Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020

Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020

20 ianuarie 2020

1 iulie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 3/2020                                                    Dosar nr. 1412/1/2019

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 138 din 21/02/2020

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală

Ioana Alina Ilie – judecător la Secţia penală

Ionuţ Mihai Matei – judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

Leontina Şerban – judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile – judecător la Secţia penală

Oana Burnel – judecător la Secţia penală

Rodica Cosma – judecător la Secţia penală

Pe rol, pronunţarea asupra sesizării formulate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 5.916/99/2016, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„În cazul infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracţiune complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracţiuni îşi păstrează autonomia, existând un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.”

Dezbaterile au avut loc în şedinţa din data de 24 septembrie 2019, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având nevoie de timp pentru a delibera, a stabilit termen de pronunţare la data de 10 octombrie 2019 şi, ulterior, în aceeaşi compunere, a amânat pronunţarea la data de 13 noiembrie 2019, iar apoi, la data de 20 ianuarie 2020, când a decis următoarele:

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 7 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.916/99/2016, Curtea de Apel Iaşi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„În cazul infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracţiune complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracţiuni îşi păstrează autonomia, existând un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.”

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Iaşi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii L. E. şi S.C. T. N. 2005 – S.R.L. Iaşi împotriva Sentinţei penale nr. 924 din data de 7 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secţia penală în Dosarul nr. 5.916/99/2016.

Prin sentinţa penală menţionată s-au hotărât, printre altele, următoarele:

S-a respins cererea inculpaţilor L. E. şi S.C. T. N. 2005 – S.R.L. Iaşi de constatare a absorbţiei infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, în conţinutul constitutiv al infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

În aplicarea art. 5 din Codul penal:

În baza art. 322 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, s-a dispus condamnarea inculpatului L.E. la pedeapsa principală de 1 (un) an închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 2 ani, şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 din Codul penal, pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 s-a dispus condamnarea inculpatului L.E. la pedeapsa principală de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 4 ani, şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 din Codul penal, pentru comiterea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea- credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

În baza art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, s-a aplicat inculpatului L.E. pedeapsa principală cea mai grea, de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare, la care a fost adăugat un spor de 4 luni închisoare, pedeapsa principală finală de executat fiind de 2 (doi) ani şi 10 (zece) luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv cea a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 4 ani.

În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, dispunându-se că aceasta se va executa până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 din Codul penal s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului L.E. pe o durată de 3 ani, ce constituie termenul de supraveghere prevăzut de art. 92 din Codul penal.

În baza art. 92 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 93 din Codul penal, s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din Codul penal, s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, câte 2 ore pe zi, cu excepţia zilelor de duminică şi a zilelor declarate, potrivit legii, sărbători legale, în cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială Iaşi – Cantina de Ajutor Social sau Centrul Social de Urgenţă pentru Recuperare şi Integrare C.A. Rosetti, judeţul Iaşi.

S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 96 din Codul penal referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În aplicarea art. 5 din Codul penal:

În baza art. 322 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, s-a dispus condamnarea inculpatei persoană juridică S.C. T. N. 2005 – S.R.L. Iaşi la pedeapsa principală de 30.000 lei (100 zile amendă x 300 lei/zi) şi la pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice, prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. d) din Codul penal, pe o durată de 2 ani, pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, s-a dispus condamnarea inculpatei persoană juridică S.C. T. N. 2005 – S.R.L. Iaşi la pedeapsa principală de 60.000 lei (200 zile amendă x 300 lei/zi) şi la pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice, prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. d) din Codul penal, pe o durată de 3 ani, pentru comiterea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea- credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

În baza art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, s-a aplicat inculpatei persoană juridică S.C. T.N. 2005 – S.R.L. Iaşi pedeapsa principală cea mai grea, respectiv cea a amenzii în cuantum de 60.000 lei, la care a fost adăugat un spor de 10.000 lei, pedeapsa principală finală de executat fiind de 70.000 lei amendă penală.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal s-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv cea a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice, prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. d) din Codul penal, pe o durată de 3 ani.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul L.E., în nume propriu şi ca reprezentant legal al S.C. T. N. 2005 – S.R.L. Iaşi, urmărind obţinerea fără drept a finanţării europene în cadrul proiectului intitulat „Achiziţie instalaţie de foraj şi echipamente specifice forajului pentru realizarea de minipiloţi şi puţuri de adâncime”, a prezentat Agenţiei de Dezvoltare Regională Nord-Est, în cadrul implementării proiectului, cu rea-credinţă, mai multe documente false, inducând în eroare pe reprezentanţii acesteia cu privire la derularea unei proceduri de achiziţie conforme anexei nr. VI la contractul de finanţare, în scopul încheierii nejustificate a actului adiţional pentru prelungirea perioadei de implementare de la 12 luni la 18 luni şi pentru obţinerea dreptului necuvenit de a depune cererea de rambursare aferentă proiectului. Totodată, a prezentat documente false care atestau implementarea proiectului în termenul contractual, obţinând astfel, fără drept, la data de 18 martie 2013, finanţarea nerambursabilă în cuantum de 836.458,20 lei.

S-a mai reţinut că inculpatul L. E., în nume propriu şi ca reprezentant legal al S.C. T. N. 2005 – S.R.L. Iaşi, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, prealabile, în vederea obţinerii fără drept a finanţării europene în cadrul proiectului intitulat „Achiziţie instalaţie de foraj şi echipamente specifice forajului pentru realizarea de minipiloţi şi puţuri de adâncime”, a falsificat şi a utilizat la Agenţia de Dezvoltare Regională Nord-Est un număr de nouă înscrisuri sub semnătură privată şi, totodată, le-a determinat, cu intenţie directă, pe numitele O. A. şi A. A. să falsifice raportul procedurii de atribuire, înregistrat cu nr. 6 din 2 noiembrie 2012, în care acestea au atestat, în mod nereal, prin semnarea actului care fusese întocmit în prealabil, că au analizat oferta depusă de S.C. H. – S.R.L. Italia şi că aceasta întruneşte toate cerinţele, atribuind contractul acestei companii. Totodată, le-a determinat să îi înmâneze acest înscris, în vederea atestării respectării procedurii de achiziţie a utilajului.

Instanţa de fond a respins solicitarea inculpaţilor de constatare a absorbţiei infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, în conţinutul constitutiv al infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu argumentarea că, elementul material al celor două infracţiuni fiind distinct, nu este îndeplinită legătura de condiţionare dintre acestea.

Sub acelaşi aspect a reţinut că, în măsura în care legiuitorul ar fi urmărit absorbţia celor două infracţiuni, ar fi inserat în conţinutul normei de incriminare cuprinse în art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 menţiunea „falsificarea, folosirea sau prezentarea . . .”.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi şi inculpaţii L.E. şi S.C. T. N. 2005 – S.R.L. Iaşi.

În apel, la termenul din data de 18 martie 2019, din oficiu, Curtea de Apel Iaşi a pus în discuţie oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept ce face obiectul prezentului dosar.

Dezbaterile asupra acestei chestiuni au avut loc la termenul din 15 aprilie 2019, când instanţa, în temeiul art. 391 alin. (1) din Codul procedură penală, a amânat pronunţarea la data de 23 aprilie 2019, iar ulterior, la data de 7 mai 2019.

Prin Încheierea din data de 7 mai 2019, Curtea de Apel Iaşi a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Instanţa de trimitere a opinat că sunt posibile două interpretări ale textelor de lege relevante, respectiv:

I. Într-o primă opinie, a arătat că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, există un concurs real cu conexitate etiologică între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, şi infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În această ipoteză, activitatea de întocmire în fals a unor înscrisuri sub semnătură privată, indiferent de cine este întreprinsă, reprezintă infracţiunea mijloc, iar infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este infracţiunea scop.

Un argument în acest sens este faptul că relaţiile sociale ocrotite prin cele două categorii de infracţiuni sunt distincte, fiind vorba, pe de o parte, de cele care ocrotesc buna desfăşurare a activităţilor ce vizează obţinerea de sume din bugetul Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, de cele privind încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată.

Conform acestei opinii, prin incriminarea infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 se sancţionează o formă particulară a uzului de fals, constând în folosirea unor documente falsificate în vederea realizării scopului menţionat în cadrul normei de incriminare, însă activitatea de falsificare, chiar dacă vizează un înscris sub semnătură privată, este una exterioară conţinutului propriu-zis al infracţiunii scop. Ca urmare, reţinerea absorbţiei activităţii de falsificare în cadrul infracţiunii-scop ar echivala cu lăsarea nesancţionată a unei activităţi ilicite, sancţionabilă penal.

Pe de altă parte, potrivit doctrinei, pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni complexe – varianta tip este necesar a se constata că în conţinutul acesteia se regăsesc toate elementele constitutive ale infracţiunii absorbite şi că absorbţia are un caracter necesar, în sensul că infracţiunea absorbantă nu poate fi comisă în lipsa săvârşirii infracţiunii absorbite. Or, în ipoteza speţei, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000 poate fi realizat în mod abstract şi fără executarea, de către autor, a acţiunii de falsificare a înscrisului sub semnătură privată.

II. Într-o a doua opinie, a arătat că, pornind de la faptul că, potrivit definiţiei legale, infracţiunea prevăzută de art. 322 din Codul penal presupune cu necesitate ca făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl încredinţeze altei persoane spre folosire, în ipoteza în care aceeaşi persoană falsifică un înscris sub semnătură privată (sau instigă la falsificarea unui astfel de înscris), pe care tot ea îl foloseşte ulterior, în vederea producerii unei consecinţe juridice, aceasta va răspunde, în calitate de autor sau instigator, doar pentru comiterea infracţiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals fiind în mod necesar absorbit în cadrul acesteia. Un argument important în acest sens este faptul că acţiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, în sine, reprezintă o operaţiune nesancţionabilă penal, activitatea infracţională autonomizându-se doar în condiţiile folosirii respectivului înscris sau încredinţării acestuia unei alte persoane, spre folosire.

A mai reţinut că ceea ce caracterizează infracţiunea incriminată de dispoziţiile art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, atunci când aceasta se săvârşeşte în varianta alternativă a folosirii unor înscrisuri false, este caracterul său complex, fiind indiscutabil că, în varianta prezentată, fac obiectul protecţiei penale atât relaţiile sociale care vizează buna gestionare a fondurilor europene, astfel încât acestea să fie obţinute cu respectarea strictă a condiţiilor legale, prin evitarea fraudei, cât şi, în subsidiar, relaţiile sociale care privesc încrederea în conţinutul real al înscrisurilor folosite în cadrul procedurii. Este sancţionat astfel, în subsidiar, tocmai uzul de fals, într-o incriminare specială, particularizată prin scopul special urmărit de către făptuitor.

Or, infracţiunea prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, sancţionând în mod expres tocmai uzul de fals, activitatea anterioară a aceleiaşi persoane (de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, indiferent de calitatea în care acţionează: autor, instigator sau complice) nu poate avea o valenţă infracţională proprie şi distinctă, tocmai din considerentul că, în ipoteza dată, aceasta se produce exclusiv la momentul şi prin folosirea înscrisului falsificat, acţiune ce este în mod natural şi necesar integrată conţinutului constitutiv al infracţiunii de referinţă.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanţelor de judecată, s-a evidenţiat o primă opinie, potrivit căreia infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, constând în înscrisuri sub semnătură privată, este o infracţiune complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, atunci când aceasta din urmă a fost săvârşită (în forma autoratului sau instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

În acest sens au opinat curţile de apel: Galaţi, Braşov, Bucureşti – Secţia I penală, Bucureşti – Secţia a II-a penală (în opinie minoritară), Oradea, Suceava, Iaşi şi Craiova; tribunalele: Braşov, Covasna, Bistriţa-Năsăud, Sălaj, Mureş, Bucureşti – Secţia I penală, Bacău, Vaslui (în majoritate) şi Caraş-Severin şi judecătoriile: Baia Mare, Reghin, Bacău, Moineşti şi Iaşi.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat în esenţă că, întrucât, potrivit art. 322 din Codul penal, falsificarea unui înscris sub semnătură privată are semnificaţie infracţională doar în cazul folosirii înscrisului falsificat, atunci când această faptă este săvârşită, în forma autoratului sau instigării, de către aceeaşi persoană care foloseşte înscrisul în vederea obţinerii, pe nedrept, de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta, ea este absorbită în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Ca urmare, fapta prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune complexă, prin care se asigură protecţia penală atât a relaţiilor sociale care vizează buna gestionare a fondurilor Uniunii Europene, astfel încât acestea să fie obţinute cu respectarea strictă a condiţiilor legale, cât şi, în subsidiar, a relaţiilor sociale vizând încrederea în conţinutul înscrisurilor folosite în cadrul procedurii de atribuire a fondurilor.

Fără a-şi exprima opinia cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Constanţa au comunicat că practica proprie şi a instanţelor arondate asupra acesteia este în sensul existenţei unei infracţiuni complexe.

Într-o a doua opinie, s-a apreciat că în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false constând în înscrisuri sub semnătură privată, există un concurs real cu conexitate etiologică între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal şi infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În acest sens au comunicat puncte de vedere curţile de apel: Piteşti, Bucureşti – Secţia a II-penală (în opinie majoritară), Timişoara (în majoritate), Constanţa şi Alba Iulia; tribunalele: Ialomiţa, Teleorman şi Vaslui (în opinie minoritară) şi Judecătoria Oneşti.

În argumentarea opiniei exprimate s-a susţinut, în esenţă, că, în ipoteza prezentată în sesizare, cele două infracţiuni îşi păstrează autonomia, aflându-se în concurs real, întrucât, pe de o parte, acestea au obiecte juridice diferite, prin infracţiunea de pericol prevăzută de art. 322 din Codul penal urmărindu-se protejarea relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, iar prin infracţiunea de rezultat prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 – protejarea relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţilor ce vizează obţinerea de fonduri din bugetul Uniunii Europene.

Pe de altă parte, s-a arătat că, deşi infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reprezintă atât o specie a infracţiunii de înşelăciune, cât şi a celei de uz de fals, particularizate prin scopul urmărit de făptuitor – obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în conţinutul constitutiv al acesteia nu se regăseşte, în totalitate, conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 322 din Codul penal, respectiv activitatea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată prin vreuna dintre modalităţile prevăzute de art. 320 sau 321 din Codul penal.

Ca urmare, câtă vreme absorbţia nu are caracter necesar, infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 putându-se săvârşi şi de către o altă persoană decât cea care a avut o participaţie penală (în oricare dintre formele sale: autorat, instigare, complicitate) la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în situaţia în care una şi aceeaşi persoană falsifică înscrisul sub semnătură privată pe care ulterior îl foloseşte, iar fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, cele două infracţiuni analizate îşi păstrează autonomia, fiind incidente dispoziţiile art. 38 din Codul penal referitoare la concursul de infracţiuni. În această ipoteză, activitatea de întocmire în fals a înscrisurilor sub semnătură privată folosite în cadrul procedurii vizând obţinerea de fonduri ale Uniunii Europene reprezintă infracţiunea mijloc, iar fapta prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 – infracţiunea scop.

Fără a comunica o opinie expresă asupra problemei de drept supuse dezlegării, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Călăraşi şi Tribunalul Timiş au transmis instanţei supreme jurisprudenţă, majoritară, în sensul opiniei vizând existenţa unui concurs de infracţiuni.

Răspunsurile Curţii de Apel Târgu Mureş, Tribunalului Tulcea şi judecătoriilor: Luduş, Timişoara, Deta, Sânnicolau Mare, Făget, Reşiţa, Caransebeş, Oraviţa, Moldova Nouă, Constanţa, Mangalia, Medgidia, Hârşova, Tulcea, Babadag, Măcin, Lugoj, Bistriţa-Năsăud, Beclean, Vişeu de Sus, Dragomireşti, Târgu Lăpuş, Sighetu Marmaţiei şi Oraviţa cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

V. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, prin director conferenţiar universitar doctor Flaviu Ciopec, a opinat, prioritar, în sensul inadmisibilităţii sesizării, notând în acest sens că obiectul acesteia nu constituie o veritabilă chestiune de drept, întrucât nu ridică o problemă reală de interpretare a textelor de lege incidente, care să fie de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestora.

Pe fondul sesizării, s-a opinat în sensul că nu poate opera absorbţia infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, în infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, întrucât obiectul juridic special, precum şi elementele materiale ale celor două infracţiuni sunt diferite.

În acest sens s-a arătat că, în timp ce obiectul juridic al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este reprezentat de relaţiile sociale privind încrederea care trebuie să existe în înscrisurile sub semnătură privată producătoare de consecinţe juridice, obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 vizează relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente necesare obţinerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene (conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 869 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011).

S-a mai arătat că elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal este reprezentat de acţiunea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată, urmată de folosirea respectivului înscris, de către autorul faptei, sau de acţiunea de încredinţare a acestuia unei alte persoane, spre folosire. Ca urmare, astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate (Valerian Cioclei, Anda Roxana Trandafir, Cristina Rotaru, „Drept penal. Partea specială II”, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 376), infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se consumă la momentul când înscrisul falsificat este folosit de autor sau este încredinţat unei alte persoane spre folosire şi se produce urmarea imediată.

Pe de altă parte, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în acţiunea de folosire sau de prezentare cu rea-credinţă de înscrisuri false.

Totodată, s-a susţinut că infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu este o infracţiune complexă, care absoarbe falsul în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 322 din Codul penal, nefiind îndeplinită condiţia ca absorbţia să opereze cu privire la întregul conţinut legal al infracţiunii absorbite, statuată doctrinar (Florin Streteanu, Daniel Niţu, „Drept penal. Partea generală”, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 63). Altfel spus, în ipoteza ce face obiectul sesizării nu operează absorbţia, întrucât acţiunea de falsificare, ce constituie elementul material principal al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu se regăseşte printre modalităţile normative ale elementului material al infracţiunii absorbante.

În plus, nu este îndeplinită nici condiţia ca absorbţia să aibă un caracter necesar, întrucât infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 poate fi săvârşită şi în lipsa comiterii acţiunii de falsificare a unui înscris, care constituie elementul material principal al infracţiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal. Practic, dacă în ipoteza de referinţă s-ar reţine numai infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, s-ar ajunge în situaţia în care acţiunea de falsificare propriu-zisă a înscrisului folosit ar rămâne nesancţionată.

În final, făcându-se trimitere la considerentele cuprinse în paragrafele 39-40 din Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016), s-a concluzionat că, în ipoteza în care autorul acţiunii de falsificare a înscrisului sub semnătură privată foloseşte ulterior înscrisul, cu rezultatul obţinerii pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, se va reţine un concurs real între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din Codul penal şi infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Catedra de Drept Penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti, prin conferenţiar universitar doctor Bogdan Micu, a opinat că infracţiunea prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracţiune complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

În argumentare s-a arătat că folosirea unui înscris sub semnătură privată de către cel care l-a falsificat ori de către participanţii la fapta de falsificare nu intră în concurs cu falsul în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece uzul de fals este absorbit în infracţiunea prevăzută de art. 322 din Codul penal.

S-a mai arătat că infracţiunea prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000 are un caracter complex, care este pus în lumină şi de împrejurarea că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege (între 2 şi 7 ani închisoare) sunt mai ridicate, comparativ cu cele corespunzătoare infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (de la 6 luni la 3 ani închisoare sau amendă, respectiv de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amendă).

În final, s-a notat că, astfel cum s-a statuat jurisprudenţial şi în cazul altor infracţiuni care au latură obiectivă similară, infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o variantă specială agravată a infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, prevăzută într-o normă penală cuprinsă într-o lege specială, sens în care s-a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 21 din 6 noiembrie 2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –

Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1024 din 27 decembrie 2017).

Departamentul de Drept penal al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, prin profesor universitar doctor Valerian Cioclei, a opinat că, în ipoteza descrisă în sesizare, se va reţine doar infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar nu şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din Codul penal.

În argumentare s-a arătat, în esenţă, că problema de drept ce face obiectul sesizării şi care a generat practică neunitară a primit o soluţie clară şi convingătoare în doctrină, în articolul „Practică judiciară neunitară. Concursul dintre infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000″ (Georgiana Tudor, Curierul Judiciar nr. 11/2017, p. 615-616), în care s-au reţinut următoarele:

„(…)

Folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului sau încredinţarea de către acesta altei persoane în acelaşi scop constituie o cerinţă esenţială ataşată elementului material al laturii obiective a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Întrucât, în cazul făptuitorului falsului, infracţiunea se consumă doar în momentul în care foloseşte sau încredinţează înscrisul altei persoane spre a fi folosit, uzul de fals este absorbit în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată – în modalitatea folosirii înscrisului falsificat de către autorul falsului – o absoarbe pe cea de uz de fals, şi nu invers, iar acţiunea de falsificare incriminată în art. 322 din Codul penal nu intră în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni complexe, în sensul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Codul penal.

Cu toate acestea, reţinerea în concurs a infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (ca infracţiune scop) şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (ca infracţiune mijloc) echivalează cu sancţionarea unei persoane de două ori pentru comiterea, în esenţă, a aceleiaşi fapte: folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului.

Relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau caracterul complet ale documentelor ori declaraţiilor folosite sau prezentate în vederea obţinerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei constituie obiectul juridic şi al infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (chiar dacă adiacent/secundar). În plus, simpla acţiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată (fără folosirea sau încredinţarea acestuia spre folosire) nu este sancţionată de legea penală.

Pe de altă parte, deşi aparent norma de la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 incriminează uzul de fals (sancţionând „folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false. . .”), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, cu titlu obligatoriu, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, că „din modul de incriminare a faptei de obţinere pe nedrept de fonduri europene rezultă că această faptă penală reprezintă o formă atipică a infracţiunii de înşelăciune” (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016). Or, în cazul infracţiunii de înşelăciune săvârşite prin folosirea de mijloace frauduloase (de pildă, prin folosirea de înscrisuri falsificate), la art. 244 alin. (2) din Codul penal se prevede expres că „dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni”.

Faptul că art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu conţine o dispoziţie asemănătoare reprezintă un argument în plus în sensul reţinerii doar a infracţiunii din legea specială, care o absoarbe pe cea prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, şi nu a concursului de infracţiuni (…)

S-a mai arătat că, în afara considerentelor deja expuse, soluţia prezentată de autoarea citată este susţinută şi de argumentul de ordin principial vizând cutuma legislativă şi modul în care aceasta s-a reflectat în jurisprudenţă de-a lungul anilor.

În acest sens s-a arătat că este de notorietate faptul că, fiind nevoit să adapteze legislaţia penală naţională în funcţie de diferite convenţii sau tratate internaţionale la care a aderat România, în multe cazuri, legiuitorul român a făcut o transpunere efectivă (o copiere) a normelor externe, chiar dacă acestea se suprapuneau (total sau parţial) normelor deja existente în dreptul intern. În toate situaţiile de acest gen incriminarea internă a fost considerată normă generală, iar incriminarea „importată” a fost considerată normă specială, aplicându-se în practică, după caz, una dintre ele, iar nu ambele, pentru a se evita aplicarea unei duble sancţiuni pentru aceeaşi faptă.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, care a preluat, la vremea respectivă, primele două variante de fraudă în materie de cheltuieli prevăzute de art. 1 lit. a) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor europene din 26 iulie 1995. Textul a fost preluat cu fidelitate pentru a fi în conformitate cu textul convenţiei, dar această fidelitate a generat şi riscul unor suprapuneri peste incriminări interne, care au ieşit la iveală în practică, situaţii în care s-a mers pe aceeaşi soluţie a sancţiunii unice.

Este atât cazul infracţiunii de înşelăciune, în raport cu care instanţa supremă a admis, prin recursul în interesul legii amintit mai sus, teza conform căreia aceasta nu poate fi reţinută în concurs cu norma specială (art. 18

1

din Legea nr. 78/2000), cât şi al infracţiunilor de uz de fals şi fals în declaraţii, faţă de care doctrina şi jurisprudenţa au admis necondiţionat teza absorbţiei în infracţiunea prevăzută de legea specială. Or, din identitate de raţionamente, aceeaşi soluţie trebuie adoptată şi cu privire la falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

VI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită în modalitatea folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, constând în înscrisuri sub semnătură privată falsificate de către persoana care le foloseşte ori le prezintă şi obţine pe nedrept fonduri europene, există o unică infracţiune, respectiv cea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar nu un concurs între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal şi infracţiunea anterior menţionată.

În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat, în esenţă, că modalitatea în care este construită norma de incriminare cuprinsă în art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (prin referirea explicită la folosirea sau prezentarea de documente false), alături de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conduc, cu claritate, la concluzia că infracţiunea de referinţă absoarbe în conţinutul său uzul de fals privind un înscris sub semnătură privată, neexistând un concurs între cele două infracţiuni.

În acest sens s-a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 869/2011, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanţiat al obţinerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Uniunii Europene, precum şi la Decizia penală nr. 1.313 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în care s-a reţinut că infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri prevăzută în art. 306 din Codul penal – definită ca folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri – constituie o infracţiune complexă, care absoarbe în conţinutul său infracţiunea de uz de fals.

Pe de altă parte, s-a susţinut că, raportat la definiţia cuprinsă în art. 322 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe în conţinutul său uzul de fals privind un înscris sub semnătură privată, incriminat de art. 323 din Codul penal. În ipoteza în care făptuitorul nu foloseşte înscrisul falsificat (şi nici nu îl încredinţează altei persoane spre folosire), falsificarea unui înscris sub semnătură privată, în oricare dintre modurile prevăzute de art. 320 sau 321 din Codul penal, nu constituie infracţiune şi nu se include în sfera ilicitului penal.

S-a invocat, de asemenea, modalitatea în care legiuitorul a structurat latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care uzul (folosirea sau prezentarea) documentelor false (înscrisuri sub semnătură privată) se realizează de către persoana care le-a falsificat, susţinându-se că din aceasta se desprind următoarele concluzii:

– uzul (folosirea sau prezentarea) documentelor false constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

– uzul (folosirea, inclusiv prezentarea) documentelor false constând în înscrisuri sub semnătură privată constituie o cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în absenţa căreia acţiunea de falsificare a documentelor nu dobândeşte relevanţă penală;

– există o identitate între acţiunea care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi acţiunea care întregeşte latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în absenţa căreia acţiunea de falsificare este exclusă din sfera ilicitului penal.

În consecinţă, s-a notat că în contextul identităţii sesizate şi al inexistenţei relevanţei penale a acţiunii distincte de falsificare a unui înscris sub semnătură privată – unica acţiune rămasă în afara sferei de incidenţă a normei de incriminare prevăzute în art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, nu poate fi admisă soluţia concursului între infracţiunea prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal şi infracţiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Practic, a admite soluţia concursului de infracţiuni înseamnă a admite dubla sancţionare a persoanei, în temeiul a două norme de incriminare, pentru o acţiune identică şi pentru o acţiune care, singură, nu este inclusă în sfera ilicitului penal.

O astfel de soluţie ar încălca însă principiul ne bis in idem prevăzut în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sens în care, relativ la elementul idem, s-a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, prin care s-a reţinut că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie înţeles ca interzicând urmărirea ori judecarea unei a doua „infracţiuni”, în măsura în care aceasta decurge din fapte identice sau din fapte care sunt în mod substanţial aceleaşi.

Raportând aceste considerente jurisprudenţiale la obiectul sesizării, s-a opinat că, în condiţiile în care folosirea (inclusiv prezentarea) de documente false (înscrisuri sub semnătură privată) este identică în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 322 alin. (1) din Codul penal, iar falsificarea înscrisurilor sub semnătură privată, în absenţa folosirii, nu poate fi sancţionată în mod distinct în baza art. 322 alin. (1) din Codul penal, faptele pedepsibile sunt în mod substanţial aceleaşi.

S-a mai arătat că, suplimentar argumentelor derivând din modul în care legiuitorul a structurat latura obiectivă a celor două infracţiuni şi având în vedere coliziunea cu principiul ne bis in idem, adoptării soluţiei privind existenţa concursului de infracţiuni i se opune şi imposibilitatea de a stabili forma concursului de infracţiuni (real sau formal) şi, în consecinţă, incidenţa art. 38 alin. (1) din Codul penal sau a art. 38 alin. (2) din Codul penal.

În acest sens s-a susţinut că ipoteza în care uzul (folosirea sau prezentarea) documentelor false (înscrisuri sub semnătură privată) se realizează de către persoana care le-a falsificat nu se încadrează, în mod clar, nici în tiparul concursului real de infracţiuni şi nici în tiparul concursului formal de infracţiuni (acţiunea relevantă penal este unică, iar acţiunea distinctă este nerelevantă penal). Or, este greu de admis în domeniul dreptului penal, guvernat de principiul legalităţii, că o instanţă ar putea reţine existenţa concursului de infracţiuni, cu consecinţe semnificative asupra pedepsei, în condiţiile în care nu poate determina forma concursului de infracţiuni şi în care nu există o concordanţă deplină a acuzaţiei penale nici cu dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Codul penal şi nici cu dispoziţiile art. 38 alin. (2) din Codul penal.

În final s-a susţinut că soluţia propusă, a reţinerii unei infracţiuni unice [prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000], se reflectă şi în Decizia nr. 217/A din 16 iulie 2014 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind, deopotrivă, confirmată, într-o situaţie care prezintă elemente de similitudine cu chestiunea de drept ridicată în speţă, prin Decizia nr. 21 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Totodată, s-a subliniat faptul că, deşi argumentele prezentate anterior se referă la autorul infracţiunii, în temeiul dispoziţiilor art. 174 din Codul penal, acestea îşi păstrează valabilitatea şi cu privire la participanţi.

VII. Punctul de vedere exprimat