ÎCCJ, Decizia nr. 488/2011

Ședința publică de la 28 noiembrie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 276

din 23 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 184/1/2010 a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petentul A.I., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut următoarele:

Prin plângerea

înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 184/1/2010, petentul A.I. a

formulat „plângere penală” împotriva intimatului I.M., procuror în cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând

tragerea la răspundere penală a acestuia sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului,

fals intelectual, complicitate la furt calificat, nerespectarea hotărârilor

judecătorești.

În motivarea cererii,

petentul a arătat că la data de 7 decembrie 2009, în temeiul art. 275 C. proc.

pen., a formulat plângere împotriva magistratului menționat anterior, plângere

care a fost depusă la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, organ judiciar care până la data de 31 decembrie 2009 (data

trimiterii prin poștă a cererii ), nu i-a comunicat nicio rezoluție, încălcând

dispozițiile art. 277 și art. 278 C. proc. pen.

Plângerea a fost

respinsă ca inadmisibilă de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin sentința nr. 276 din 23 februarie 2010, cu motivarea că

plângerea petentului nu a fost îndreptată împotriva unei soluții de neîncepere

a urmăririi penale dintre cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile

art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. și nici nu întrunește cerințele

unei plângeri penale directe așa cum prevăd dispozițiile art. 222 din același

cod.

Împotriva acestei

sentințe, petentul A.I. a declarat recurs.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 C. proc.

pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmării penale sau a ordonanței, ori

după caz a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și

orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în

termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de

rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278 C. proc. pen., la judecătorul de la

instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță.

Rezultă așadar, din

cuprinsul normelor legale enunțate, că plângerea care are un asemenea temei

vizează exclusiv o rezoluție sau ordonanță a procurorului de netrimitere în

judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul

art. 275-278 C. proc. pen.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea constată că plângerea petentului adresată Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu poate face obiectul controlului judecătoresc

reglementat de prevederile art. 278

1

C. proc. pen., întrucât nu

privește o soluție de netrimitere în judecată dispusă de procuror, iar din

examinarea actelor dosarului a rezultat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție nu a comunicat acestuia o soluție de netrimitere în

judecată.

Pe de altă parte,

plângerea petentului nu conturează nici conținutul unei plângeri ca act de

sesizare al organelor de urmărire penală, în conformitate cu dispozițiile art.

222 C. proc. pen., având în vedere că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute

în alin. (2) al acestui text legal, întrucât în conținutul său nu sunt descrise

în concret faptele pentru care se solicită tragerea la răspundere penală a

persoanelor reclamate, nefiind indicate data, locul și împrejurările în care se

presupune că acestea ar fi fost săvârșite.

Invocarea de către recurentul

petent a

prevederilor

art. 278

1

C. proc. pen., este greșită, întrucât, astfel cum s-a

arătat, nu sunt incidente dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.,

deoarece petentul nu a făcut dovada existenței unei rezoluții de neîncepere a

urmăririi penale, împotriva căreia să fi făcut plângerea cu care a investit

instanța de fond.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul

A.I.

împotriva sentinței nr. 276 din

23 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 184/1/2010.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata

sumei de 400 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 276 din 23

februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 184/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2011.