ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 537/2018

Decizia nr. 537/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 541 din 18 ianuarie 2017,

Judecătoria Craiova, secția civilă, a respins, ca

neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată și

precizată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C.

com. Ghercești prin primar, A respins cererea reclamanților în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Ghercești ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără capacitate

procesuală de folosință.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Tribunalul Dolj, secția I

civilă, prin Decizia nr. 1737 din 15 septembrie 2017, prin care s-a

respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

pronunțate de judecătorie.

Împotriva acestei din

urmă decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs,

înregistrat la Tribunalul Dolj la data de 24 noiembrie 2017.

Tribunalul Dolj, prin adresa Dosar

nr. x/215/2016 din 10 ianuarie 2018, a înaintat cererea de recurs,

împreună cu dosarul, prin intermediul Curții de Apel Craiova, spre

soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

la data de 19 ianuarie 2018.

Prin rezoluția din 22

ianuarie 2018, s-a fixat termen la 21 februarie 2018, în vederea

discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției de

necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor

argumente:

Decizia supusă recursului

a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu

având ca obiect constatare dobândire drept de proprietate prin uzucapiune, valoarea

totala a obiectului pricinii situându-se sub pragul de 200.000 lei.

Potrivit primei teze din art. 18

alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele

pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și

până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile (…), precum și în alte cereri

evaluabile m bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv".

Prin Decizia nr. 369 din 30

mai 2017, publicată în M. Of. ta data de 20 iulie 2017, Curtea

Constituțională a constatat ca sintagma „precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1,000.000 lei

inclusiv" cuprinsa în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum

și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

C. proc. civ., este neconstituțională.

în ceea ce privește

efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de

chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din

considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație

și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii

soluționate în primă instanță de către

judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de

constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală

constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care

conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul

absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani

în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile

după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul ia

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei

menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de

atac, ce intră în conținutul dreptului Ia un proces echitabil,

include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta

Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21.

alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta

Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri

evaluabile în bani.

În viziunea Curții

Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o

anumită instanță.

În absența unor considerente

în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei

nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.

Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat

încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție

referitoare ia rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței

(parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în

vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac

a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de

recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul

recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă

că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano

în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Așadar, în stabilirea

competenței raione materiae de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această

competență revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369

din 30 mai 20! 7, publicate în M. Of. ia data de 20 iulie 2017.

Competența de

soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest context, se va

constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc.

civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze

recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apei, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200,000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă

instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1

lit. k) C. proc. civ.).

Astfel, în ceea ce

privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor

C. proc. civ. în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație

și Justiție judeca; „1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel precum și a altor hotărâri, în

cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3, cererile

în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența raione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența, de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea nepermisă

a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de

competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C.

proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Nici dispozițiile art.

483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei

competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține

instanței supreme.

Astfel, potrivit textului

menționat „recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Rezultă că norma

art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și

scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se

realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește

obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța

supremă, el se determină și circumscrie conform normei de

competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Ca atare, potrivit

dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă

instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar sa

existe o hotărâre a curții de apei sau o prevedere expresă a

legii în privința altor hotărâri.

În speță însă,

nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o

decizie pronunțată de tribunal în apel, în privința căreia

nu există o dispoziție legală expresă atributivă de

competență în favoarea instanței supreme, în acest context,

neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel

Craiova, căreia îi aparține competența, ca instanță

ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

de soluționare a recursului declarat de reclamanții B. și A.

împotriva Deciziei nr. 1737 din 15 septembrie 2017 a Tribunalului Dolj, secția

I civilă, în favoarea Curții de Apei Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 21 februarie 2018.