CASE OF TUDOR-COMERT v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

La originea cauzei se află o cerere (nr. 22888/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către Tudor-Comerț („întreprinderea reclamantă”), la 28 iunie 2004.

La 20 decembrie 1994, două întreprinderi (Tehoptimed și Tudor & K.) au încheiat un contract conform căruia ultima a închiriat un depozit de la prima.

Întreprinderea reclamantă a fost înregistrată în luna iunie 1996. La 19 februarie 1997, contractul inițial pentru folosirea depozitului a fost modificat astfel încât toate drepturile și obligațiile întreprinderii Tudor & K. au trecut la întreprinderea reclamantă. Întreprinderea reclamantă a stocat în depozit marfă (produse alimentare și haine).

La 11 iunie 1997, angajații Comisariatului de poliție Ciocana din Chișinău au sigilat depozitul închiriat de întreprinderea reclamantă. La 30 iunie 1997, întreprinderea reclamantă s-a plâns comisarului sectorului Ciocana de o încălcare a dreptului său de proprietate și a cerut să-i fie prezentate motivele acțiunilor poliției. Într-un răspuns datat din 2 iulie 1997, întreprinderea reclamantă a fost informată că poliția a acționat în baza unei ordonanțe a unui anchetator penal al Procuraturii municipiului Chișinău.

La 30 octombrie 1997, întreprinderea reclamantă a cerut Procuraturii municipiului Chișinău să anuleze ordonanța. Într-o scrisoare din 19 noiembrie 1997, Procuratura municipiului Chișinău a declarat că acțiunile sale au fost legale. Întreprinderea reclamantă a adresat alte câteva plângeri Comisariatului de poliție Ciocana și Procuraturii municipiului Chișinău și a primit răspunsuri similare. În plângerile sale, întreprinderea reclamantă a pretins că marfa luată din depozitul închiriat nu a fost enumerată în procesul-verbal, după cum era cerut de lege și că valoarea totală a acesteia era de 11,750,000 lei moldovenești (MDL), (aproximativ 1,059,340 dolari americani (USD)).

Întreprinderea reclamantă a inițiat proceduri judiciare împotriva Procuraturii municipiului Chișinău, comisariatului de poliție Ciocana și Tehoptimed, cerând restituirea a MDL 11,750,000.

La 31 martie 1998, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a constatat că sechestrarea proprietății întreprinderii reclamante „în valoare de MDL 11,750,000” din depozitul închiriat de aceasta a fost ilegală. Ea a obligat pârâții să restituie proprietatea luată de la întreprinderea reclamantă. Hotărârea nu a fost contestată și a devenit irevocabilă 15 zile mai târziu.

La 3 septembrie 1998, întreprinderea reclamantă a cerut efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii curente a proprietății, care a fost păstrată în depozitul sigilat începând cu luna iulie 1997. La 4 septembrie 1998, întreprinderea reclamantă a obținut acces la acea proprietate. A fost întocmită o listă a lucrurilor găsite în depozit.

La 14 septembrie 1998, un expert al Laboratorului central de cercetări științifice în domeniul expertizei judiciare al Ministerului Justiției a conchis că depozitul nu a fost încălzit sau ventilat și a fost infestat cu molii și rozătoare. Produsele alimentare și hainele păstrate în depozit au fost prejudiciate grav, iar valoarea lor bănească era de MDL 74,158 (aproximativ USD 6,685).

La 29 octombrie 1998, Judecătoria sectorului Rîșcani a restituit titlul executoriu întreprinderii reclamante și a informat-o că valoarea totală a mărfii găsite în depozit era de MDL 74,158 și că nu mai exista o altă proprietate care să fie restituită.

Întreprinderea reclamantă a cerut Judecătoriei Economice de circumscripție Chișinău să schimbe modul de executare a titlului executoriu prin dispunerea plății valorii inițiale a proprietății sale.

La cererea Procuraturii Generale, la 19 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea judecătorească din 31 martie 1998 și a dispus rejudecarea cauzei.

La 23 decembrie 2002, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a scos cererea întreprinderii reclamante de pe rol, deoarece aceasta nu s-a prezentat la judecată și nu a prezentat originalele documentelor care să confirme pretențiile sale.

La 14 ianuarie 2003, aceeași instanță de judecată a respins contestația în anulare a întreprinderii reclamante din cauza omisiunii acesteia de a plăti taxa de stat. La 19 martie 2003, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a dispus rejudecarea cauzei, constatând că durata procedurilor era deja excesivă și că trebuia adoptată o hotărâre pe fondul cauzei.

La 11 noiembrie 2003, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a respins pretențiile întreprinderii reclamante. Ea a constatat că la 23 decembrie 1997, procuratura a informat întreprinderea reclamantă despre încetarea procedurilor și că toate restricțiile cu privire la folosirea proprietății sale au fost revocate. Prin urmare, întreprinderea reclamantă putea să-și folosească proprietatea sa începând cu acea dată, ceea ce însemna că nu exista o chestiune ca atare care să fie soluționată de către instanța de judecată.

În apelul său, întreprinderea reclamantă a declarat că ordonanța anchetatorului penal de a sechestra proprietatea sa a fost emisă cu încălcarea legislației și că sechestrarea în sine a fost efectuată fără întocmirea unei liste a tuturor lucrurilor sechestrate, iarăși contrar legislației. De asemenea, întreprinderea reclamantă a notat că acțiunile ilegale ale procuraturii și poliției i-au încălcat dreptul său de proprietate și că nu toate lucrurile care au fost luate de la ea i-au fost restituite. Acest lucru a avut ca rezultat incapacitatea sa de a-și îndeplini obligațiile contractuale față de persoane terțe.

La 15 ianuarie 2004, Curtea de Apel Economică nu a dat curs apelului din cauza omisiunii întreprinderii reclamante de a plăti taxa de stat în mărime de MDL 352,500, (EUR 21,021 la acea dată). Instanța de judecată i-a acordat întreprinderii reclamante un termen până la 12 februarie 2004 pentru a plăti taxa de stat.

Întreprinderea reclamantă a cerut amânarea plății taxei de stat până după examinarea cauzei sale. Ea a invocat situația sa financiară dificilă, anexând certificate bancare care dovedeau că din anul 2002 nu existau bani în conturile sale bancare. De asemenea, ea a pretins că în anul 1997, atunci când a depus cererea sa, nu trebuia plătită taxa de stat.

Ca răspuns la cererea întreprinderii reclamante, instanța de judecată a extins termenul-limită de plată a taxei de stat până la 15 martie 2004.

La 15 martie 2004, Curtea de Apel Economică a respins cererea întreprinderii reclamante de a amâna plata taxei de stat până după examinarea cauzei. Instanța de judecată a refuzat să examineze apelul întreprinderii reclamante din cauza omisiunii sale de a plăti taxa de stat, în pofida a două prelungiri ale termenului-limită pentru plată.

În recursul său, întreprinderea reclamantă a invocat situația sa financiară dificilă, care, așa cum ea a pretins, a rezultat din acțiunile ilegale ale poliției și procuraturii, care au blocat activitatea ei economică. Ea a cerut amânarea plății taxei de stat până după examinarea recursului său.

La 6 mai 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins ca nefondat recursul întreprinderii reclamante. Instanța de judecată a constatat că argumentele întreprinderii reclamante precum că instanțele judecătorești inferioare nu au luat în considerație situația sa financiară dificilă nu au fost susținute prin probe. Ea a constatat că instanțele judecătorești aveau dreptul, dar nu obligația de a amâna plata taxei de stat în conformitate cu articolul 86 al CPC. De asemenea, ea a constatat că nu era posibilă scutirea de la plata taxei de stat a persoanelor juridice. Deoarece întreprinderea reclamantă nu a plătit taxa de stat, recursul său a fost respins.

Întreprinderea reclamantă a pretins că dreptul său de acces la o instanță a fost limitat și că principiul securității raporturilor juridice nu a fost respectat, contrar articolului 6 § 1 al Convenției, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

De asemenea, ea a pretins că drepturile sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție au fost încălcate, ca urmare a refuzului instanțelor judecătorești naționale de a examina apelul său.

Curtea notează că, în cererea sa inițială, întreprinderea reclamantă a făcut referire la casarea, de către Curtea Supremă de Justiție, a hotărârii judecătorești irevocabile din 31 martie 1998, ca fiind contrară principiului securității raporturilor juridice, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Totuși, printr-o scrisoare din 9 iulie 2004, ea a cerut Curții să nu examineze această pretenție.

Curtea nu vede niciun motiv de a examina vreuna din pretențiile la care s-a făcut referire mai sus. Ea consideră că singura pretenție care a rămas, formulată de către întreprinderea reclamantă în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, referitoare la accesul la o instanță ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului lor și că niciun temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenție admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 §

Întreprinderea reclamantă a declarat că prin refuzul de a examina apelul și, respectiv, recursul depuse de ea, Curtea de Apel Economică și Curtea Supremă de Justiție i-au încălcat dreptul de acces la o instanță. Ea a făcut referire la probele pe care ea le-a prezentat instanțelor judecătorești cu privire la incapacitatea sa de a plăti taxa de stat și la faptul că instanțelor judecătorești nu le era permis prin lege să scutească de la plata taxei de stat cererile de chemare în judecată depuse de către persoanele juridice. Deși întreprinderea reclamantă a cerut amânarea plății taxei de stat, deoarece acest lucru era singurul remediu pe care ea îl avea conform legislației, ea nu avea nicio speranță că va putea plăti vreodată acea taxă, deoarece ea și-a încetat de fapt activitatea ca urmare a prejudiciilor majore cauzate de către autoritățile de stat proprietății sale. Prin urmare, amânarea repetată a plății taxei de stat, permisă de către instanțele judecătorești, nu a avut nicio consecință practică asupra dreptului întreprinderii reclamante de acces la o instanță.

Guvernul a considerat că nu a avut loc o încălcare a drepturilor întreprinderii reclamante. Articolul 6 al Convenției oferă statelor o marjă de apreciere largă în ceea ce privește organizarea sistemelor lor judecătorești. Articolul 6 nu garantează un drept absolut de acces la o instanță și acest drept poate fi, în mod legitim, limitat, inclusiv prin cerința de a plăti taxe judiciare ca o condiție pentru examinarea acțiunilor judiciare. Mai mult, instanțele judecătorești naționale și-au îndeplinit obligațiile lor pozitive prin acordarea întreprinderii reclamante, de două ori, a unui termen suplimentar pentru a plăti taxa de stat.

Curtea se referă la principiile generale stabilite în jurisprudența sa cu privire la accesul la o instanță, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției și, în special, la cerința de a plăti taxa pentru examinarea cauzelor judiciare (a se vedea, printre multe altele,

În această cauză, Curtea notează că procedurile relevante s-au referit la pretenția întreprinderii reclamante cu privire la prejudicii. Prin urmare, articolul 6 § 1 se aplică sub aspectul său civil (a se vedea

Curtea notează că doar Curtea Supremă de Justiție a menționat în decizia sa argumentul întreprinderii reclamante că ea nu putea plăti taxa de stat (a se vedea paragraful 26 de mai sus). Această instanță judecătorească a constatat că acel argument nu era susținut prin probe, însă nu a făcut referire la nicio parte din hotărârile judecătorești ale instanțelor inferioare în care a fost examinată capacitatea de plată a întreprinderii reclamante. Curtea Supremă de Justiție, de asemenea, nu a făcut ea însăși o astfel de verificare.

Mai mult, Curtea Supremă de Justiție a menționat, în mod expres, că instanțelor judecătorești nu li se permitea prin lege să scutească de la plata taxei de stat cererile de chemare în judecată depuse de către persoanele juridice (a se vedea paragraful 26 de mai sus). O astfel de interdicție de blanchetă la acordarea scutirilor la plata taxei de stat ridică în sine o chestiune prin prisma articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea

De asemenea, Curtea notează că, potrivit documentelor din dosar, care au fost, de asemenea, prezentate în instanțele judecătorești naționale, în perioada relevantă întreprinderea reclamantă nu avea vreo activitate economică și că, prin urmare, nu a putut plăti taxa de stat. În continuare, Curtea ia în considerație natura procesului inițiat de către întreprinderea reclamantă, și anume că a fost vorba mai degrabă de o pretenție cu privire la pretinse acțiuni ilegale ale autorităților de stat, care de fapt au ruinat întreprinderea, decât de un litigiu comercial cu privire la activitatea sa economică normală.

În măsura în care se poate susține că întreprinderea reclamantă și-a permis să fie împovărată cu plata unei sume substanțiale a taxei de stat (EUR 21,021) prin pretinderea unei compensații mai mari de 1 milion dolari SUA, Curtea nu poate decât să noteze că întreprinderea reclamantă și-a bazat pierderile sale financiare estimate pe suma acordată de fapt de către Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău prin hotărârea irevocabilă a acesteia din 31 martie 1998 (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Această hotărâre a fost ulterior casată pe căi extraordinare de atac. În aceste circumstanțe, întreprinderea reclamantă nu poate fi criticată pentru mărirea sumei compensației pretinse, expunându-se astfel, în mod nenecesar, la plata unei taxe de stat deosebit de mari.

Având în vedere cele de mai sus și luând în considerație suma pretinsă, taxa de stat cerută și omisiunea instanțelor judecătorești naționale de a stabili capacitatea întreprinderii reclamante de a plăti taxa de stat, Curtea conchide că dreptul întreprinderii reclamante de acces la o instanță a fost, în mod efectiv, limitat până la punctul în care acesta a devenit iluzoriu.

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Guvernul nu a fost de acord și a susținut că întreprinderea reclamantă nu a prezentat nicio probă cu privire la prejudiciul moral. În orice caz, suma cerută de întreprinderea reclamantă era exagerată. Guvernul a susținut că în această cauză o constatare a unei violări a articolului 6 al Convenției ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea notează că în urma omisiunii instanțelor judecătorești naționale de a examina pretențiile întreprinderii reclamante în circumstanțele în care ea nu a putut plăti taxa de stat, aceasta și-a încetat de fapt activitatea sa, ceea ce trebuia să fi cauzat o schimbare majoră a planurilor și o stare de incertitudine pentru managementul întreprinderii. În aceste circumstanțe, Curtea acordă întreprinderii reclamante EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu moral (cf.

Guvernul a considerat că suma pretinsă era excesivă și că decizia Baroului Avocaților din Republica Moldova avea doar un caracter de recomandare. El a contestat numărul de ore de lucru petrecute de către reprezentantul întreprinderii reclamante asupra cauzei, onorariul perceput de către acesta pentru o oră de lucru (EUR 85) și costurile de traducere.

În această cauză, având în vedere asistența juridică acordată de către avocatul întreprinderii reclamante și complexitatea cauzei, Curtea acordă întreprinderii reclamante EUR 1,530 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.