Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017

Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017

19 septembrie 2017

28 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 24/2017 Dosar nr. 1785/1/2017

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2017

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 860 din 01/11/2017

Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală

Simona Elena Cîrnaru – judecător la Secţia penală

Angela Dragne – judecător la Secţia penală

Daniel Grădinaru – judecător la Secţia penală

Aurel Gheorghe Ilie – judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală

Valentin Horia Şelaru – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în Dosarul nr. 14.607/197/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, respectiv: dacă „în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune ori se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27

4

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Raluca Florentina Nemeşu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Rodica Aida Popa, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.785/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava şi Curtea de Apel Târgu Mureş.

De asemenea a precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din cadrul universităţilor din Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu şi Timişoara, Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti, precum şi din cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, la dosar fiind transmise puncte de vedere de către domnul profesor universitar dr. Viorel Paşca şi domnul lector universitar dr. Flaviu Ciopec din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi domnul lector universitar dr. Daniel Niţu din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Totodată, au fost depuse puncte de vedere de către Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară, acesta din urmă, prin Adresa nr. 1.620/C/1.774/III-5/2017 din 18 iulie 2017, aducând la cunoştinţă că în cadrul Ministerului Public nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa.

În continuare a arătat că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat, la data de 28 august 2017, parchetului şi inculpatului D.D., potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, iar inculpatul nu a depus un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat reprezentantului parchetului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.785/1/2017.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de art. 475 din Codul de procedură penală, arătând că problema de drept supusă dezlegării urmează să aibă înrâurire concretă asupra soluţiei ce va fi dată în cauză.

Pe fondul sesizării, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, raportat la condiţiile prevăzute de art. 88 alin. (3) din Codul penal, din conţinutul textului rezultă că este vorba de o soluţie de condamnare, ceea ce ar însemna că, în măsura în care pentru noua infracţiune săvârşită în termenul de supraveghere al unei amânări a aplicării pedepsei anterioare nu se dispune condamnarea [ci oricare altă soluţie procesuală dintre cele prevăzute de art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, inclusiv amânarea aplicării pedepsei], revocarea amânării aplicării pedepsei dispusă pentru prima infracţiune nu ar fi operabilă.

Pe de altă parte, potrivit art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, amânarea aplicării pedepsei pentru noua infracţiune, deşi comisă după o altă amânare a aplicării pedepsei dispusă pentru o infracţiune anterioară, este posibilă. Aceasta, întrucât art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal exclude numai soluţiile de condamnare, or amânarea aplicării pedepsei nu este o asemenea soluţie.

Aşadar, din cele ce precedă ar rezulta că textele menţionate permit amânarea aplicării pedepsei pentru o infracţiune săvârşită în cursul termenului de supraveghere al unei amânări a aplicării pedepsei anterioare, situaţie în care revocarea amânării aplicării pedepsei dispuse pentru prima infracţiune nu ar opera.

Totodată, în opinia reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acceptarea unei asemenea concluzii contrazice raţiunea instituţiei revocării, natura sa juridică de sancţiune aplicabilă persoanei care nu s-a conformat cerinţelor legale şi judiciare pe perioada termenului de suspendare/supraveghere, respectiv caracterul obligatoriu al revocării în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni intenţionate/praeterintenţionate în cursul termenului de încercare, menţionând că o asemenea natură juridică este consacrată unanim, atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme.

De asemenea, a arătat că şi doctrina recentă confirmă caracterul de sancţiune al revocării, respectiv caracterul obligatoriu al acesteia în ipoteza în discuţie. Astfel, analizând dispoziţiile art. 88 din Codul penal, în cadrul cazurilor de revocare a amânării aplicării pedepsei reglementate de textul de lege menţionat, sunt două categorii, respectiv cazuri de revocare obligatorie a amânării aplicării pedepsei şi un caz de revocare facultativă. În cadrul primei categorii este inclusă şi ipoteza prevăzută de art. 88 alin. (3) din Codul penal.

În acest context, concluzia anterioară, dedusă din interpretarea exclusivă a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, se impune a fi reconsiderată, iar interpretarea acestor dispoziţii trebuie plasată în contextul ansamblului reglementării instituţiei amânării aplicării pedepsei şi, în special, în contextul art. 88 din Codul penal.

Totodată, a arătat că, analiza ut singuli a art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu este suficientă pentru a conchide că este posibilă, din nou, amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea intenţionată/praeterintenţionată săvârşită în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei dispuse anterior. Aceasta întrucât incidenţa amânării aplicării pedepsei este supusă unor condiţii cumulative, iar nu doar celei prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în ipoteza în discuţie, condiţia prevăzută de art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal (persoana infractorului şi posibilităţile sale de îndreptare) nu este îndeplinită, întrucât săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate/praeterintenţionate în perioada de supraveghere demonstrează că infractorul nu a justificat încrederea ce i s-a acordat, neexistând posibilitatea reală a acestuia de a se îndrepta fără aplicarea imediată a unei pedepse.

Aşadar, chiar dacă este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 88 alin. (1) lit. b) din Codul penal, nu este însă realizată cea prevăzută de art. 88 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. În consecinţă, amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea comisă în termenul de supraveghere nu este legal posibilă, impunându-se, drept unică soluţie, condamnarea şi revocarea amânării aplicării pedepsei dispuse anterior.

Pe de altă parte, art. 88 alin. (1) şi (2) din Codul penal stabileşte în mod indubitabil caracterul obligatoriu al revocării amânării aplicării pedepsei în ipoteza nerespectării măsurilor de supraveghere sau al neexecutării obligaţiilor impuse [alin. (1)], respectiv în ipoteza neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre, cu excepţia cazului când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească [alin. (2)].

Prin urmare, în ipoteze mai puţin grave decât cea prevăzută de art. 88 alin. (3) din Codul penal şi care presupune, în esenţă, săvârşirea unei infracţiuni intenţionate sau cu praeterintenţie, revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie, în timp ce în ipoteza în discuţie revocarea ar avea doar caracter facultativ, ceea ce, în opinia reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reprezintă o situaţie disproporţionată în mod vădit şi lipsită de justificare [exceptând, evident, formularea art. 88 alin. (3) din Codul penal care prevede pronunţarea unei condamnări pentru infracţiunea ulterioară].

Mai mult, art. 88 alin. (4) din Codul penal stabileşte expres un caz de revocare facultativă (ipoteza infracţiunii ulterioare săvârşite din culpă), respectiv de menţinere a amânării aplicării pedepsei. De fapt, menţinerea sau revocarea amânării aplicării pedepsei este determinată de soluţia care va fi dispusă cu privire la infracţiunea din culpă: dacă instanţa intenţionează, în raport cu datele cauzei, să menţină amânarea aplicării pedepsei, va trebui să dispună pentru infracţiunea din culpă renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, dacă va dispune condamnarea, automat, amânarea aplicării pedepsei nu va putea fi menţinută, ci va trebui obligatoriu revocată.

În continuare, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că, în cazul unei infracţiuni intenţionate nu este posibilă decât pronunţarea unei soluţii de condamnare, cu consecinţa revocării amânării aplicării pedepsei [sintagma „pentru care s-a pronunţat o condamnare” din conţinutul art. 88 alin. (3) din Codul penal lămureşte astfel sensul, acela că pronunţarea unei soluţii de condamnare în această ipoteză este obligatorie].

Această dispoziţie permite concluzia conform căreia în cazul infracţiunilor intenţionate sau cu praeterintenţie revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie.

Prin urmare, şi analiza art. 88 alin. (1), (2) şi (4) din Codul penal conduce la concluzia unei revocări obligatorii în cazul în care infracţiunea săvârşită ulterior este intenţionată sau praeterintenţionată.

Aşadar, în condiţiile în care revocarea are, ca regulă, caracter de sancţiune care intervine obligatoriu [excepţiile fiind de strictă interpretare şi trebuind a fi prevăzute expres, aşa cum legiuitorul a procedat în cazul art. 88 alin. (4) din Codul penal], inclusiv pentru ipoteze mai puţin grave decât cea prevăzută de art. 88 alin. (3) din Codul penal, interpretarea coerentă a acestei din urmă dispoziţii trebuie să fie în sensul că pronunţarea unei soluţii de condamnare pentru noua infracţiune intenţionată/praeterintenţionată săvârşită în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei şi revocarea amânării aplicării pedepsei sunt obligatorii.

Faţă de aceste susţineri, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, şi pronunţarea unei hotărâri prealabile vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, prin care să se stabilească următoarele:

În ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 7 iunie 2017, Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei probleme de drept: „Dacă, în raport cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune ori se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare.”

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 1.885 din 19.10.2016 a Judecătoriei Braşov, în temeiul art. 336 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului D.D. la pedeapsa în cuantum de 9 (nouă) luni închisoare pentru comiterea infracţiunii constând în conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (faptă comisă la data de 8.11.2015).

În temeiul art. 67 alin. (1) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. i) din Codul penal, constând în interzicerea exercitării dreptului inculpatului de a conduce autovehicule, în sensul prevăzut de art. 6 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. 1 lit. i) din Codul penal s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a conduce autovehicule în sensul prevăzut de art. 6 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca fiind executată.

S-a constatat că fapta din prezenta cauză a fost comisă la data de 8.11.2015, pe durata termenului de supraveghere al măsurii constând în amânarea aplicării pedepsei în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare, stabilită conform Sentinţei penale nr. 2.734 din 19.11.2014, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul penal nr. 21.405/197/2014, definitivă prin neapelare la data de 16.12.2014.

În temeiul art. 88 alin. (3) din Codul penal s-a revocat măsura constând în amânarea aplicării pedepsei în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare, stabilită conform celor mai sus evidenţiate, pedeapsă care devine astfel executabilă.

În temeiul art. 88 alin. (3) teza II-a din Codul penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal s-a contopit pedeapsa stabilită în prezenta cauză, în cuantum de 9 luni închisoare, cu pedeapsa în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare stabilită conform Sentinţei penale nr. 2.734 din 19.11.2014, definitivă prin neapelare la data de 16.12.2014, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea la care s-a adăugat sporul obligatoriu în cuantum de 3 luni închisoare, reprezentând o treime din pedeapsa în cuantum de 9 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul D.D. să execute pedeapsa în cuantum de 1 (un) an şi 5 (cinci) luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (1) şi (5) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. i) din Codul penal, constând în interzicerea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, în sensul prevăzut de art. 6 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, fiind aplicată şi pedeapsa accesorie având acelaşi conţinut.

În fapt, instanţa de fond a reţinut că la data de 8.11.2015, în jurul orei 15,00, inculpatul D.D., în vârstă de 75 de ani, a condus autoturismul marca Chevrolet, cu numărul de înmatriculare BV-42-CLE, pe raza municipiului Braşov, fiind surprins de către un echipaj al poliţiei rutiere în timp ce se deplasa dinspre Str. Plugarilor spre Str. Tâmplarilor. Fiind testat cu aparatul etilotest a fost evidenţiată o concentraţie alcoolică de 1,02 mg/l alcool în aerul expirat, împrejurare faţă de care inculpatul a fost condus la sediul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov pentru recoltarea probelor de sânge inculpatului, stabilindu-se că acesta avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, respectiv de 2,00 g/l alcool pur în sânge la data de 8.11.2015, ora 16,50.

Prin raportate la conţinutul fişei de cazier, instanţa de fond a constatat că fapta din prezenta cauză a fost comisă la data de 8.11.2015, pe durata termenului de supraveghere al măsurii constând în amânarea aplicării pedepsei în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare, stabilită conform Sentinţei penale nr. 2.734 din 19.11.2004, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul penal nr. 21.405/197/2014, definitivă prin neapelare la data de 16.12.2014.

Aşa fiind, în aplicarea prevederilor cuprinse în art. 88 alin. (3) din Codul penal, instanţa de fond a revocat măsura constând în amânarea aplicării pedepsei în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare, stabilită conform celor de mai sus, pedeapsă care devine astfel executabilă.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 88 alin. (3) teza a II-a din Codul penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, instanţa a contopit pedeapsa stabilită în prezenta cauză, în cuantum de 9 luni închisoare, cu pedeapsa în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare stabilită conform Sentinţei penale nr. 2.734 din 19.11.2014, definitivă prin neapelare la data de 16.12.2014, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat sporul obligatoriu în cuantum de 3 luni închisoare, reprezentând o treime din pedeapsa în cuantum de 9 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul D.D. să execute pedeapsa în cuantum de 1 (un) an şi 5 (cinci) luni închisoare.

Având în vedere gradul ridicat al îmbibaţiei alcoolice, fapta inculpatului, care nu se afla la prima abatere rutieră, fiind urmată de producerea unui rezultat vătămător concret, instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 67 alin. (1) din Codul penal şi a interzis inculpatului, cu titlul de pedeapsă complementară, exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) din Codul penal, privind interzicerea exercitării dreptului inculpatului de a conduce autovehicule, în sensul prevăzut de art. 6 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, urmând ca dreptul de a conduce să îi fie interzis inculpatului şi cu titlul de pedeapsă accesorie.

Împotriva sentinţei penale anterior menţionate au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi inculpatul D.D.

III. Punctul de vedere al procurorului şi al părţii asupra chestiunii de drept sesizate

Reprezentanta Ministerului Public a arătat că, dacă se face referire strict la textul de lege, pare a se permite amânarea aplicării pedepsei pentru noua infracţiune, dar nu se ştie dacă voinţa legiuitorului a fost aceea ca în situaţia în care o persoană a beneficiat de amânarea aplicării pedepsei şi dacă a săvârşit o nouă infracţiune mai poate beneficia de amânarea aplicării pedepsei, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare.

Apărătorul ales al apelantului inculpat D.D. a susţinut că este posibilă dispunerea amânării aplicării pedepsei pentru infracţiunea comisă în termenul de supraveghere.

IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

IV.1. Prealabil examinării sesizării instanţei supreme, curtea de apel a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât:

– este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, în apel;

– de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a problemei de drept puse în discuţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei, având în vedere problema de drept penal substanţial ridicată, care este susceptibilă de interpretări diferite;

– chestiunea de drept pusă în discuţie nu face obiectul unui recurs în interesul legii şi asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja printr-o decizie întemeiată pe dispoziţiile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală sau printr-o hotărâre întemeiată pe dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

IV.2. Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în considerentele încheierii prin care sesizează instanţa supremă şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării unei pedepse nu este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune, ci se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără a se dispune revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare.

Dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal pot fi interpretate în sensul că, în ipoteza în care după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune intenţionată în termenul de supraveghere, pentru care se dispune tot amânarea aplicării pedepsei, instanţa nu este obligată să revoce amânarea anterioară a aplicării pedepsei. Aceasta deoarece, potrivit art. 88 alin. (3) din Codul penal, instanţa revocă amânarea aplicării pedepsei şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei doar în cazul în care pentru noua infracţiune săvârşită în termenul de supraveghere s-a pronunţat o condamnare. În cazul în care pentru această infracţiune s-ar dispune tot amânarea aplicării pedepsei, rezultă că nu se impune revocarea amânării aplicării pedepsei, pentru că nu s-a pronunţat o soluţie de condamnare.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care reglementează condiţiile pentru a se dispune amânarea aplicării pedepsei, pot fi interpretate în sensul că stabilirea unei pedepse cu amânarea aplicării acesteia nu constituie un impediment pentru a dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru o infracţiune comisă în termenul de supraveghere. Aceasta deoarece, potrivit art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, constituie un impediment pentru dispunerea amânării aplicării pedepsei faptul că infractorul a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii [cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare]. Or, amânarea aplicării pedepsei nu constituie o soluţie de condamnare, motiv pentru care aceasta nu poate constitui un impediment pentru adoptarea din nou a unei soluţii de amânare a aplicării pedepsei.

Curtea de apel a mai menţionat că nu a fost identificată jurisprudenţă care să analizeze în mod explicit această problemă de drept în situaţii similare prin care s-a dispus condamnarea pentru noua infracţiune şi revocarea amânării aplicării pedepsei fără analizarea acestui aspect.

V. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora ce au fost transmise instanţei supreme, referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, aflate la dosarul prezentei cauze, a rezultat o practică neunitară.

Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Tribunalul Bacău, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Balş, Judecătoria Corabia, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Topliţa, Judecătoria Luduş, Judecătoria Roman, Judecătoria Bacău, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Slobozia, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Buzău, Tribunalul Prahova, Judecătoria Sinaia, Judecătoria Caransebeş, Tribunalul Timiş, Tribunalul Arad au exprimat opinia majoritară că, în raport cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune.

Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Curtea de Apel Timişoara, Judecătoria Lehliu-Gară, Tribunalul Dolj, Tribunalul Olt, Judecătoria Caracal, Judecătoria Vânju Mare, Tribunalul Gorj, Judecătoria Novaci, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Oneşti, Tribunalul Covasna, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Tribunalul Braşov, Judecătoria Rupea, Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Mizil, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Moldova Nouă au exprimat opinia minoritară că, în raport cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei nu este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune, ci se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare, avându-se în vedere conţinutul art. 88 alin. (3) din Codul penal, iar, potrivit dispoziţiei din art. 83 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, aceasta nu se referă la faptul că o pedeapsă cu amânarea aplicării acesteia constituie un impediment pentru a se dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru o infracţiune comisă în termenul de supraveghere.

Judecătoria Măcin a exprimat o opinie mixtă în sensul că este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune săvârşită în termenul de supraveghere al amânării executării pedepsei, în condiţiile în care se dispune revocarea amânării, însă că se poate dispune amânarea aplicării pedepsei şi în cazul în care instanţa a dispus anterior, printr-o hotărâre definitivă, amânarea aplicării pedepsei numai dacă nu se dispune revocarea amânării ulterioare, doar în situaţii de excepţie prevăzute de art. 88 alin. (4) teza I din Codul penal.

Judecătoria Târgu Secuiesc a opinat că suspendarea executării pedepsei sau amânarea aplicării unei pedepse se revocă şi se aplică regulile de la concursul de infracţiuni. Instanţa poate dispune însă amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută pentru noua infracţiune este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani, cerinţă prevăzută de art. 82 alin. (1) din Codul penal.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti nu a putut exprima o opinie majoritară, fiind magistraţi care s-au raliat unei opinii în sensul că nu este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune intenţionată/praeterintenţionată săvârşită în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, putându-se pronunţa şi pentru această nouă infracţiune o soluţie de amânare a aplicării pedepsei, fără a interveni revocarea amânării aplicării pedepsei pentru prima infracţiune, în temeiul art. 88 alin. (3) din Codul penal, existând şi cea de-a doua opinie în sensul că revocarea amânării aplicării pedepsei, în temeiul art. 88 alin. (3) din Codul penal, este obligatorie pentru noua infracţiune, neputându-se amâna din nou aplicarea pedepsei.

Curtea de Apel Cluj a exprimat un punct de vedere în sensul că faţă de ipoteza reglementată de art. 88 alin. (3) din Codul penal, după revocarea amânării executării pedepsei se va trece la operaţiunea de contopire a pedepsei a cărei amânare a fost revocată cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea ce a atras revocarea amânării conform pluralităţii de infracţiuni incidente în cauză, astfel încât pedeapsa aplicată pentru săvârşirea celei de-a doua infracţiuni îşi pierde individualitatea. În concluzie, în urma contopirii celor două pedepse, dintre care pentru una s-a dispus executarea, nu este posibilă o altă modalitate de individualizare a executării pedepsei decât prin executarea în regim de detenţie.

Instanţele arondate Curţii de Apel Oradea, Curtea de Apel Alba şi instanţele arondate, Judecătoria Podu Turcului, Judecătoria Reşiţa şi Judecătoria Oraviţa nu au formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept pusă în discuţie.

Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Braşov, Judecătoria Făgăraş au anexat practică judiciară în ceea ce priveşte chestiunea de drept supusă dezlegării, în sensul opiniei majoritare.

Judecătoria Caracal, Judecătoria Podu Turcului, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti au anexat practică judiciară referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, în sensul opiniei minoritare.

Curtea de Apel Alba Iulia a anexat o sentinţă a Judecătoriei Sibiu prin care s-a făcut aplicarea art. 88 alin. (3) teza I din Codul penal, revocându-se amânarea aplicării pedepsei amenzii penale, iar în temeiul art. 88 alin. (3) teza a II-a din Codul penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea a amenzii penale la care s-a adăugat un spor obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse aplicate, în final pedeapsa fiind amendă penală.

Totodată, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava şi instanţele arondate, Curtea de Apel Oradea şi instanţele arondate, Curtea de Apel Iaşi şi instanţele arondate, Curtea de Apel Târgu Mureş şi instanţele arondate, Curtea de Apel Cluj şi instanţele arondate, Curtea de Apel Ploieşti şi instanţele arondate, Tribunalul Constanţa, Judecătoria Medgidia, Judecătoria Mangalia, Judecătoria Hârşova, Tribunalul Tulcea, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag, Judecătoria Măcin, Tribunalul Dolj, Judecătoria Slatina, Judecătoria Balş, Judecătoria Corabia, Tribunalul Mehedinţi, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Baia de Aramă, Judecătoria Orşova, Tribunalul Gorj, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Motru, Judecătoria Novaci, Tribunalul Neamţ şi instanţele arondate, Tribunalul Bacău, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Întorsura Buzăului, Tribunalul Braşov, Judecătoria Rupea, Judecătoria Zărneşti, instanţele arondate Tribunalului Buzău, Tribunalul Prahova şi instanţele arondate, Curtea de Apel Timişoara au menţionat că nu a fost identificată practică judiciară referitoare la problema de drept cu care a fost sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

VI. Examenul jurisprudenţei

Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 iulie 2011, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal stabileşte că:

În considerentele acestei decizii s-a statuat că „. . .Pe toată durata termenului de încercare, condamnatul «este ameninţat să piardă beneficiul suspendării şi să execute cumulativ două pedepse», în cazul în care ar săvârşi o altă infracţiune . . . . . . . . . .În privinţa revocării însă, situaţia juridică este alta, ea exprimând eşecul acestei măsuri din cauza conduitei inculpatului care s-a dovedit a nu merita încrederea ce i-a fost acordată de instanţa care a oferit condamnatului o şansă de a se îndrepta, fără să execute efectiv pedeapsa . . . . . . . . . . Menţinerea modalităţii de executare a pedepsei în cazul comiterii unei infracţiuni în termenul de încercare este expres prevăzută în art. 83 alin. 3 din Codul penal, sub forma unei excepţii. Potrivit acestor prevederi legale, dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, se poate aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări. Prin urmare, posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei stabilite pentru o infracţiune intenţionată, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării (…) este exclusă de art. 83 alin. 3 din acelaşi cod . . .”

Totodată, în considerentele Deciziei nr. 212 din 22 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, publicată pe www.scj.ro, s-a reţinut că „. . .Art. 83 din Codul penal reglementează situaţia revocării suspendării condiţionate a executării unei pedepse, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, în această situaţie, revocarea suspendării condiţionate este obligatorie, indiferent de cuantumul pedepsei suspendate. Potrivit aceluiaşi text, pedeapsa a cărei suspendare a fost revocată nu se contopeşte, ci se execută alăturat de pedeapsa aplicată pentru cea de a doua infracţiune. Obligativitatea revocării suspendării condiţionate exclude posibilitatea aplicării art. 81 lit. b) din Codul penal, chiar dacă pedeapsa a cărei suspendare se revocă nu este mai mare de 6 luni. Acceptând această posibilitate ar însemna să se dispună o a doua suspendare pentru aceeaşi pedeapsă. Dacă legiuitorul ar fi înţeles să reglementeze şi o astfel de situaţie, ar fi spus-o expres aşa cum a făcut în art. 83 alin. 3 din Codul penal, în cazul în care infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, se poate aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări. Astfel, în mod corect instanţa de apel a înlăturat aplicarea art. 81 din Codul penal. Pe de altă parte, având în vedere că inculpatul a mai comis acelaşi gen de fapte, perseverând în conducerea pe drumurile publice a unui autoturism fără a avea permis de conducere, că în loc să înţeleagă posibilitatea pe care i-au acordat-o primele instanţe care l-au condamnat, de a se reeduca fără privare de libertate, a încercat să corupă organele de poliţie pentru a nu-i întocmi cel de-al doilea dosar penal. În aceste condiţii instanţa şi-a format convingerea că reeducarea inculpatului nu se poate realiza decât prin privare de libertate, fiindcă lăsarea sa în libertate prezintă pericolul comiterii de noi fapte penale. . .”

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În condiţiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

VII.1.a. În punctul de vedere transmis de Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, domnul profesor universitar dr. Viorel Paşca a considerat „cu privire la admisibilitatea cererii că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece instanţa este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Cu privire la revocarea amânării pedepsei. Răspunsul la problema în discuţie comportă o triplă abordare: 1) dacă săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei are ca efect revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei; 2) dacă revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei este condiţionată de condamnarea pentru noua infracţiune; 3) dacă în termenul de supraveghere condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune intenţionată se mai poate dispune amânarea aplicării pedepsei. 1. În opinia noastră intenţia legiuitorului a fost de a reglementa în art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal cazurile de revocare obligatorie a amânării aplicării pedepsei anterioare, deoarece atunci când a permis revocarea facultativă a amânării aplicării pedepsei a prevăzut expres această posibilitate (în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă – art. 88 din Codul penal). Dacă revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie în caz de nerespectare cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse de instanţă, precum şi în caz de neîndeplinire integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre, cu atât mai mult săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate impune revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei. Soluţia este similară cu revocarea suspendării sub supraveghere [art. 96 alin. (4) din Codul penal]. 2. Este de la sine înţeles că revocarea amânării aplicării pedepsei este condiţionată de condamnarea pentru noua infracţiune intenţionată, soluţie similară cu revocarea suspendării sub supraveghere [art. 96 alin. (4) din Codul penal]. Dacă a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală (retragerea plângerii prealabile, împăcarea, amnistia antecondamnatorie) este evident că nu se poate dispune revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei. 3. Este adevărat că din examinarea art. 83 alin. (1) şi art. 88 alin. (3) din Codul penal nu se exclude per se posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de încercare instanţa să dispună din nou amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa rezultantă pentru concursul de infracţiuni care a luat naştere nu depăşeşte 2 ani, dar instanţa va trebui să motiveze pe ce se bazează când concluzionează că, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată, având în vedere atenţionarea sa anterioară asupra conduitei sale pentru o perioadă determinată, având în vedere atenţionarea sa anterioară asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni [art. 83 alin. (4) din Codul penal]. Ar fi de dorit o intervenţie a legiuitorului în sensul ca printre condiţiile de aplicare a amânării aplicării pedepsei să se prevadă condiţia negativă de a nu mai fi beneficiat anterior de o asemenea măsură în ultimii 2 ani. Este inechitabil ca suspendarea pedepsei sub supraveghere să nu se poată dispune dacă aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată, dar să se poată dispune amânarea aplicării pedepsei deşi anterior condamnatul a mai beneficiat de această măsură.”

VII.1.b. În opinia juridică transmisă de Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, domnul lector universitar dr. Flaviu Ciopec a menţionat cu privire la admisibilitatea sesizării, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, că rezultă următoarele: „Prima condiţie. Cauza se află «în cursul judecăţii», respectiv al apelului formulat împotriva sentinţei penale a instanţei inferioare, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 9 luni închisoare. Apreciem că, în raport cu jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, această condiţie de admisibilitate este îndeplinită în speţă. A doua condiţie. Chestiunea de drept pendinte nu a mai făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În deplin acord cu constatările instanţei de trimitere, din consultarea jurisprudenţei în materie rezultă că şi această condiţie este îndeplinită. A treia condiţie. Chestiunea de drept, obiect al sesizării, trebuie să fie aptă să influenţeze soluţionarea fondului cauzei. În raport cu considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, cap. VIII, paragrafele 7-8, rezultă că «admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea că interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Prin sintagma „soluţionarea pe fond a cauzei” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă». «Apreciem că şi această condiţie este îndeplinită în speţă, având în vedere problema de drept penal substanţial aptă să fie interpretată în manieră diferită. Stabilirea pedepsei, prin luarea în considerare a dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni, urmare a revocării amânării aplicării pedepsei iniţiale, sau, respectiv, neaplicarea acestor dispoziţii, efect al menţinerii soluţiei de amânare a aplicării pedepsei şi dispunerii unei amânări şi pentru noua infracţiune comisă în termenul de supraveghere, reprezintă indubitabil o componentă esenţială de fondul cauzei şi care se impune a fi lămurită date fiind consecinţele directe şi concrete asupra inculpatului (executarea efectivă în penitenciar a pluralităţii de infracţiuni sau curgerea în paralel a două termene de supraveghere distincte pentru fiecare infracţiune în parte).

Cu privire la fondul cauzei . . . Ambele texte a căror interpretare se solicită stabilesc ca impedimente pentru accesul inculpatului la beneficiul amânării aplicării pedepsei inexistenţa unei condamnări anterioare. Condamnarea presupune întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv existenţa faptei, calificarea ca infracţiune şi comiterea acesteia de către inculpat. Din maniera de reglementare în acelaşi text legal a renunţării la aplicarea pedepsei [la alin. (3)] şi a amânării aplicării pedepsei [la alin. (4)], ca modalităţi de rezolvare a acţiunii penale distincte de condamnare rezultă fără dubiu faptul că aceste soluţii nu se pot asimila cu o condamnare. Conform art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative „În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni”. Este, deci, clar că noţiunea de condamnare din cuprinsul art. 83 şi 88 din Codul penal are un sens precis şi nu se poate referi la renunţarea sau amânarea aplicării pedepsei. În consecinţă, o asemenea soluţie de necondamnare dispusă anterior nu poate reprezenta impediment pentru accesul la amânarea aplicării pedepsei. Raţionamentul dezvoltat mai sus are logică şi din perspectiva faptului că instituţia revocării unei soluţii de amânare a aplicării pedepsei nu se dispune doar dacă, în cursul termenului de supraveghere, se comite o infracţiune, fiind esenţială pronunţarea unei condamnări pentru aceasta, chiar după expirarea termenului respectiv. Este, deci, clar faptul că intenţia legislatorului a fost să condiţioneze revocarea de existenţa unei condamnări. Simpla existenţă a unei infracţiuni nu poate conduce la acelaşi rezultat, fără pronunţarea unei condamnări, din moment ce, prin extinderea mijloacelor de individualizare aflate la dispoziţia judecătorului, acesta are posibilitatea de a nu pronunţa o condamnare, chiar dacă constată existenţa unei infracţiuni. Renunţarea şi amânarea aplicării pedepsei sunt modalităţi noi de individualizare ce nu funcţionează după modelul clasic, permiţând judecătorului exercitarea unei prerogative de oportunitate. Această prerogativă se exprimă prin evaluarea necesităţii aplicării în concret a unei pedepse. Este adevărat că prin comiterea unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare pare a se înţelege o înşelare a încrederii acordate de către judecător inculpatului, o ignorare a avertismentului (art. 81 din Codul penal) sau a atenţionării (art. 83 din Codul penal) şi un eşec al evaluării posibilităţilor inculpatului de îndreptare fără aplicarea unei pedepse. Cu toate acestea, comiterea noii infracţiuni nu poate determina per se revocarea, întrucât nu i se poate răpi judecătorului prerogativa de oportunitate de care se bucură, potrivit legii, şi cu privire la noua infracţiune. Astfel, art. 80 alin. (1) lit. b) din Codul penal include printre condiţiile dispunerii renunţării aplicării pedepsei aprecierea că „în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza c