, pronunțată de

către Judecătoria Segarcea, împotriva acestei din urmă decizii

reclamantul a declarat recurs. La data de 14 decembrie 2017, Tribunalul Dolj a

înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare,

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 14 decembrie 2017 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 10.

Prin

rezoluția completului din data de 09 ianuarie 2018, s-a fixat termen de

judecată la 14 februarie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest

termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției

necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de

față, în raport de dispozițiile art 97 pct. 1 coroborate cu art.

5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că

Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează

recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile

curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în

mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competentă a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în

sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu

sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97

pct. l - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă

și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanța de

drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută

competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției

legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei

de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența

Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin

adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc.

civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi

stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ.,

care prevede că "Recursul urmărește să supună

Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în

condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu

regulile de drept aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul

ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de

drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

Indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art.

483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile

alin. ({3) se aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către

Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit

competenței sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

Noul C. proc.

civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât,

coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483

alin. (3) C. proc. civ.

Cum în

speță, judecătoria a fost instanța învestită cu

soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o

tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct.

l C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului

a instanței supreme.

O altfel de

interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce

face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale

jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126

alin. (2) din Constituție "competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli

noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod").

În aplicarea

acestor norme, competența de soluționare în cauza a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Dolj revine instanței ierarhic superioare, respectiv

Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta

Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului,

văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul

Spitalul A. Craiova împotriva Deciziei nr. 1.910 din 06 octombrie 2017

pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în favoarea

Curții de Apel Craiova.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi - 14 februarie 2018.

Procesat de

GGC - ED