ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 679/2018

Decizia nr. 679/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Bârlad la data de 21 martie 2016, reclamanta A., în

contradictoriu cu pârâta B. Bîrlad, prin primar a solicitat instanței

să constate că a dobândit în proprietate, prin uzucapiunea de 30 de

ani, suprafața de teren de 1450 mp, situat în intravilanul

localității Bârlad, jud. Vaslui, precum și că a dobândit

prin accesiune dreptul de proprietate asupra casei de locuit și anexe

gospodărești situate pe acest teren.

Prin sentința civilă

nr. 3235 din 13,12,2016, Judecătoria Bârlad a respins cererea de chemare

în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.

Bîrlad, prin primar, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 553/A/2017

din 17 mai 2017, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a s-a respins, ca

neîntemeiat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr.

3235 din 13 decembrie 2016 a Judecătoriei Bârlad, pe care a

păstrat-o.

Competența

soluționării recursului declarat de reclamantă împotriva acestei

din urmă decizii a fost declinată în favoarea Înaltei Curți de

către Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin Decizia nr. 313/2017

din 13 noiembrie 2017, reținându-se în motivarea soluției

incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, precum

și a dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 31 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluția din 2

februarie 2018, s-a fixat termen la 28 februarie 2018 în vederea

discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față, pe care o va

admite, în considerarea următoarelor argumente:

Soluția de declinare a

competenței pronunțată de Curtea de Apel Iași, cu referire

la Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 și la

dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nu poate învesti legal

instanța supremă.

Pe de o parte, Decizia Curții

Constituționale nr. 369/2017 nu este incidență cauzei, având în

vedere data pronunțării hotărârii instanței de apel și

data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. (nr. 582

din 20 iulie 2017) raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din

Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general

obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în M. Of.).

Astfel fiind, dezinvestirea

curții de apel cu trimitere la considerentele unei decizii a

instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este

lipsită de temei.

În egală

măsură, este lipsită de fundament soluția de declinare a

judecării recursului în favoarea instanței supreme, în conformitate

cu dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art.

97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților

de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de

lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea

pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor

probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

"Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă., competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care

a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma

de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare ia lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin.

(4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în

acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest

rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de ape! și numai prin excepție competența de soluționare

a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost

prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel

sunt competente sa soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea

fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul,

rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

O altfel de interpretare care

să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în

materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar

însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme

noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție

„competența instanțelor judecătorești și procedura de

judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art.

122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul

Vaslui revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Iași, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează

a declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Declină competența de

soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 553/A/2017

din 17 mai 2017 a Tribunalului Vaslui, secția civilă, în favoarea

Curții de Apel Iași.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.