ÎCCJ, Decizia nr. 7/2011

Ședința publică de la 24 ianuarie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 48

din 19 ianuarie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I., cu

obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această

soluție prima instanță a reținut următoarele:

Petentul A.I. la data

de 18 noiembrie 2009 a solicitat tragerea la răspundere penală a magistratului Iacob

Marius, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264, art. 289 și

art. 271 C. pen.

Plângerea a fost

respinsă ca inadmisibilă de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin sentința nr. 87 din 25 ianuarie 2010, cu motivarea că plângerea

petentului nu a fost îndreptată împotriva unei soluții de neîncepere a

urmăririi penale dintre cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art.

278

1

alin. (1) C. proc. pen. și nici nu întrunește cerințele unei

plângeri penale directe, așa cum prevăd dispozițiile art. 222 din același cod.

Împotriva acestei

sentințe, petentul A.I. a declarat recurs, solicitând, potrivit motivelor de

recurs depuse în scris la dosar (fila 5), admiterea recursului, casarea sentinței

atacate și rejudecarea cauzei cu valorificarea actelor probatorii, susținând

„în esență” că: sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor

art. 10 lit. j), art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 49 alin. (2) C. proc. pen.,

art. 62, art. 277, art. 278

1

alin. (2) și (12) C. proc. pen., art. 1200

C. civ. și art. 21 din Constituția României.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 C. proc.

pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmării penale sau a ordonanței, ori

după caz a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și

orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în

termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de

rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278 C. proc. pen., la judecătorul de la

instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță.

Rezultă așadar, din

cuprinsul normelor legale enunțate, că plângerea care are un asemenea temei

vizează exclusiv o rezoluție sau ordonanță a procurorului de netrimitere în

judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul

art. 275-278 C. proc. pen.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea constată că plângerea petentului adresată Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu poate face obiectul controlului judecătoresc

reglementat de prevederile art. 278

1

C. proc. pen., întrucât nu

privește o soluție de netrimitere în judecată dispusă de procuror, iar din

examinarea actelor dosarului rezultă că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție nu a comunicat acestuia o soluție de netrimitere în

judecată.

Invocarea de către recurentul

petent a

prevederilor

art. 278

1

C. proc. pen., este greșită, întrucât, astfel cum s-a

arătat, nu sunt incidente dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.,

deoarece petentul nu a făcut dovada existenței unei rezoluții de neîncepere a

urmăririi penale, împotriva căreia să fi făcut plângerea cu care a investit

instanța de fond .

Pe de altă parte,

plângerea petentului nu conturează nici conținutul unei plângeri ca act de

sesizare al organelor de urmărire penală, în conformitate cu dispozițiile art.

222 C. proc. pen., având în vedere că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute în

alin. (2) al acestui text legal, întrucât în conținutul său nu sunt descrise în

concret faptele pentru care se solicită tragerea la răspundere penală a

persoanelor reclamate, nefiind indicate data, locul și împrejurările în care se

presupune că acestea ar fi fost săvârșite făcându-se, doar generic, referire la

„încălcarea unor drepturi din Constituție”.

Referitor la

criticile petentului vizând încălcarea dispozițiilor art. 48 lit. g) C. proc.

pen., art. 278

1

alin. (12) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că

acestea sunt nefondate, întrucât cazurile de incompatibilitate pot fi invocate

pe calea unei cereri de recuzare a magistraților investiți cu soluționarea în

primă instanță a cauzei, cerere neformulată de petent.

În ceea ce privesc

susținerile recurentului petent, în sensul nerespectării termenelor prevăzute

de art. 277 C. proc. pen., sunt neîntemeiate, având în vedere caracterul de

recomandare al normelor cuprinse în conținutul acestor dispoziții legale.

Soluția pronunțată de

prima instanță nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 din

Constituția României, întrucât instanța a procedat la o riguroasă interpretare

a normelor arătate, limitarea dreptului de a acționa în instanță și

condiționarea exercitării acestuia de îndeplinirea unor cerințe legale

neconstituind o îngrădire a accesului liber la justiție.

Referitor la

încălcare dispozițiilor art. 1200 C. civ., ce reglementează materia

prezumțiilor legale, Înalta Curte constată că aceasta excede obiectului

prezentei cauze, hotărârea primei instanțe nefiind afectată de o cauză de

nulitate astfel cum arată petentul în motivele de recurs.

Criticile

recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut deja obiectul analizei acesteia, după cum

s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu

s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a

primei instanțe.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul

A.I.

împotriva sentinței nr. 48 din 19

ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 9066/1/2009.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata

sumei de 400 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 48 din 19

ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 9066/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.