Decizia nr. 7 din 09 februarie 2009 referitoare la admisibilitatea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune în cazul săvârşirii infracţiunilor privind iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui asemenea grup.

Decizia nr. 7 din 09 februarie 2009 referitoare la admisibilitatea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune în cazul săvârşirii infracţiunilor privind iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui asemenea grup.

9 februarie 2009

16 iunie 2021

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

– SECȚIILE UNITE –

DECIZIA Nr. 7

din 9 februarie 2009

Dosar nr. 36/2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 694 din

15/10/2009

Sub președinția domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind admisibilitatea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, din perspectiva îndeplinirii condiției prevăzute de art. 160

2

alin. 1 teza ultimă, respectiv art. 160

4

alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală, în ipoteza săvârșirii, printre altele, și a infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, ținând seama de dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol.

Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 79 de judecători din totalul de 117 aflați în funcție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela – adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că este admisibilă cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune în ipoteza săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional nu depășește 18 ani.

SECȚIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În activitatea instanțelor judecătorești s-a ivit diversitate de practică în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 160

2

alin. 1 teza ultimă și ale art. 160

4

alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală referitoare la liberarea sub control judiciar sau pe cauțiune în cazul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.

Astfel, unele instanțe au considerat că, în cazul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, prin care este incriminată „inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup”, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 160

2

alin. 1 teza ultimă și ale art. 160

4

alin. 4 teza ultimă din Codul de procedură penală referitoare la posibilitatea acordării liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a relevat că, din moment ce prin art. 160

2

alin. 1 și art. 160

4

alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul infracțiunilor intenționate, liberarea provizorie sub control judiciar și, respectiv, liberarea provizorie pe cauțiune se pot acorda numai dacă pentru acele infracțiuni legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani, apare evident că infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, care „se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi”, este exceptată de la acordarea liberării provizorii sub control judiciar sau sub cauțiune.

S-a apreciat că această interpretare se impune pentru că prin pedeapsă prevăzută de lege, la care se face referire în art. 160

2

alin. 1 din Codul de procedură penală, nu se poate înțelege decât pedeapsa indicată în textul de lege ce incriminează fapta imputată persoanei vizate, iar nu pedeapsa aplicabilă ca urmare a incidenței unor dispoziții legale de reducere a pedepsei.

Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că sunt aplicabile dispozițiile art. 160

2

alin. 1 teza ultimă și, respectiv, ale art. 160

4

alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală ori de câte ori infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este săvârșită în condițiile reglementate la alin. (2) din același articol, potrivit căruia „pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat”.

Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.

În conformitate cu dispozițiile art. 160

2

alin. 1 din Codul de procedură penală, „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Corelativ, potrivit art. 160

4

alin. 1 din Codul de procedură penală, „liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda de instanța de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, la cerere, când s-a depus cauțiunea și sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 160

2

alin. 1 și 2″, adică „și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Din această reglementare rezultă deci că pot accede la liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune toți cei care au săvârșit infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani, evident dacă îndeplinesc și celelalte condiții prevăzute în textele de lege în care sunt reglementate cele două instituții privind liberarea provizorie.

Ca urmare, devine necesară clarificarea expresiei infracțiuni intenționate „pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”, în înțelesul ce putea fi avut în vedere prin art. 160

2

alin. 1 din Codul de procedură penală.

În acest sens, în cuprinsul art. 141

1

din Codul penal s-a explicat că „prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

Or, în raport cu acest înțeles dat de legiuitorul penal noțiunii de pedeapsă prevăzută de lege, trebuie să se considere că, în accepțiunea art. 160

2

alin. 1 și, implicit, a art. 160

4

alin. 1 din Codul de procedură penală, sancțiunea pentru infracțiunea reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este cea fixată în însuși cuprinsul alineatului ce conține dispoziția de incriminare, numai în măsura în care pedeapsa pentru infracțiunea cea mai gravă, care intră în scopul grupului infracțional organizat, nu este mai ușoară decât aceea prevăzută în primul alineat.

Așadar, în raport cu reglementarea menționată, pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracțiunii incriminate în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 39/2003 se determină prin coroborarea dispozițiilor de sancționare din primele două alineate ale acestui text de lege, pentru a nu fi mai mare decât aceea prevăzută de lege în cazul infracțiunii celei mai grave care intră în scopul grupului infracțional organizat.

De aceea, ținându-se seama de acest cuantum variabil al maximului pedepsei, prevăzut de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, cu referire la alin. (1) din același articol, pentru infracțiunea de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat ori de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup, cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune nu pot fi considerate inadmisibile în cazul unei atari infracțiuni, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă, care intră în scopul grupului infracțional organizat, nu depășește 18 ani închisoare.

Această interpretare se impune pentru că, în cazul infracțiunii incriminate de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, a fost adoptat un mod atipic, indirect, de sancționare – folosit de altfel și în cazul infracțiunii de complot (art. 167 alin. 2 din Codul penal) – prin aplicarea căruia determinarea limitelor minimă și maximă ale pedepsei voite de legiuitor nu este susceptibilă de a crea dificultăți.

Stabilirea de către legiuitor a tratamentului sancționator prin dispoziție de trimitere la pedeapsa prevăzută de lege, pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat, este justificată de rațiuni superioare de justă și echitabilă individualizare legală a sancțiunii penale, în raport cu gradul de pericol social conferit unei anumite infracțiuni de scopul urmărit de făptuitor.

De aceea, față de diversitatea de infracțiuni ce poate face obiectul scopului organizării de grupuri infracționale, sublinierea în cadrul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 că „pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat” apare ca o consecință logică a necesității ierarhizării sistemului sancționator în raport cu gradul de pericol social specific fiecărei categorii de fapte, constituind astfel soluția legislativă optimă de indicare judicioasă a limitelor pedepsei în cazul unei asemenea infracțiuni.

Așa fiind, prin modul în care este formulată, dispoziția înscrisă în alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 aduce o completare firească dispoziției de sancționare din primul alineat al aceluiași articol, pedeapsa la care se referă fiind prevăzută astfel de reglementările corelate din primele două alineate ale acestui articol de lege.

În consecință, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și al art. 414

2

din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că, în raport cu dispozițiile art. 160

2

alin. 1 teza ultimă și art. 160

4

alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală, cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune sunt admisibile, în ipoteza săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat nu depășește 18 ani închisoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În aplicarea dispozițiilor art. 160

2

alin. 1 teza ultimă și ale art. 160

4

alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală, stabilesc:

Cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune sunt admisibile în ipoteza săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat nu depășește 18 ani.

Obligatorie, potrivit art. 414

2

alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2009.

p. PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA,

eliberat din functie prin pensionare,

judecator LIDIA BARBULESCU

Prim-magistrat-asistent,

Adriana Daniela White

Decizii RIL Secţii Unite - până la data de 17 ianuarie 2011