Decizia nr. 2 din 21 ianuarie 2008 cu privire la încadrarea juridică în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase

Decizia nr. 2 din 21 ianuarie 2008 cu privire la încadrarea juridică în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase

21 ianuarie 2008

16 iunie 2021

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

– SECȚIILE UNITE –

DECIZIA Nr. 2

din 21 ianuarie 2008

Dosar nr. 61/2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 859 din

19/12/2008

Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la încadrarea juridică a primului act de tăinuire și a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înțeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase.

Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 89 de judecători din totalul de 114 aflați în funcție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Nițu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în situația existenței unui prim act de tăinuire, urmat de acțiunea tăinuitorului de a lăsa să se înțeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la infracțiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, săvârșită în concurs real cu infracțiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

SECȚIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanțelor judecătorești, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar privind încadrarea juridică a primului act de tăinuire și a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înțeleagă că va asigura în continuare valorificarea bunurilor sustrase.

În justificarea acestui punct de vedere, s-a subliniat că primul act de tăinuire constituie o complicitate morală determinată de împrejurarea că bunurile au fost primite pentru a fi ascunse sau valorificate, cunoscându-se de făptuitor că ele provin din sustrageri repetate săvârșite de aceeași persoană.

S-a motivat că, din moment ce făptuitorii dobândesc, în mod repetat și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, bunuri provenite din furt, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire, după caz, în forma simplă sau continuată.

Ca urmare, s-a considerat că, în asemenea cazuri, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire, săvârșită în concurs real cu infracțiunea de complicitate la furt în forma simplă sau continuată.

Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

Prin art. 26 din Codul penal se prevede că este complice „persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală”, precizându-se în continuare că „este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită”.

Pe de altă parte, infracțiunea de tăinuire constă, potrivit art. 221 din Codul penal, în „primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obținerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material…”.

Ca urmare, ceea ce diferențiază infracțiunea de tăinuire, prevăzută în art. 221 din Codul penal, de participația penală prevăzută în art. 26, fraza a II-a teza I, din același cod constă în aspectul de natură temporală, cronologică, în raport cu infracțiunea din care provine bunul, deoarece atât infracțiunea de tăinuire, cât și complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se află în raport conex și corelativ cu infracțiunea din care provine bunul tăinuit.

Așadar, complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se situează anterior sau cel mult concomitent cu infracțiunea la care se referă proveniența bunului, în vreme ce existența infracțiunii de tăinuire este ulterioară acelei infracțiuni, diferența privind, deci, momentul ajutorului sau înlesnirii.

Evident, această diferență privește și latura subiectivă, chiar dacă, în ansamblu, elementul subiectiv îmbracă forma intenției la ambele infracțiuni.

Astfel, în timp ce complicele cunoaște care va fi activitatea autorului unei anumite fapte penale și că, prin fapta sa, dă ajutor la săvârșirea acelei infracțiuni, tăinuitorul, intervenind abia după consumarea infracțiunii din care provine bunul, nu cunoaște când a avut loc acea infracțiune, la săvârșirea căreia nu a avut nicio contribuție, încât actul comis de el nu se inserează, ca și cel al complicelui, în antecedența susceptibilă să constituie cauză a infracțiunii, ci în consecințele post-factum ale acesteia.

De altfel, este relevant că legiuitorul, pentru a marca aceste diferențe, utilizează noțiunea de „promisiune” în reglementarea complicității morale prin tăinuire.

De aceea, dacă o persoană săvârșește activitate de tăinuire, reprezentarea acesteia se referă la infracțiunea din care a provenit bunul în forma ei consumată, încât consumarea infracțiunii de tăinuire este posterioară infracțiunii cu care se află în conexitate.

Tot astfel, dacă o persoană care tăinuiește un bun, indiferent de modalitate, expresă sau tacită, face cu acest prilej și o promisiune de tăinuire, activitatea sa nu ar putea fi calificată juridic decât ca fiind un concurs real între infracțiunea de tăinuire și complicitate la furt în formă simplă sau continuată, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

În acest sens, trebuie observat că autorul, săvârșind prima faptă de tăinuire, a avut reprezentarea consumării numai a infracțiunii cu care ea este conexă (tăinuirea consumându-se în momentul primirii, dobândirii, transformării sau înlesnirii valorificării bunului).

Împrejurarea că odată cu activitatea ulterioară, în raport cu alte elemente ce au survenit, făptuitorul și-a format o nouă reprezentare, a unei alte infracțiuni ce urmează a fi săvârșită, la care el se hotărăște să participe prin promisiunea de tăinuire a bunului provenit din aceasta, impune ca activitatea sa de ansamblu să fie considerată că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracțiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și ale art. 414

2

alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se decide în sensul celor arătate mai sus, cu privire la încadrarea juridică a primului act de tăinuire și a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înțeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În situația existenței unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acțiune a aceluiași tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare și a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de furt

în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracțiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

Obligatorie, potrivit art. 414

2

alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

Decizii RIL Secţii Unite - până la data de 17 ianuarie 2011