ÎCCJ, Decizia nr. 7/2011
ÎCCJ, Decizia nr. 7/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Ședința publică de la 24 ianuarie 2011
Asupra recursului de
față;
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 48
din 19 ianuarie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a
fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I., cu
obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această
soluție prima instanță a reținut următoarele:
Petentul A.I. la data
de 18 noiembrie 2009 a solicitat tragerea la răspundere penală a magistratului Iacob
Marius, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264, art. 289 și
art. 271 C. pen.
Plângerea a fost
respinsă ca inadmisibilă de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, prin sentința nr. 87 din 25 ianuarie 2010, cu motivarea că plângerea
petentului nu a fost îndreptată împotriva unei soluții de neîncepere a
urmăririi penale dintre cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art.
278
1
alin. (1) C. proc. pen. și nici nu întrunește cerințele unei
plângeri penale directe, așa cum prevăd dispozițiile art. 222 din același cod.
Împotriva acestei
sentințe, petentul A.I. a declarat recurs, solicitând, potrivit motivelor de
recurs depuse în scris la dosar (fila 5), admiterea recursului, casarea sentinței
atacate și rejudecarea cauzei cu valorificarea actelor probatorii, susținând
„în esență” că: sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor
art. 10 lit. j), art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 49 alin. (2) C. proc. pen.,
art. 62, art. 277, art. 278
1
alin. (2) și (12) C. proc. pen., art. 1200
C. civ. și art. 21 din Constituția României.
Examinând hotărârea
atacată, potrivit art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte
constată că recursul declarat de petent nu este fondat.
Potrivit art. 278
1
C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 C. proc.
pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmării penale sau a ordonanței, ori
după caz a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de
încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și
orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în
termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de
rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278 C. proc. pen., la judecătorul de la
instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în
primă instanță.
Rezultă așadar, din
cuprinsul normelor legale enunțate, că plângerea care are un asemenea temei
vizează exclusiv o rezoluție sau ordonanță a procurorului de netrimitere în
judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul
art. 275-278 C. proc. pen.
Analizând actele și
lucrările dosarului, Curtea constată că plângerea petentului adresată Înaltei
Curți de Casație și Justiție nu poate face obiectul controlului judecătoresc
reglementat de prevederile art. 278
1
C. proc. pen., întrucât nu
privește o soluție de netrimitere în judecată dispusă de procuror, iar din
examinarea actelor dosarului rezultă că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție nu a comunicat acestuia o soluție de netrimitere în
judecată.
Invocarea de către recurentul
petent a
prevederilor
art. 278
1
C. proc. pen., este greșită, întrucât, astfel cum s-a
arătat, nu sunt incidente dispozițiile art. 278
1
C. proc. pen.,
deoarece petentul nu a făcut dovada existenței unei rezoluții de neîncepere a
urmăririi penale, împotriva căreia să fi făcut plângerea cu care a investit
instanța de fond .
Pe de altă parte,
plângerea petentului nu conturează nici conținutul unei plângeri ca act de
sesizare al organelor de urmărire penală, în conformitate cu dispozițiile art.
222 C. proc. pen., având în vedere că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute în
alin. (2) al acestui text legal, întrucât în conținutul său nu sunt descrise în
concret faptele pentru care se solicită tragerea la răspundere penală a
persoanelor reclamate, nefiind indicate data, locul și împrejurările în care se
presupune că acestea ar fi fost săvârșite făcându-se, doar generic, referire la
„încălcarea unor drepturi din Constituție”.
Referitor la
criticile petentului vizând încălcarea dispozițiilor art. 48 lit. g) C. proc.
pen., art. 278
1
alin. (12) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că
acestea sunt nefondate, întrucât cazurile de incompatibilitate pot fi invocate
pe calea unei cereri de recuzare a magistraților investiți cu soluționarea în
primă instanță a cauzei, cerere neformulată de petent.
În ceea ce privesc
susținerile recurentului petent, în sensul nerespectării termenelor prevăzute
de art. 277 C. proc. pen., sunt neîntemeiate, având în vedere caracterul de
recomandare al normelor cuprinse în conținutul acestor dispoziții legale.
Soluția pronunțată de
prima instanță nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 din
Constituția României, întrucât instanța a procedat la o riguroasă interpretare
a normelor arătate, limitarea dreptului de a acționa în instanță și
condiționarea exercitării acestuia de îndeplinirea unor cerințe legale
neconstituind o îngrădire a accesului liber la justiție.
Referitor la
încălcare dispozițiilor art. 1200 C. civ., ce reglementează materia
prezumțiilor legale, Înalta Curte constată că aceasta excede obiectului
prezentei cauze, hotărârea primei instanțe nefiind afectată de o cauză de
nulitate astfel cum arată petentul în motivele de recurs.
Criticile
recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală
adresată primei instanțe și au făcut deja obiectul analizei acesteia, după cum
s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu
s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a
primei instanțe.
Pentru considerentele
expuse, Înalta Curte, în baza art. 385
15
alin. (1) pct. 1 lit. b) C.
proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul
A.I.
împotriva sentinței nr. 48 din 19
ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,
în dosarul nr. 9066/1/2009.
Totodată, în baza
art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata
sumei de 400 lei, cu
titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 48 din 19
ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,
în dosarul nr. 9066/1/2009.
Obligă recurentul
petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.