ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 101/2018

Decizia

nr. 101/2018

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Vălenii de Munte, la data de

28 martie 2017, reclamantul Spitalul Județean de Urgență

Ploiești a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 1.771,18

lei, cu titlu de cheltuieli de spitalizare.

Prin sentința

civilă nr. 773 din 18 mai 2017, pronunțată de Judecătoria

Vălenii de Munte, s-a respins cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantul Spitalul Județean de Urgență

Ploiești.

Prin decizia

civilă nr. 1457 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul

Prahova, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul

formulat de reclamantul Spitalul Județean de Urgență

Ploiești împotriva sentinței civile nr. 773 din 18 mai 2017, pronunțată

de Judecătoria Vălenii de Munte.

Împotriva

acestei decizii, reclamantul Spitalul Județean de Urgență

Ploiești a formulat recurs.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, urmare a adresei nr. x/331/2017 emisă la data de 13

noiembrie 2017 de Tribunalul Prahova și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 5.

Prin rezoluția

completului din data de 23 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la

18 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii

de recurs.

La acest

termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției

necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față,

în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) și art. 483 alin. (4) C.

proc. civ.

La acest

termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de

necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor

argumente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în

calea de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu

valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit primei

teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri

pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și

pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.

proc. civ., „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a

prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt

supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv”.

Prin decizia

nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017,

Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și

în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce

privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct

de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă,

din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație

și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv

[litigii soluționate în primă instanță de către

judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția

legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv

pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în

contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri

evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele

decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea

nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din

considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul

nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului

la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat

de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin.

(1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în

măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate

litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea

Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o

anumită instanță.

În absența

unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei

nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.

Of. nr. 635/03.08.2017).

Chiar atunci

când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din

Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională

a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la

calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță

de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv

„cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a

Înaltei Curți de Casație și Justiție”, ceea ce

înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile

intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Așadar,

în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această

competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017,

publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competența

de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest

context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze

recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță

de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.

civ.], în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare

a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în

cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de

200.000 lei.

Astfel, în

ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor

C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație

și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa”.

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că

Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează

recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților

de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea

nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei

reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit

art. 122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite

numai prin modificarea normelor prezentului cod”.

Nici dispozițiile

art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a

unei competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține

instanței supreme.

Astfel,

potrivit textului menționat, „recursul urmărește să

supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile”.

Rezultă

că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare

natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul

căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce

privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța

supremă, el se determină și circumscrie conform normei de

competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Ca atare,

potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă

instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar

să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere

expresă a legii în privința altor hotărâri.

În speță

însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba

despre o decizie pronunțată de tribunal în apel, în privința

căreia nu există o dispoziție legală expresă

atributivă de competență în favoarea instanței supreme.

În acest

context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea

de Apel Ploiești, căreia îi aparține competența, ca instanță

ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul

Spitalul Județean de Urgență Ploiești împotriva deciziei

nr. 1457 din data de 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul

Prahova, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel

Ploiești.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2018.