ÎCCJ, Decizia nr. 94/2017

Decizia penală nr. 94/2017

Asupra apelului de față;

Din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. nr. 18/RC din data de 17 ianuarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2016, printre altele, s-a respins, cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepțiile de neconstituționalitate invocate de recurentul A.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut următoarele:

Având pe rol spre soluționare, pe fond, recursul în casație declarat de inculpatul A., la termenul de judecată din 17 ianuarie 2017, recurentul a formulat în scris cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 282 alin. (3), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. a) C. proc. pen. și art. 102 pct. 266 și pct. 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 10, 13, 14 din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., raportate la dispozițiile Constituției României înscrise în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 20 vizând preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) și (3) privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 23 privind libertatea individuală, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 25 privind libera circulație, art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți, art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiției, art. 126 privind instanțele judecătorești, art. 131 privind rolul Ministerului Public, art. 132 privind statutul procurorilor, art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 47 parag. 3 și art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În motivarea cererii, recurentul inculpat a susținut că dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care prevăd ca motiv de nulitate absolută numai compunerea completului, adică incompatibilitatea judecătorului, nu și a procurorului care a efectuat urmărirea penală, cu atât mai mult cu cât, având în vedere și situația în care motivele incompatibilității procurorului nu au putut fi cunoscute decât pe parcursul judecății, nu și până la închiderea procedurii de cameră preliminară, a fost în imposibilitate să le invoce.

A mai arătat că potrivit art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., nulitatea relativă poate fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură.

Or, în cauză, este vorba de incompatibilitatea procurorului care a efectuat urmărirea penală, respectiv faptul că s-a descoperit că acesta a fost colaborator al fostei securități, inculpatul susținând că a avut posibilitatea să cunoască acest aspect abia în toamna anului 2014 (luna noiembrie), când procurorul de caz a fost pensionat pentru acest motiv, ocazie cu care au apărut mai multe articole în presă cu acest titlu, așa cum rezultă din actele depuse la dosar.

Totodată, a mai precizat că a luat cunoștință de această situație la scurt timp după închiderea procedurii de cameră preliminară, aspect pe care l-a invocat imediat după momentul în care a luat cunoștință despre el și înainte de primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, începerea judecății, citirea actului de sesizare și administrarea probelor, însă instanța i-a respins excepția invocată.

A mai menționat că în procedura de cameră preliminară a invocat și un alt motiv de incompatibilitate a procurorului care a instrumentat dosarul de urmărire penală în prezenta cauză, învederând că împotriva acestuia a formulat mai multe,,acțiuni" care se află pe rolul în instanțelor, una dintre aceste acțiuni având ca obiect sesizarea sa privind îngrădirea în mod ilegal a libertății sale, de către acest procuror, încălcarea dreptului său la libertate și la siguranță, prev. de art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului.

De asemenea, cu privire la art. 102 pct. 266 și 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 10, 13, 14 din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., inculpatul a susținut că aceste din urmă texte de lege includeau ca motive de recurs în casație contradicțiile în motivarea hotărârii; întemeierea hotărârii pe probe excluse sau greșita excludere a unor probe; nepronunțarea asupra unor motive de apel și a arătat că, prin eliminarea acestor cazuri de recurs în casație, calea extraordinară de atac a devenit,,una pur iluzorie", având în vedere caracterul extrem de limitat al motivelor existente.

La termenul din 17 ianuarie 2017, secția penală, a Înaltei Curți, deliberând cu privire la admisibilitatea cererii formulată de recurentul inculpat A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 282 alin. (3), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. a) C. proc. pen. și art. 102 pct. 266 și pct. 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 10, 13, 14 din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., a constatat că este inadmisibilă reținând următoarele:

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a constatat că aceasta este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul normativ: a) existența unei cauze în curs de soluționare, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural ivit în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

S-a apreciat că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a inculpatului, iar excepția să apară ca un incident procedural care să necesite a fi dezlegat înainte de soluționarea în fond a cauzei.

Raportând analiza condițiilor enumerate anterior la speța dedusă judecății, s-a constatat că excepțiile au fost invocate de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect recursul în casație formulat de același inculpat împotriva Deciziei penale nr. 832/A din 13 iulie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală, și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/223/2013 și are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale care sunt în vigoare și care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, fiind deci îndeplinite 3 dintre cerințele de admisibilitate. Însă s-a constatat că niciuna dintre acestea nu are legătură cu soluționarea cauzei aflată în calea extraordinară de atac a recursului în casație, care poate fi examinată numai în raport cu cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

S-a reținut că din interpretarea rațională a art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată rezultă că legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituționalitate se invocă și modul de soluționare a cauzei trebuie să fie evidentă și de natură a produce consecințe directe asupra soluției ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepției de neconstituționalitate. Aceasta deoarece instrumentul excepției a fost pus de legiuitor la îndemâna părților pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituționalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei, iar nu a oricărei dispoziții legale ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces penal.

Înalta Curte, secția penală, a conchis că, în realitate, inculpatul critică un aspect care ține de procesul de legiferare, respectiv includerea în conținutul dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. ca nulitate absolută, alături de compunerea completului de judecată și incompatibilitatea procurorului care a efectuat urmărirea penală, considerând că se impune completarea textului de lege invocat ca neconstituțional pentru a da posibilitatea părților să invoce incompatibilitatea procurorului, ca nulitate absolută în orice stare a procesului penal și nu limitarea în timp a momentului până la care se poate invoca această excepție, așa cum prevede art. 282 alin. (3) și alin. (4) lit. a) C. proc. pen., însă această cerere este inadmisibilă, întrucât dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și art. 282 alin. (3), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. a) C. proc. pen., a căror neconstituționalitate este invocată de recurent, nu au relevanță în cauză, instanța fiind învestită cu soluționarea unui recurs în casație care se examinează prin prisma dispozițiilor art. 433 - 451 C. proc. pen.

Totodată, cu privire neconstituționalitatea dispozițiilor art. 102 pct. 266 din Legea 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010267 privind C. proc. pen. prin care a fost modificat art. 438 alin. (1), pct. 1 C. proc. pen. care prevede că: "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuata de o instanță inferioara celei legal competente", s-a relevat că inculpatul nu a argumentat în ce constă neconstituționalitatea textelor de lege mai sus evocate și s-a apreciat că acestea nu sunt incidente în cauză, având în vedere că inculpatul A. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. x/P/2011 din 10 aprilie 2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgășani pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (1) și (3) C. pen. anterior, competența de soluționare a cauzei în raport de infracțiunile reținute în sarcina acestuia revenind, în speță, Judecătoriei Drăgășani, instanță sesizată cu judecarea cauzei la data de 11 aprilie 2013.

S-a mai relevat că împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond a declarat apel, printre alții, inculpatul A., competența de soluționare a căii de atac exercitate revenind Curții de Apel Pitești, în raport împrejurarea că inculpatul a dobândit calitatea de avocat.

Referitor la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate pct. 2 - 6, 9, 10, 13 și 14, din conținutul art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanța învestită cu soluționarea recursului în casație a apreciat că în contextul noii politici penale în care se urmărește asigurarea celerității procesului penal, restrângerea cazurilor de casare numai la anumite motive de nelegalitate și eliminarea celor formale și fără impact major asupra legalității, nu intră în contradicție cu dispozițiile constituționale și nici cu cele ale Convenției, atât timp cât recursul în casație constituie o cale de atac, ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive și doar în cazurile strict determinate, de violare gravă ale legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii, legiuitorul urmărind, pe de o parte, degrevarea activității de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac.

S-a reținut că în realizarea acestui scop, au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive ale contestației în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Având în vedere argumentele expuse anterior și raportând textele criticate la scopul recursului în casație, Înalta Curte, secția penală, a reținut că restrângerea de către legiuitor a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) C. proc. pen., așa cum acesta a fost modificat prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate, aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile și de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac.

În plus, așa cum s-a mai arătat, instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, inclusiv reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, acesta fiind sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii", atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai de lege".

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac se analizează conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, scopul recursului în casație fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte, secția penală, reținând că prin Deciziile nr. 424/2015 și nr. 255/2016 instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea 255/2013 și raportându-se la jurisprudența constantă și neechivocă a Curții Constituționale în materia criticilor ce au vizat încălcarea egalității în fața legii, accesului la justiție, a dreptului la un proces echitabil, precum și a dreptului la un recurs efectiv prin modul în care sunt reglementate căile de atac, a apreciat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea 255/2013 este inadmisibilă, întrucât autorul excepției nu critică art. 102 pct. 267 C. proc. pen. pentru ceea ce conține, ci pentru ceea ce nu conține, solicitând, practic, o completare a textului prin extinderea cazurilor în care se poate declara recurs în casație.

Față de toate cele mai sus relevate, Înalta Curte, secția penală, a conchis că autorul excepțiilor invocate, în realitate, nu antamează o chestiune de constituționalitate, ci tinde la modificarea textelor de lege criticate, însă Curtea Constituțională nu are rolul de legiuitor pozitiv, astfel cum prevăd și dispozițiile art. 73 alin. (1) din Constituția României și raportat la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,republicată.

Or, dispozițiile art. 126 alin. (2) teza a II-a din Constituția României statuează că procedura de judecată este prevăzută în mod expres de lege, iar alin. (3) al aceluiași articol stipulează că Înalta Curte de Casație și Justiție este cea care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competențelor sale.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 282 alin. (3), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. a) C. proc. pen. și art. 102 pct. 266 și pct. 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, din cuprinsul Deciziei penale nr. 18/RC din data de 17 ianuarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2016, în termen legal, inculpatul A. a formulat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate pentru motivele menționate în memoriul depus la dosarul de apel.

Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/1/2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, la data de 24 martie 2017, fiind fixat prim termen de judecată, la 08 mai 2017.

Susținerile apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat precum și cele ale reprezentantului Ministerului Public au fost redate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, atât prin prisma motivelor invocate de inculpatul A., cât și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legi, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei și, în consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei, respectiv a dispoziției legale și a textului constituțional, ci trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională, așa încât, pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei, respectiv a dispoziției legale și a textului constituțional.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța în virtutea atributului de verificare a condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1)-3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, mai înainte de transmiterea spre judecare la instanța de contencios constituțional, este obligată să examineze pertinența acesteia. Analiza pertinenței excepției nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional.

Totodată, condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în rezolvarea cauzei, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci impune o analiză riguroasă.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se observă că trebuie îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Verificând și analizând condițiile enumerate anterior prin raportare la speța dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată, contrar opiniei apărării apelantului inculpat, că secția penală a Înaltei Curți a procedat în mod corect atunci când a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, apreciind în mod justificat că, pe de o parte, criticile vizând dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. a), art. 282 alin. (3), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. a) C. proc. pen. și art. 102 pct. 266 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 nu au legătură cu cauza dedusă judecății, iar pe de altă parte, că cele referitoare la art. 102 pct. 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 2 - 6, 9 - 10 și 13, 14 din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., au constituit obiect al analizei Curții Constituționale pronunțându-se deciziile nr. 424/2015 și nr. 255/2016 și concluzionându-se că restrângerea de către legiuitor (..) a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) C. proc. pen., așa cum acesta a fost modificat prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate, aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, și de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac".

Astfel, în acord cu Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constată că excepțiile au fost invocate de apelantul inculpat într-un dosar aflat pe rolul Secției penale a Înaltei Curți (înregistrat sub nr. x/1/2016, în procedura de soluționare a recursului în casație după admiterea acestuia în principiu) și au în vedere dispoziții legale în vigoare, care nu au fost constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară pronunțată de instanța de contencios constituțional.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a inculpatului, iar excepția să apară ca un incident procedural care să necesite a fi dezlegat înainte de soluționarea în fond a cauzei.

În speța dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată, contrar apărărilor apelantului inculpat A. că, în această etapă procesuală, nu este îndeplinită condiția ca excepțiile să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului, inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Instrumentul excepției a fost pus de legiuitor la îndemâna părților pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituționalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei, iar nu a oricărei dispoziții legale ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces penal.

Excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

În acest context, instanța de control judiciar, reținând precizările apelantului inculpat A. (în sensul că a declarat apel criticând dispozițiile legale mai sus menționate ca fiind neconstituționale tocmai pentru că, în opinia sa, au legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile care limitează cazurile de recurs în casație au transformat această cale extraordinară de atac într-una iluzorie și că dorește ca aceste texte să nu mai producă efecte juridice, urmare admiterii sesizării sale), văzând și dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen. care îndreptățesc instanța de apel să examineze cauza sub toate aspectele constată că, Secția penală a Înaltei Curți, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a art. 281 alin. (1) lit. a), art. 282 alin. (3), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. a) C. proc. pen. și art. 102 pct. 266 și pct. 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013, așa cum reiese din cuprinsul deciziei atacată în prezenta cauză, în mod corect, a constatat inadmisibilitatea cererii considerând că excepțiile nu au legătură cu cauza dedusă judecății și că, de asemenea, în acest moment procesual nu există un interes real și actual al inculpatului care să justifice acest demers.

Astfel, instanța de control judiciar, referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor 281 alin. (1) lit. a), art. 282 alin. (3), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. a) C. proc. pen. constată că aceste dispoziții reglementează regimul nulităților absolute și relative, neavând nicio legătură directă și efectivă cu soluționarea recursului în casație formulat de același inculpat.

În realitate, autorul excepțiilor este nemulțumit de împrejurarea că în conținutul textelor legale criticate nu s-a acordat posibilitatea părților să invoce incompatibilitatea procurorului, ca nulitate absolută, în orice stare a procesului și fără limitarea în timp a momentului până la care se poate invoca această nulitate, așa încât, în mod evident, pentru inculpat, nu exista un interes real și actual pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor legale mai sus invocate, neavând nicio legătură cu stadiul procesual al cauzei dedusă judecății [recurs în casație împotriva Deciziei penale nr. 832/A din 13 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală, și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/223/2013*, prin care, urmare admiterii apelului formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgășani, inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 250 alin. (1) și (3) C. pen. anterior cu aplicarea art. 81 C. pen. anterior].

Mai mult decât atât, se constată că apelantul inculpat nu a justificat în înscrisurile depuse la dosar și nici nu a motivat în vreun fel în ce măsură excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor legale invocate, ar avea vreo înrâurire directă sau indirectă asupra soluției în cauza dedusă judecății (soluționarea recursului în casație, cale extraordinară de atac care poate fi examinată numai în raport cu cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., când instanța este chemată să cenzureze neconformitatea hotărârii pronunțată în apel cu dispozițiile legale în cazurile strict și limitativ stabilite în dispozițiile anterior menționate.

Se constată că, practic, inculpatul, prin invocarea excepțiilor de neconstituționalitate a textelor legale sus menționate, tinde să transforme instanța de contencios constituțional într-un for legislator pozitiv care să adauge la lege, fie prin introducerea unui nou text de lege care să permită exercitarea căii de atac extraordinare a recursului în casație și în alte cazuri decât cele strict și expres prevăzute de codificarea procesual penală, fie modificarea textului de lege ce vizează regimul nulităților absolute și/sau relative, aspecte ce exced competenței Curții Constituționale, întrucât potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Or, modificarea sau completarea legii este de competența exclusivă a legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență, rolul acesteia fiind acela de garant al supremației Constituției.

Mai mult decât atât, se constată că aspectele criticate de apelant țin de interpretarea și aplicarea legii, iar nu de neconstituționalitatea textelor de lege.

Or, interpretarea și aplicarea legii sunt în competența exclusivă a instanței de judecată pe rolul cărei se află cauza, astfel încât sesizarea Curții Constituționale în acest context este, de asemenea, inadmisibilă.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că în mod judicios Secția penală a Înaltei Curți a apreciat că excepțiile de neconstituționalitate invocate de apelantul inculpat A. nu au legătură cu cauza pendinte.

Așadar, în condițiile în care în cauză nu s-a justificat un interes, soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situației juridice a apelantului inculpat, neputându-se aprecia, în analiza cerinței relevanței excepțiilor invocate în cauza de față, existența unui interes public, așa cum, nefondat, a susținut apărarea, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor invocate.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în baza art. 420 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, va respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 282 alin. (3), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. a) C. proc. pen. și art. 102 pct. 266 și pct. 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, din cuprinsul Deciziei penale nr. 18/RC din data de 17 ianuarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga apelantul inculpat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va stabili ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant, în sumă de 130 lei, să se suporte din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 282 alin. (3), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. a) C. proc. pen. și art. 102 pct. 266 și pct. 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, din cuprinsul Deciziei penale nr. 18/RC din data de 17 ianuarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă apelantul inculpat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat, în sumă de 130 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 08 mai 2017.

Procesat de GGC - GV