Decizia nr. 21 din 19 octombrie 2015

La data de 8 iunie 2015, prin Adresa nr. 2.359/A/2015, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind interpretarea dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (2) din Codul civil, coroborate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se determina dacă în cuantumul pensiei de întreţinere stabilite în sarcina unuia dintre părinţi se include norma de hrană, ca fiind un venit cu caracter permanent.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 10 iunie 2015, formându-se Dosarul nr. 17/2015, cu termen de soluţionare la 19 octombrie 2015.

Cu adresele nr. 1.484/383/III-5/2013, 1.640/C/3.297/III-5/2015 şi 1.667/C/3.357/III-5/2015 din 11 august 2015, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recursul în interesul legii declarat de procurorul general, ca urmare a sesizării din oficiu, precum şi la Sesizarea nr. 101.365/2015 din 19 iunie 2015 a Ministrului Justiţiei şi în considerarea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, referitor la problema de drept privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (1) şi (2) din Codul civil prin raportare la prevederile art. 2 alin. (4) şi art. 4 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte includerea echivalentului valoric al normei de hrană în totalul veniturilor nete lunare în raport de care se stabileşte pensia de întreţinere datorată de către părinte copilului”.

Recursul în interesul legii declarat de procurorul general a fost înregistrat cu nr. 20/2015.

Constatându-se că obiectul sesizării este identic cu cel ce face obiectul Dosarului nr. 17/2015, s-a dispus conexarea celor două dosare. II. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (1) şi (2) din Codul civil prin raportare la prevederile art. 2 alin. (4) şi art. 4 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă valoarea financiară a normei de hrană prevăzută de acest din urmă act normativ trebuie inclusă în venitul lunar net ce reprezintă baza de calcul al pensiei de întreţinere datorate de către părinte copilului.

În această problemă de drept, jurisprudenţa instanţelor şi-a menţinut caracterul neunitar şi după publicarea Deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014. III. Examenul jurisprudenţial

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că echivalentul valoric al normei de hrană nu se include în venitul lunar net realizat de către debitorul obligaţiei de întreţinere. În motivarea acestor soluţii s-a arătat că drepturile băneşti în discuţie, nefiind impozitate potrivit art. 55 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Codul fiscal), nu constituie venituri asimilate salariilor. Excluderea lor din totalul veniturilor care constituie baza de calcul al pensiei de întreţinere se datorează destinaţiei speciale a acestor sume de bani, acestea fiind afectate în mod exclusiv desfăşurării activităţii debitorului obligaţiei de întreţinere. Chiar dacă este un venit permanent şi stabil, echivalentul valoric al normei de hrană, ca drept recunoscut unor categorii de persoane în virtutea activităţii desfăşurate şi a condiţiilor de muncă deosebite, având scopul de a asigura menţinerea sănătăţii angajatului potrivit standardului locului de muncă, reprezintă un venit cu destinaţie specială, exceptat de la orice urmărire pentru orice fel de datorii, inclusiv pentru cele care privesc pensii de întreţinere, potrivit art. 729 alin. (7) din Codul de procedură civilă [corespunzător art. 409 alin. 7 din Codul de procedură civilă din 1865]. În motivarea unora dintre hotărârile judecătoreşti examinate s-a făcut trimitere şi la considerentele Deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Într-o altă opinie s-a susţinut că echivalentul valoric al drepturilor de hrană prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se include în veniturile nete realizate de către debitorul obligaţiei de întreţinere pe baza cărora se stabileşte cuantumul pensiei de întreţinere, întrucât constituie venituri cu caracter permanent, iar dispoziţiile art. 529 alin. (1) şi (2) din Codul civil nu fac nicio distincţie în această privinţă. Fiind incluse în categoria veniturilor periodice realizate din muncă de către debitorul obligaţiei de întreţinere, acestea pot fi urmărite în condiţiile art. 729 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă [corespunzător art. 409 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă din 1865]. În motivarea unor hotărâri judecătoreşti, îndeosebi după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, a Deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut şi că echivalentul valoric al normei de hrană nu reprezintă un spor cu destinaţie specială (această natură având-o, de exemplu, drepturile de echipament) şi nici sporuri pentru condiţii deosebite de muncă, întrucât scopul unui atare spor este de acela de a permite beneficiarului său să anihileze efectele nocive pe care le are asupra organismului prestarea unei munci în condiţii vătămătoare (cum ar fi, de exemplu, cazul sporului destinat achiziţionării unui aliment necesar combaterii efectelor substanţelor toxice de la locul de muncă), situaţie în care destinaţia sporului constă exclusiv în achiziţionarea acelui aliment pentru consumul propriu al angajatului. S-a considerat că această modalitate de interpretare şi aplicare a legii corespunde principiului interesului superior al copilului impus de art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, principiu căruia trebuie să i se dea eficienţă în legătură cu toate drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor, inclusiv în ceea ce priveşte determinarea mijloacelor materiale ale părintelui debitor al obligaţiei de întreţinere. IV. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei teoretice a problemei de drept, procurorul general a prezentat considerentele pentru care recursurile în interesul legii declarate sunt admisibile, prin raportare la Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, a apreciat că în cauză este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 514 din Codul de procedură civilă, existând o problemă de drept rezultată din interpretarea şi aplicarea diferită a dispoziţiilor legale evocate. De asemenea este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, întrucât divergenţa de jurisprudenţă este profundă şi persistă chiar şi după data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei amintite. Având în vedere şi faptul că precedenta sesizare pentru dezlegarea chestiunii de drept a fost respinsă ca inadmisibilă, procurorul general a apreciat că recursul în interesul legii în aceeaşi problemă de drept este admisibil, neoperând în această privinţă efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.

Sub aspect teoretic, procurorul general a apreciat primul punct de vedere exprimat ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii, pentru următoarele considerente: Potrivit dispoziţiilor art. 524 din Codul civil, temeiul obligaţiei legale de întreţinere este dat de starea de nevoie a creditorului şi de neputinţa acestuia de a se întreţine din munca sau bunurile sale. În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului întreţinerii, art. 529 alin. (1) şi art. 527 alin. (2) din Codul civil statuează cu valoare de principiu că întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti şi că la stabilirea mijloacelor debitorului obligaţiei de întreţinere se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare a acestora, urmând a fi avute în vedere şi celelalte categorii de obligaţii ale sale. În mod constant, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară s-a stabilit că la determinarea cuantumului pensiei de întreţinere nu se iau în calcul decât veniturile cu caracter permanent, nu şi cele întâmplătoare. Pentru evitarea unor posibile impedimente la executarea silită a datoriilor ce constau în pensii de întreţinere, dispoziţiile de drept substanţial trebuie aplicate prin coroborare cu prevederile de drept procesual care stabilesc veniturile ce pot forma obiect al urmăririi silite. Deşi, în anumite condiţii, veniturile reprezentate de alocaţia financiară ce constituie echivalentul valoric al normei de hrană, atunci când executarea dreptului prevăzut în favoarea personalului din cadrul instituţiilor indicate în cuprinsul art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se face în natură, dobândesc un caracter de continuitate, totuşi, nu pot fi luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al pensiei de întreţinere datorate potrivit art. 527 şi 529 din Codul civil, motivat de afectaţiunea specială a acestui venit al debitorului întreţinerii, ceea ce face ca în privinţa acestora să opereze insesizabilitatea absolută şi totală prevăzută de art. 729 alin. (7) din Codul de procedură civilă [corespunzător art. 409 alin. 7 din Codul de procedură civilă din 1865]. Astfel, potrivit art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, scopul acestui drept este de a asigura nevoile nutritive ale personalului indicat de actul normativ prin compensarea eforturilor depuse în procesul de instruire şi de îndeplinire a misiunilor, în considerarea condiţiilor de mediu şi a altor factori specifici locului de muncă şi activităţii prestate. Este evident că raţiunile pentru care, în general, este recunoscut dreptul anumitor categorii de salariaţi la o alimentaţie de protecţie, şi anume condiţiile de muncă deosebite ce necesită un aport caloric crescut, în scopul menţinerii sănătăţii pentru desfăşurarea activităţilor specifice, se regăsesc şi în cazul dreptului la hrană prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Această afectaţiune specială a dreptului se cuvine a fi recunoscută şi trebuie să primească efectele juridice corespunzătoare, chiar şi în acele situaţii în care executarea dreptului nu se face în natură, ci în echivalent, prin plata valorii financiare neimpozabile a normei de hrană, potrivit actului normativ menţionat anterior. Sub acest aspect există o vădită asemănare între veniturile analizate şi sporurile pentru condiţii deosebite de muncă asupra cărora Plenul fostului Tribunalul Suprem a statuat, prin Decizia nr. 14 din 23 mai 1963, în sensul că nu pot fi cuprinse în câştigul din muncă pe baza căruia se stabileşte pensia de întreţinere, întrucât trebuie să se ţină seama de scopul urmărit de lege, acela de a da posibilitatea materială a angajaţilor să prevină ori să înlăture efectele dăunătoare pe care le au asupra organismului omenesc acele munci prestate în condiţii speciale avute în vedere la acordarea acestor sporuri. Aceleaşi raţiuni pot fi reţinute mutatis mutandis şi în privinţa echivalentului financiar al normei de hrană, conducând la aceeaşi soluţie de excludere a acestor venituri din baza de calcul al pensiei de întreţinere datorate potrivit art. 527 şi 529 din Codul civil, întrucât ubi eadem esse ratio, ibi eadem solutio esse debet. V. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava nu a prezentat un punct de vedere asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, menţionând doar că la nivelul Curţii practica judiciară în materie este unitară, în sensul primei orientări jurisprudenţiale. VI. Raportul asupra recursului în interesul legii

Judecătorii-raportori, constatând, mai întâi, admisibilitatea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi de procurorul general, faţă de împrejurarea că prin Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu s-a statuat asupra fondului sesizării, au apreciat că echivalentul valoric al normei de hrană prevăzute de art. 2 alin. (4) şi art. 4 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se include în totalul veniturilor nete lunare în raport cu care se stabileşte pensia de întreţinere datorată de către părinte copilului. VII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: A. Asupra admisibilităţii recursurilor în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, deoarece din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anexate sesizărilor conexe, formulate de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi procurorul general, reiese existenţa unei practici neunitare la nivelul mai multor curţi de apel din ţară asupra problemei de drept ce face obiectul sesizărilor.

În contextul verificării admisibilităţii este necesar a se clarifica şi chestiunea raportului dintre aceste sesizări şi Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept, prin prisma eventualei autorităţi de lucru judecat a deciziei în prezenta cauză.

Această analiză implică o dublă perspectivă: – momentul creării practicii neunitare în legătură cu problema de drept în discuţie, respectiv anterior sau ulterior publicării Deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I; – efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În acest context se reţine că prin Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014 a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (2) din Codul civil în corelare cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar aceleaşi norme sunt vizate de prezentele sesizări privind interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti.

În cuprinsul considerentelor deciziei s-a reţinut că problema de drept a cărei dezlegare s-a solicitat nu este nouă, în sensul art. 519 din Codul procedură civilă, întrucât a făcut obiect de preocupare şi a fost tranşată în doctrina şi jurisprudenţa anterioare actualului Cod civil, ale cărui prevederi relevante reiau vechile dispoziţii din Codul familiei, de o manieră ce îşi păstrează actualitatea, în sensul că nu vor putea fi luate în considerare pentru calculul pensiei de întreţinere sporul pentru condiţii deosebite de muncă şi nici sumele de bani cu destinaţie specială.

Nu mai puţin, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că cerinţa noutăţii din art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie privită ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori). Din această perspectivă, procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu are scopul de a tranşa o practică divergentă deja existentă, ci de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept, anterior formării unei practici neunitare.

Din considerentele Deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014, redate anterior, rezultă, în primul rând, că, la data pronunţării acelei hotărâri, exista deja practică neunitară asupra problemei de drept supuse dezlegării instanţei supreme (fapt confirmat prin cercetarea hotărârilor judecătoreşti ataşate prezentelor sesizări), pe care completul învestit cu soluţionarea chestiunii de drept nu şi-a propus să o tranşeze, dimpotrivă, a respins sesizarea ca inadmisibilă şi în considerarea practicii preexistente.

Această primă constatare este relevantă în aprecierea admisibilităţii sesizărilor de faţă, în sensul că mecanismul recursului în interesul legii este eficient şi nu poate fi împiedicat să funcţioneze ori de câte ori se constată existenţa unei practici neunitare asupra unei probleme de drept, independent de derularea celeilalte proceduri de unificare a practicii judiciare, atât timp cât practica divergentă nu a fost tranşată în cadrul acelei proceduri.

O atare concluzie nu este contrazisă de faptul că, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei privind inadmisibilitatea sesizării întemeiate pe art. 519 din Codul procedură civilă, problema de drept în discuţie a continuat să fie soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti; dimpotrivă, acest fapt atestă necesitatea adoptării unei decizii în interesul legii.

Este adevărat că recursul în interesul legii promovat ulterior procedurii hotărârii prealabile poate fi inadmisibil, însă numai dacă o problemă de drept a fost dezlegată în procedura hotărârii prealabile, iar ulterior sunt date soluţii care nesocotesc decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, inadmisibilitatea ar putea fi reţinută doar atunci când o problemă de drept a fost considerată nouă în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă şi a fost soluţionată în fond de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Efectul obligatoriu preconizat de către legiuitor prin art. 521 din Codul de procedură civilă este ataşat numai deciziilor conţinând o dezlegare dată chestiunilor de drept, fiind exclus în cazul deciziilor prin care sesizarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile a fost respinsă ca inadmisibilă.

Rămâne de văzut dacă o decizie de respingere a sesizării în procedura hotărârii prealabile, care conţine considerente referitoare la fondul problemei de drept sesizate, precum în cazul de faţă, beneficiază, totuşi, de efecte juridice, în sensul că acele considerente pot fi apreciate drept o dezlegare dată chestiunii de drept.

Dacă se acceptă că decizia pronunţată în procedura hotărârii prealabile reglementată de art. 519-521 din Codul de procedură civilă beneficiază de autoritate de lucru judecat, ca orice act jurisdicţional, iar autoritatea de lucru judecat ce este ataşată actelor jurisdicţionale priveşte nu numai dispozitivul, dar şi considerentele pe care acesta se sprijină, acest efect este recunoscut doar în privinţa considerentelor care sprijină şi explicitează soluţia adoptată (considerente decisive), precum şi a celor prin care s-au dat anumite dezlegări unor chestiuni litigioase ce au legătură cu obiectul dedus judecăţii şi care au fost dezbătute în proces (considerente decizorii). Autoritatea de lucru judecat nu priveşte considerentele indiferente, care ar putea lipsi din conţinutul motivării, fără ca aceasta să conducă la lipsirea de fundament a hotărârii.

De esenţa considerentelor decizorii este faptul că instanţa tranşează anumite aspecte ale judecăţii de o manieră incidentală, iar rezolvarea lor se reflectă în mod indirect în dispozitiv, aşadar în soluţia adoptată şi redată expres în dispozitivul hotărârii. Considerentele decizorii nu pot privi însuşi obiectul cererilor formulate în proces, deoarece asupra acestora instanţa este chemată să se pronunţe în mod explicit prin dispozitiv, astfel încât considerentele care sprijină soluţia nu pot fi decât decisive. Considerentele decizorii vizează alte aspecte dezbătute în proces, chiar dacă au legătură cu obiectul cererilor deduse judecăţii.

Întrucât în cadrul procedurii hotărârii prealabile nu intră în discuţie soluţionarea altor aspecte decât problema de drept cu a cărei dezlegare este învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia pronunţată nu poate conţine considerente decizorii, ci doar decisive, în legătură fie cu însăşi problema de drept sesizată, fie cu inadmisibilitatea sesizării. Cu atât mai mult, nu poate fi conceput ca, atunci când sesizarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile a fost respinsă ca inadmisibilă, eventualele considerente prin care instanţa se pronunţă chiar asupra problemei de drept să fie decizorii. Asemenea considerente ar contrazice dispozitivul deciziei, care nu conţine o soluţie asupra chestiunii de drept, situaţie în care ar trebui asimilate unor considerente indiferente, care nu afectează soluţia adoptată.

De altfel, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014 nu conţine aprecieri proprii ale instanţei supreme, în sensul neincluderii echivalentului valoric al normei de hrană prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în baza de calcul al pensiei de întreţinere. Instanţa doar a relevat conţinutul deciziei de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem şi al doctrinei, cu scopul de a demonstra că această chestiune a făcut obiect de preocupare şi a fost tranşată în doctrina şi jurisprudenţa anterioare noului Cod civil, nefiind o problemă de drept nouă, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă. Aceeaşi menire o are şi referirea la practica recentă, ulterioară adoptării şi intrării în vigoare a Codului civil.

Pe de altă parte, dincolo de paradoxul pe care îl presupune dezlegarea unei probleme de drept printr-o decizie de respingere a sesizării cu acel obiect, este de observat că eventuala inserare a unor considerente decizorii în legătură cu chestiunea de drept ar echivala cu însăşi tranşarea acesteia, din moment ce s-ar pune problema autorităţii de lucru judecat. Or, în acest caz, chiar dacă soluţia nu a fost reflectată şi în dispozitiv, decizia ar produce efecte obligatorii, iar pronunţarea ulterioară a unor hotărâri judecătoreşti cu ignorarea sa nu ar justifica promovarea unui recurs în interesul legii.

În concluzie, deoarece, în speţă, prin Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept, s-a constatat că problema de drept nu este nouă, motiv pentru care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, fără a se statua asupra fondului sesizării, recursul în interesul legii este admisibil. B. Asupra problemei de drept

Se impune, mai întâi, a se observa, din cuprinsul art. 527 şi 529 din Codul civil, că legiuitorul a prevăzut că obligaţia de întreţinere este datorată în funcţie atât de nevoia creditorului, cât şi de mijloacele de care dispune debitorul întreţinerii ori pe care acesta le-ar putea obţine.

La calcularea întreţinerii se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, de posibilităţile de realizare a lor şi de celelalte obligaţii ale debitorului. Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte în raport cu venitul lunar net al părintelui [art. 529 alin. (2) din Codul civil].

Din examinarea tuturor hotărârilor judecătoreşti anexate sesizărilor rezultă, în esenţă, că instanţele – atât înainte, cât şi după pronunţarea Deciziei nr. 6 din 23 iunie 2014 -, deşi au soluţionat în mod diferit problema de drept în discuţie, au analizat dacă valoarea financiară a normei de hrană prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă sau nu un „venit” (mai mult, un „venit lunar net”) sau un „venit cu destinaţie specială”. Astfel, analiza de faţă are în vedere doar această categorie a „mijloacelor” creditorului, menţionată expres în dispoziţiile legale supuse interpretării.

În ceea ce priveşte noţiunea de „venit” este de observat că reglementarea din Codul civil referitoare la baza de calcul al pensiei de întreţinere datorate de către părinte copilului nu mai face referire doar la „câştigul din muncă” al debitorului [fostul art. 94 alin. (3) din Codul familiei], ci are în vedere, generic, toate veniturile acestuia, indiferent de sursă, respectiv din muncă ori din alte surse (de exemplu, chirii, redevenţe, dividende, depozite bancare, fructe civile şi industriale ale bunurilor proprii etc.).

Niciuna dintre instanţele care au dezlegat în mod diferit problema de drept nu a infirmat caracterul de continuitate pe care trebuie să îl aibă venitul luat în calculul pensiei de întreţinere, nefiind incluse veniturile ocazionale, astfel încât nu se vor dezvolta considerente pe acest aspect, reţinut în mod constant în practica judiciară şi în doctrină, atât în reglementarea Codului familiei, cât şi în actuala reglementare a Codului civil.

Ceea ce interesează în speţă este dacă echivalentul valoric al normei de hrană prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă un „venit” care trebuie luat în considerare la calcularea pensiei de întreţinere, conform art. 527 şi 529 din Codul civil.

După cum rezultă din prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, personalul instituţiilor publice expres menţionate are dreptul, în timp de pace, la hrană gratuită, potrivit unei norme zilnice, corespunzând unor plafoane calorice diferenţiate pe categorii. Hrana se acordă, de regulă, în natură, iar ca excepţie, în bani, prin echivalentul valoric al normei de hrană. În privinţa acestuia din urmă, legiuitorul foloseşte fie termenul de „alocaţie valorică” [art. 2 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare], fie pe cel de „valoare financiară” [art. 4 alin. (4) din acelaşi act normativ].

Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de acest drept personalul din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei – Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale”. Intră în aceste categorii şi cadrele militare, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili din aceste instituţii publice, după cum rezultă din art. 4 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Toate aceste persoane pot fi considerate că îşi desfăşoară activitatea în baza unui statut special prevăzut de lege pentru fiecare categorie în parte şi, eventual, în baza unui contract individual de muncă (pentru salariaţii civili, doar dacă legea specială prevede încheierea unui asemenea contract). Includerea debitorilor unei obligaţii de întreţinere în categoriile de beneficiari ai dreptului reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează de la caz la caz, prin raportare la dispoziţiile legale incidente (de altfel, actele normative care reglementează statutul acestor categorii de persoane prevăd, generic, dreptul la hrană gratuită, reglementarea din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, vizând condiţiile de acordare).

Independent de statutul juridic al fiecărei categorii în parte se reţine că persoanele vizate pot fi considerate ca făcând parte din familia ocupaţională de funcţii bugetare „apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”, în sensul anexei VII din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, fiind vorba despre personal din cadrul instituţiilor publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

Potrivit legii, aceste categorii de persoane beneficiază, după caz, de salariu lunar sau de un venit asimilat salariului, denumit soldă lunară, care includ – pe lângă salariul sau solda funcţiei de bază – indemnizaţii, compensaţii, sporuri, prime, premii şi alte drepturi salariale.

Ordonanţa în discuţie nu conţine vreo prevedere din care să rezulte că echivalentul valoric al normei de hrană ar reprezenta venit. De asemenea, Codul civil nu defineşte noţiunile de „venit” şi de „venit lunar net”, regăsite în art. 527 şi 529.

În acest context, fiind vorba despre venituri din salarii sau asimilate acestora, sunt incidente prevederile art. 55 din Codul fiscal, care defineşte în alin. (1) veniturile din salarii ca fiind „toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.” Potrivit art. 55 alin. (2) din acelaşi act normativ, sunt considerate venituri asimilate salariilor, în scopul aplicării legii, printre altele, „drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte drepturi ale personalului militar, acordate potrivit legii” [lit. c)].

În conformitate cu art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, „(1) În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni. (2) Dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie.”

Prin folosirea noţiunii de venit în art. 527 şi 529 din Codul civil s-a intenţionat corelarea cu terminologia consacrată în legislaţia existentă, în sensul însuşirii semnificaţiei acordate prin acte normative în vigoare, iar această intenţie este confirmată de contextul în care noţiunea este folosită.

Codul fiscal cuprinde definiţii pentru fiecare categorie de venituri realizate dintr-o activitate desfăşurată de o persoană, în sensul art. 7 alin. (1), inclusiv orice activitate desfăşurată în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege.

Sunt, astfel, definite: veniturile din activităţi independente (inclusiv venituri din drepturi de proprietate intelectuală – art. 46); veniturile din salarii (art. 55); venituri din cedarea folosinţei bunurilor (art. 61); venituri din investiţii (printre care veniturile din dividende, dobânzi – art. 65); venituri din pensii (art. 68); venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură (art. 71); venituri din premii şi din jocuri de noroc (art. 75); venituri din transferul proprietăţilor imobiliare (art. 77 1 ); venituri din alte surse (printre care primele de asigurări, onorariile din activitatea de arbitraj comercial – art. 78 şi 79 1 ).

Tot prin prisma dispoziţiilor Codului fiscal poate fi identificată natura de „venit” a unor sume de bani încasate de o persoană fizică din alte surse decât cele menţionate anterior, precum ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din bugetul de stat sau din bugetul asigurărilor de stat. Acestea sunt menţionate în lege (art. 42), printre alte categorii, ca fiind venituri neimpozabile.

Dat fiind că obiectivul reglementării regimului juridic al impozitului pe venit a impus legiuitorului stabilirea veniturilor obţinute de o persoană fizică, pe care le-a calificat, după caz, drept impozabile ori neimpozabile, se poate considera că normele fiscale în discuţie sunt relevante pentru identificarea veniturilor debitorului întreţinerii. De altfel, enumerarea din literatura de specialitate a veniturilor ce intră în baza de calcul al obligaţiei de întreţinere, arătată mai sus, se suprapune categoriilor de venituri menţionate în Codul fiscal.

Trimiterea la normele fiscale este, însă, utilă în cadrul de faţă şi prin prisma finalităţii identificării veniturilor realizate de debitorul întreţinerii, în condiţiile în care obligaţia de întreţinere se calculează în raport cu venitul lunar net al debitorului.

Or, noţiunea de venit lunar net este proprie materiei fiscale, reprezentând baza de calcul al impozitului pe profit şi fiind definită, ca atare, de acelaşi Cod fiscal pentru diferite categorii de venituri, inclusiv pentru venituri din salarii şi venituri asimilate acestora.

Ca atare, în virtutea unităţii terminologice ce trebuie asigurată în diferitele acte normative care conţin o anumită noţiune, în acelaşi context, semnificaţia noţiunilor din Codul fiscal de venituri din salarii, venituri asimilate salariilor şi venit lunar net din salariu nu poate fi ignorată în interpretarea şi aplicarea textelor din Codul civil în ipoteza dată, în absenţa unui alt înţeles stabilit de către legiuitor.

În raport cu dispoziţiile art. 55 alin. (1) şi (2) din Codul fiscal, citate anterior, ar însemna că echivalentul valoric al normei de hrană cuvenite potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă un venit salarial sau asimilat, din moment ce reprezintă venit în bani obţinut de persoane fizice ce îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege. Mai mult, acest caracter s-ar păstra chiar şi atunci când acordarea normei de hrană are loc în natură, de vreme ce, potrivit definiţiei, intră în această categorie şi veniturile obţinute în natură.

Cu toate acestea, art. 55 alin. (4) din Codul fiscal prevede, prin excepţie de la alin. (1) şi (2), că anumite sume nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit.

Printre acestea [art. 55 alin. (4) lit. a) -r) din Codul fiscal] sunt prevăzute explicit la lit. b) „drepturile de hrană acordate de angajatori angajaţilor, în conformitate cu legislaţia în vigoare”.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, s-a arătat (pct. 82) că în categoria de sume din art. 55 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal se cuprind şi „drepturile de hrană în timp de pace, primite de personalul din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională”.

În condiţiile în care sumele de bani reprezentând echivalentul normei de hrană acordate în numerar sau în natură nu intră în categoria veniturilor salariale ori a veniturilor asimilate acestora (în scopul impozitării), nu pot fi avute în vedere la calcularea pensiei de întreţinere, deoarece nu intră în venitul net lunar din salarii în raport cu care se cuantifică, în concret, această obligaţie, din moment ce nu intră nici măcar în venitul brut lunar, pe baza căruia se stabileşte venitul net lunar, în acest sens fiind relevante prevederile referitoare la venitul lunar brut şi net din salarii.

Astfel, în cazul veniturilor din salarii, art. 57 din Codul fiscal prevede că venitul net lunar se calculează (în scopul determinării impozitului, cota de 16% aplicându-se la venitul net) prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor sociale obligatorii aferente unei luni.

Pct. 106 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că „Venitul brut lunar din salarii reprezintă totalitatea veniturilor realizate într-o lună, conform art. 55 alin. (1) – (3) din Codul fiscal, de o persoană fizică, pe fiecare loc de realizare, indiferent de denumirea acestora sau de forma sub care sunt acordate”.

Se observă că legiuitorul a exclus, în mod explicit, chiar din baza de calcul al venitului net lunar sumele prevăzute de art. 55 alin. (4) din Codul fiscal, relevante în analiza de faţă.

Aşadar, sumele în discuţie nu numai că sunt excluse de la impozitare, însă nici nu reprezintă venituri din salarii ori asimilate acestora şi, ca atare, nu se subsumează noţiunii de „venit”, relevantă în contextul art. 527 şi 529 din Codul civil.

Această concluzie este relevantă şi pentru executarea silită a sumelor datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere, deoarece, potrivit art. 729 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă, în cazul acestor creanţe, salariile şi alte venituri periodice ale debitorului întreţinerii pot fi urmărite până la jumătate din venitul lunar net. Este de precizat că, în unele hotărâri judecătoreşti dintre cele anexate prezentelor sesizări, normele de procedură referitoare la urmărirea mobiliară a debitorului au fost aplicate în mod direct, în sensul că, din moment ce echivalentul valoric al normei de hrană din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este insesizabil (fie pentru că nu este inclus în venitul salarial, fie în considerarea afectaţiunii speciale), acesta nu poate fi luat în considerare la calcularea pensiei de întreţinere. Acest argument este greşit, deoarece aplicarea dispoziţiilor referitoare la urmărirea silită a bunurilor debitorului implică un titlu executoriu, respectiv o hotărâre judecătorească ce conţine obligaţia de plată a pensiei de întreţinere, calculată în funcţie de venitul lunar net al debitorului. Ca atare, normele nu pot fi aplicate şi în cazul stabilirii cuantumului pensiei de întreţinere, cu finalitatea obţinerii unui titlu executoriu.

Constatarea anterioară semnifică, în acelaşi timp, neincluderea aceloraşi sume în salariul lunar sau, după caz, în solda lunară, nefiind drepturi salariale ce pot intra în componenţa sumelor ce reprezintă contraprestaţia muncii prestate de beneficiarii dreptului la hrană gratuită.

Este esenţial de precizat, totodată, că, în raport cu constatarea anterioară, este lipsită de relevanţă împrejurarea că sumele de bani în discuţie au caracter de continuitate, cât timp nu reprezintă venituri de natură salarială.

Desigur, nu pot fi ignorate considerentele referitoare la raţiunea acordării dreptului în discuţie, anume specificul activităţii depuse de beneficiari şi condiţiile în care aceasta se desfăşoară, ce impun un efort suplimentar pentru menţinerea randamentului optim îndeplinirii corespunzătoare a sarcinilor.

Aceste considerente se înscriu în abordarea tradiţională a problemei categoriilor de venituri ce pot fi incluse în baza de calcul al pensiei de întreţinere, pe linia deschisă de Decizia de îndrumare nr. 14 din 23 mai 1963 a Plenului fostului Tribunal Suprem. În cuprinsul acestei decizii s-a statuat că sporul pentru condiţii deosebite de muncă nu poate fi luat în considerare în acest scop, deoarece este acordat pentru „a da posibilitate materială angajaţilor să prevină ori să înlăture efectele dăunătoare pe care le au asupra organismului omenesc acele munci în condiţiile speciale avute în vedere la acordarea sporurilor”, astfel încât „este necesar ca sporul să rămână în întregime destinat afectaţiei sale”. S-a mai reţinut că ignorarea scopului urmărit de legiuitor la aco