Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2014

Problema de drept care a generat practica neunitară Recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009 cu referire la acordarea daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009.

Examenul jurisprudenţial Prin recursul în interesul legii se arată că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept ce formează obiectul judecăţii.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială se consideră că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit prin executarea cu întârziere a creanţelor rezultate din hotărârile judecătoreşti executorii, iar aceste daune moratorii constau în dobânda legală, ce se cuvine fără ca titularul creanţei să fie ţinut a face dovada vreunui prejudiciu, condiţii rezultate din interpretarea art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864. Acordarea dobânzii legale de la data cererii de chemare în judecată a fost justificată, în general, de aplicarea art. 1088 alin. 2 din Codul civil din 1864, considerându-se că dobânda nu curge de drept, nefiind întrunit vreunul dintre cazurile prevăzute pentru asemenea situaţii de art. 1079 alin. 2 din acelaşi cod. Soluţia de acordare a dobânzii legale de la data scadenţei a fost justificată prin aplicarea art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009, cu limitarea decurgând din termenul de prescripţie extinctivă, fără vreo referire la prevederile art. 1088 alin. 2. Instanţele au considerat că exigibilitatea creanţei nu este afectată de eşalonarea plăţii dispusă prin acte normative succesive, deoarece trebuie raportată la data de la care hotărârea judecătorească devine titlu executoriu. Acest mod de executare este apt doar să confere debitorului dreptul de a face plăţi parţiale şi succesive şi să stabilească în sarcina creditorului obligaţia de a nu continua executarea silită. Este vorba, deci, despre instituirea unor termene în care urmează a se face în mod voluntar executarea hotărârilor judecătoreşti, fără a fi contestată posibilitatea statului de a eşalona sau de a stabili un mod de executare a creanţelor constatate prin hotărâri judecătoreşti, fiind analizată, prin prisma dreptului comun şi în absenţa unor norme exprese contrare, doar problema reparării prejudiciului produs prin întârzierea plăţii. Potrivit acestei orientări jurisprudenţiale s-a arătat că este admisibil cumulul dobânzii legale cu actualizarea aceloraşi sume cu indicele de inflaţie, deoarece cele două măsuri au natură juridică diferită şi, în acest fel, nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului, ci, dimpotrivă, se asigură repararea integrală a prejudiciului. 3.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială se consideră că, de principiu, creanţa decurgând din hotărâri judecătoreşti vizând drepturi salariale ale personalului din sectorul bugetar este producătoare de dobânzi pentru executarea sa cu întârziere, indiferent de faptul că s-a garantat titularului şi actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie, dată fiind natura lor juridică diferită, respectiv daune compensatorii, în cazul actualizării, respectiv daune moratorii, în cazul dobânzii. Cu toate acestea, instanţele au apreciat că există alte cauze care duc la înlăturarea obligării debitorilor la plata dobânzii. În acest sens a fost avut în vedere faptul că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, a fost instituit un termen legal suspensiv, care curge în favoarea debitorilor, termen înăuntrul căruia creditorii nu pot pretinde executarea obligaţiei ce a fost impusă prin hotărâri judecătoreşti, iar, în acest interval de timp, nu curge nici dobânda penalizatoare, adică daunele moratorii pentru neexecutarea obligaţiei. Pe de altă parte, răspunderea civilă delictuală nu este angajată decât atunci când debitorul nu îşi execută obligaţia cu vinovăţie sau fără justificare, ceea ce implică ideea de culpă în neexecutarea obligaţiei. Or, în cazul dat, neexecutarea la termen a obligaţiei de plată este justificată de dificultăţile de ordin financiar ale statului, care au determinat emiterea unui act normativ, ce prevede atât modalitatea de plată pentru acoperirea prejudiciului, prin actualizarea în funcţie de rata inflaţiei a sumelor stabilite prin titlurile executorii, cât şi eşalonarea plăţilor datorate, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009. Mecanismul de eşalonare a plăţii instituit prin ordonanţa de urgenţă a fost considerat în concordanţă cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu dispoziţiile Constituţiei. Caracterul proporţional al limitării dreptului creditorului de a obţine executarea hotărârii judecătoreşti rezultă din faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 nu neagă dreptul la executare, ci doar stabileşte modul în care creanţa se va realiza, cu o întârziere rezonabilă. Prin urmare nu există culpă din partea statului şi a instituţiilor sale în executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată, deoarece intervenţia legiuitorului printr-un act normativ validat de Curtea Constituţională şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a avut ca efect suspendarea executării obligaţiei de plată şi plata eşalonată constituie un caz fortuit, care îl exonerează pe debitor de plata dobânzilor, în sensul art. 1083 din Codul civil din 1864. Unele instanţe au reţinut şi că reglementarea, în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, a modalităţii de reparare a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor de bani datorate, şi anume actualizarea creanţei cu indicele preţurilor de consum, exclude posibilitatea acordării şi a dobânzii legale.

Opinia procurorului general Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că a doua orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, pentru următoarele argumente: Examenul jurisprudenţial a relevat faptul că divergenţa în soluţionarea problemei de drept rezultă dintr-o apreciere diferită asupra a 3 elemente: posibilitatea cumulului dintre actualizarea sumelor de bani, prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, şi dobânda legală penalizatoare; efectele acestei ordonanţe de urgenţă asupra obligaţiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti; îndeplinirea condiţiilor legale, pentru angajarea răspunderii civile a debitorilor, determinată de executarea obligaţiilor potrivit procedurii speciale prevăzute de acest act normativ. În ceea ce priveşte posibilitatea cumulului dintre actualizarea creanţei şi daunele-interese moratorii, deşi, de principiu, nu este exclusă, pornindu-se de la principiul reparării integrale a prejudiciului, dată fiind natura juridică a dobânzii (lucrum cessans) diferită de cea a actualizării obligaţiei cu indicele de inflaţie (damnum emergens), în privinţa creanţelor ce intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, în circumstanţele date cumulul nu poate fi admis întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor-interese moratorii, iar, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile a debitorilor. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.535 din Codul civil din 2009, rezultă că acordarea daunelor-interese moratorii impune, drept condiţii-premisă necesare şi obligatorii, existenţa unei obligaţii ajunse la scadenţă, precum şi fapta ilicită şi prejudiciabilă a debitorului constând în executarea cu întârziere a acestei obligaţii exigibile. Sub aspectul condiţiei ca obligaţia să fie ajunsă la scadenţă, aceasta nu este îndeplinită întrucât, prin stabilirea, pe cale legislativă, a unor termene pentru executare, măsură dublată de suspendarea executării potrivit dispoziţiilor dreptului comun, obligaţiile pecuniare care formează obiectul acestei reglementări speciale nu mai sunt pure şi simple, ci au fost afectate de termene legale suspensive. Pe calea acestei reglementări s-a instituit un moratoriu legal ce constă în suspendarea exigibilităţii creanţelor, având ca efect amânarea executării acestor obligaţii, dincolo de momentul la care acestea ar fi trebuit să fie executate, măsura legislativă cu caracter temporar fiind motivată de împrejurări obiective, speciale. De esenţa termenului suspensiv legal este faptul că acesta este întotdeauna stabilit în favoarea debitorului, concluzie care se desprinde şi din interpretarea dispoziţiilor art. 1024 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.413 alin. (1) din Codul civil din 2009. Principalul efect al moratoriului legal instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, potrivit dispoziţiilor art. 1023 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.414 din Codul civil din 2009, constă în amânarea exigibilităţii obligaţiei. Astfel, pendente termine, debitorul nu poate fi considerat în întârziere, întrucât datoria sa, deşi există, nu este ajunsă la scadenţă. Aşadar, în condiţiile în care obligaţiile de plată ce formează obiect al reglementării instituite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 nu sunt ajunse la scadenţă decât pro parte, în limita tranşelor anuale care de altfel au şi fost achitate în condiţiile art. 1 şi 2 din acest act normativ, iar, pentru viitor, acestea nu sunt ajunse la scadenţă, pretenţiile creditorilor, de acordare a daunelor-interese moratorii, cu titlu de acoperire a prejudiciului cauzat prin executarea eşalonată conform reglementării speciale, nu au o bază legală suficientă în dreptul pozitiv. Aceste considerente demonstrează că, pe de o parte, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru naşterea dreptului creditorilor la daune-interese moratorii, iar, pe de altă parte, în problema de drept analizată, nu sunt îndeplinite nici condiţiile generale, de angajare a răspunderii civile a debitorilor, atât timp cât condiţiile pentru naşterea dreptului la daune-interese lato sensu se subsumează condiţiilor generale ale răspunderii civile, sfera primei noţiuni fiind mai cuprinzătoare decât a celei de-a doua. În principiu, indiferent de izvorul originar al creanţei, răspunderea debitorului pentru pasivitatea manifestată în executarea unei hotărâri judecătoreşti de obligare la plata unei sume de bani este o răspundere delictuală, dispoziţiile art. 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.535 din Codul civil din 2009, ce reprezintă norme generale referitoare la efectele obligaţiilor, fiind aplicabile doar în privinţa prejudiciului, ca element al răspunderii civile. Or, pentru atragerea răspunderii civile, nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unui fapt ilicit, deoarece îndeplinirea unei activităţi impuse de lege reprezintă o cauză justificativă care înlătură caracterul ilicit al faptei, atât în materie delictuală, cât şi contractuală, iar Codul civil din 2009, deşi prin art. 1.364 a valorificat ideile consacrate în doctrină şi practica judiciară în această privinţă, le-a dat o fizionomie proprie, adăugând şi elementul volitiv-intelectiv care însă vizează condiţiile culpei civile. Se observă că prejudiciul invocat de creditori, pretins a fi reparat prin obligarea debitorilor la plata daunelor-interese moratorii, este determinat de acţiunea de a fi făcut plata prin aplicarea strictă a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, act normativ a cărui conformitate cu principiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a fost constatată de Curtea Constituţională şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În concluzie, fapta debitorilor de a se conforma prevederilor legii şi de a efectua plăţile eşalonate cu respectarea regulilor generale privind efectuarea cheltuielilor bugetare, instituite prin art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, nu are un caracter ilicit şi, ca atare, nu poate atrage răspunderea civilă a acestora pentru pretinsul prejudiciu invocat de creditori.

Raportul asupra recursului în interesul legii Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori au fost propuse două soluţii: – de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii; – de admitere a recursului în interesul legii, în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor ce formează obiectul analizei, nu pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009.

Opinia specialiştilor În conformitate cu prevederile art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă a fost solicitată opinia unor specialişti recunoscuţi asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii. La dosar au depus opinii scrise prof. univ. dr. Alexandru Athanasiu, prof. univ. dr. Marian Nicolae şi conf. univ. dr. Traian Briciu de la Catedra de drept privat a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti. În esenţă, opinia legală exprimată este în sensul că titularii creanţelor ce intră în sfera de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri sub forma dobânzii legale penalizatoare (daune-interese moratorii) pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, pentru argumentele arătate în continuare. Daunele-interese moratorii pot fi cumulate cu actualizarea sumelor de bani cu indicele preţurilor de consum, având în vedere finalităţile distincte ale acestor despăgubiri, şi anume: menţinerea valorii reale a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii (evitarea „erodării” creanţei prin inflaţie) în cazul actualizării creanţei cu indicele preţurilor de consum, care are caracter compensatoriu (damnum emergens), respectiv câştigul pe care creditorul l-ar fi obţinut ca urmare a investirii banilor, dacă aceştia ar fi fost plătiţi la scadenţă (fructele civile), în cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu (lucrum cessans). Acordarea cumulată a acestor despăgubiri este impusă şi de principiul reparării integrale a prejudiciului. Este eronată opinia în sensul că nu este îndeplinită premisa necesară şi obligatorie pentru acordarea daunelor-interese moratorii, întrucât obligaţia nu ar fi ajunsă la scadenţă, motivat de faptul că prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 a fost instituit un moratoriu legal care suspendă exigibilitatea creanţei, astfel că debitorul nu poate fi considerat în întârziere. Sub acest aspect se arată că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 nu a fost negată existenţa creanţelor, ci a fost stabilită o modalitate de executare eşalonată a acestora, iar creanţele ce intră în domeniul de aplicare al ordonanţei de urgenţă sunt certe, lichide şi exigibile, obligaţiile de plată născându-se de la momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti, caracterul exigibil fiind recunoscut chiar de actul normativ respectiv, prin dispoziţiile art. 1 alin. (3). Măsurile dispuse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 au natura juridică a unei suspendări legale a executării silite a titlurilor executorii şi nu se poate reţine neexigibilitatea creanţelor din moment ce cauza de amânare a plăţii a intervenit în faza executării silite. Pe durata suspendării unei executări silite, indiferent cum operează această suspendare (voluntară, judiciară sau legală), dobânda (legală sau convenţională) curge, creanţa fiind ab initio certă, lichidă şi exigibilă. Ceea ce se amână ori se împiedică este, în realitate, executarea silită a creanţei consfinţite prin titlul executoriu, iar nu existenţa ori întinderea şi nici exigibilitatea ei ca atare. Prin reglementarea actualizării sumelor plătite în temeiul ordonanţei de urgenţă cu indicele preţurilor de consum legiuitorul admite indirect, dar neechivoc, că eşalonarea plăţii produce un prejudiciu (erodarea valorii creanţei) ce trebuie acoperit. În cazul în care prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 s-ar fi urmărit instituirea unor termene legale suspensive, ce ar fi avut drept efect suspendarea exigibilităţii creanţelor, actualizarea creanţelor cu indicele preţurilor de consum nu s-ar mai fi justificat. Astfel, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care reglementează actualizarea creanţelor (damnum emergens), se completează cu dreptul comun în materie, respectiv Codul civil din 2009, care, prin art. 1.385 alin. (3), consfinţeşte principiul reparării integrale a prejudiciului. Adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 nu poate fi considerată drept caz fortuit, întrucât lipsesc două caracteristici principale ale acestei cauze de exonerare a debitorului, respectiv: „natura imprevizibilă a evenimentului” şi „să nu provină de la autor”. Or, situaţia generată de dificultatea punerii în executare a titlurilor executorii nu poate fi apreciată drept imprevizibilă, deoarece acestea s-au constituit în urma unor proceduri judiciare a căror durată în timp exclude ideea de intempestiv. În plus, măsura suspendării procedurilor de executare a titlurilor executorii nu provine de la un terţ cu care debitorul să nu aibă nicio legătură, ci această măsură a fost impusă, unilateral, de stat în legătură cu creanţe asupra sa sau asupra instituţiilor din sistemul bugetar.

Înalta Curte Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, opinia specialiştilor recunoscuţi depusă în scris la dosarul cauzei, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, Înalta Curte reţine următoarele: Înalta Curte a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă referitoare la autorul sesizării şi existenţa unei jurisprudenţe neunitare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale ce formează obiectul judecăţii, condiţie dovedită prin hotărârile judecătoreşti depuse la dosar. Astfel, Înalta Curte este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, dispoziţiile art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864, respectiv ale art. 1.531 alin. (1) şi alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009, cu referire la acordarea daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale, pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009. În esenţă, problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti vizează posibilitatea legală de obligare a instituţiilor publice debitoare la plata daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzilor legale, cu titlu de reparare a prejudiciului suferit prin modalitatea eşalonată de executare a obligaţiei de plată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009. Dispoziţiile legale vizate de recursul în interesul legii sunt următoarele: – art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864, conform cărora: ” Art. 1082. – Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afara numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată. Art. 1088. – La obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”; – art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009, conform cărora: ” Art. 1.531. – Repararea integrală (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. Art. 1.535. – Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.”; – art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009: ” Art. 1. – (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plăteşte 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plăteşte 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plăteşte 35% din valoarea titlului executoriu. (2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept. (3) Sumele prevăzute la alin. (1), plătite în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă, se actualizează cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică. (4) În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, prin sectorul bugetar se înţelege autorităţile şi instituţiile publice a căror finanţare se asigură astfel: a) integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz; b) din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz; c) integral din venituri proprii. Art. 2. – Prin ordin al ordonatorilor principali de credite va fi stabilită procedura de efectuare a plăţii titlurilor executorii, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 1.” În vederea soluţionării recursului în interesul legii, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009. Astfel, se constată că, în perioada 2010-2013, în analiza controlului de constituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, Curtea Constituţională a dezvoltat o bogată jurisprudenţă în cuprinsul căreia a reţinut următoarele aspecte: „Guvernul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătoreşti, ci se obligă la plata eşalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Executarea eşalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi băneşti nu este interzisă în niciun mod de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura şi unica modalitate posibilă de executare pe care Guvernul o poate aplica”; „Guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nu refuză punerea în aplicare a acestora”; „măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaşte obligaţia de plată a autorităţii statale şi se obligă la plata eşalonată a titlurilor executorii” (a se vedea, în principal, Decizia nr. 188/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, şi Decizia nr. 190/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010. Validitatea soluţiei şi considerentele acestei decizii au fost reiterate, expres sau implicit, în jurisprudenţa ulterioară a Curţii Constituţionale, reprezentată de deciziile nr. 206/2010, nr. 712/2010, nr. 713/2010, nr. 714/2010, nr. 766/2010, nr. 823/2010, nr. 877/2010, nr. 1.107/2010, nr. 1.109/2010, nr. 1.151/2010, nr. 1.171/2010, nr. 1.187/2010, nr. 353/2011, nr. 356/2011, nr. 432/2011, nr. 452/2011, nr. 620/2011, nr. 712/2011, nr. 739/2011, nr. 746/2011, nr. 1.042/2011, nr. 1.534/2011, nr. 1.535/2011, nr. 1.564/2011, nr. 24/2012, nr. 815/2012 şi nr. 384/2013). În considerentele Deciziei nr. 897/2012, Curtea Constituţională, răspunzând susţinerilor părţii în sensul că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 ar lipsi-o de dobânda pe care ar putea să o obţină în situaţia în care ar intra în posesia sumelor de bani reprezentând drepturi salariale, a reţinut că „dreptul la dobândă nu reprezintă, în situaţia sa, un drept concret la care titularul drepturilor salariale este îndreptăţit în temeiul unei dispoziţii legale sau prin interpretarea dată legii de către instanţă printr-o hotărâre judecătorească. Or, Curtea reţine că, prin Decizia din 17 mai 1996, pronunţată în Cauza Lupuleţ contra României, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu presupune şi dreptul de a deveni proprietarul unui bun. Acest articol se aplică numai cu privire la bunurile «actuale» ale reclamantului, iar acesta nu se poate plânge de o atingere a dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existenţa lui”. Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat, prin Decizia din 4 septembrie 2012 în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României (Decizia cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 17 octombrie 2012), asupra compatibilităţii cu prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a modalităţii de plată eşalonată instituită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009. Recunoscând ampla marjă de apreciere a legiuitorului naţional de a se pronunţa atât asupra unor probleme de interes public ce necesită reglementare, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a actului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că statului român nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătoreşti ce recunoşteau reclamanţilor anumite drepturi salariale şi nici nu a urmărit, prin această reglementare, eliminarea efectelor acestor hotărâri. Aşadar, având în vedere circumstanţele economice şi financiare concrete existente la momentul adoptării acestei reglementări, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că, deşi mecanismul de eşalonare a suferit modificări, autorităţile naţionale l-au respectat, dând dovadă de diligenţă în executarea hotărârilor judecătoreşti, astfel încât plata eşalonată a sumelor datorate reclamanţilor a fost considerată ca rezonabilă, neafectând însăşi substanţa dreptului. În esenţă, instanţa europeană a apreciat că măsurile luate pentru menţinerea echilibrului bugetar între cheltuielile şi veniturile publice urmăreau un scop de utilitate publică (§47-48), erau proporţionale cu scopul urmărit (§49), nu afectează substanţa dreptului reclamanţilor, iar plata eşalonată a sumelor datorate nu poate fi considerată nerezonabilă (§51). În consecinţă, se observă că, în jurisprudenţa evidenţiată a Curţii Constituţionale, nu a fost şi nu avea a fi tranşată problema de drept a posibilităţii de acordare a daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009. Considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 897/2012 nu fundamentează o eventuală soluţie de respingere de plano a posibilităţii legale de acordare a daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, ci doar înlătură calificarea acestei forme de despăgubire ca fiind un „bun actual” în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În privinţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului este de reţinut că dezlegarea acestei probleme se realizează, în mod evident, potrivit normelor naţionale în materie, astfel cum acestea sunt interpretate şi aplicate de instanţele de judecată. Or, raportat la normele de drept intern, se constată că situaţia premisă care a generat practică neunitară în instanţele din ţară şi care a determinat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs în interesul legii a constat în faptul că, prin hotărâri judecătoreşti pronunţate începând cu anul 2007, unii angajatorii din sectorul bugetar au fost obligaţi să achite diferite sume cu titlu de drepturi de natură salarială către angajaţi. Fiind vorba despre hotărâri judecătoreşti prin care au fost soluţionate litigii referitoare la drepturi salariale ce decurg din derularea raportului de muncă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 278 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 448 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă din 2010, care statuează că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau alte drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă. În condiţiile în care, de principiu, orice executare a unei hotărâri judecătoreşti se aduce la împlinire de bunăvoie, la data de 18 iunie 2009, a fost publicată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416, potrivit căreia plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza în mod eşalonat. Natura juridică a măsurilor dispuse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 este aceea de suspendare legală a executării silite a titlurilor executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, calificare care decurge din însuşi conţinutul art. 1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă, potrivit căruia, în cursul termenului în care are loc plata eşalonată, orice procedură de executare silită se suspendă de drept. Prin urmare, trebuie analizat în ce măsură suspendarea legală a executării silite este de natură a împiedica dreptul persoanelor vizate de a solicita repararea integrală a prejudiciului prin acordarea de daune-interese. Cererile adresate instanţelor de judecată, prin care au fost solicitate daune-interese sub formă de dobânzi au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864 ce se regăseşte în cuprinsul cap. VII, intitulat „Despre efectele obligaţiilor”. Această poziţionare în cuprinsul codului face ca dispoziţiile legale invocate să îşi găsească aplicarea doar în materia răspunderii contractuale sau delictuale. Întrucât, pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală se impune preexistenţa unui contract, ori de câte ori nu sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale, sunt aplicabile regulile privind răspunderea civilă delictuală, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile. Cum intrarea în vigoare a unui act normativ ce are ca efecte suspendarea executării silite nu poate fi analizată din punctul de vedere al răspunderii contractuale, urmează a se analiza în ce măsură acest fapt reprezintă un delict civil, de natură a atrage sancţiunea civilă a daunelor-interese. Executarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilite printr-o hotărâre judecătorească poate antrena răspunderea civilă delictuală, chiar dacă izvorul obligaţiei a cărei încălcare a fost sancţionată prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu este un contract. Chiar dacă, în literatura de specialitate, aplicarea prevederilor din Codul civil din 1864 referitoare la efectele obligaţiilor şi în materia răspunderii civile delictuale a fost disputată, practica judiciară a fost constantă în acest sens. Acest fapt este demonstrat chiar de hotărârile judecătoreşti ce au generat soluţiile contrare în speţă, incidenţa art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864 reprezentând premisa analizei pretenţiilor, atât în cazul soluţiilor favorabile reclamanţilor, cât şi în cazul celor defavorabile. Disputa doctrinară a fost însă tranşată prin art. 1.381 alin. (3) din Codul civil din 2009, în sensul că dreptului la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor. Prin urmare, în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit. În ceea ce priveşte condiţiile de angajare a răspunderii civile, acelea sunt cele ale răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate, ţinându-se cont de particularităţile executării unei obligaţii de plată a unei sume de bani, precum şi de efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009. Aceste condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, astfel încât neîndeplinirea uneia este suficientă pentru respingerea pretenţiilor. În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu se constată că nici autorul sesizării şi nici instanţele de judecată care au respins pretenţiile reclamantului nu l-au exclus de plano, invocând principiul reparaţiei integrale în materia răspunderii civile, prevăzut de art. 1084 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 din Codul civil din 2009. Este evident faptul că prin executarea eşalonată a obligaţiei de plată creditorul a suferit un prejudiciu a cărui existenţă este confirmată chiar de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care, în cuprinsul art. 1 alin. (3), prevede că sumele plătite eşalonat se actualizează cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică. Or, prin instituirea obligaţiei de actualizare a sumei cu indicele preţurilor de consum, legiuitorul recunoaşte implicit existenţa prejudiciului cauzat prin executarea eşalonată şi, în consecinţă, instituie o reparaţie parţială, prin acordarea de daune-interese compensatorii (damnum emergens). În aceste condiţii sunt incidente dispoziţiile invocate ale art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864, respectiv ale art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). Potrivit aceloraşi dispoziţii, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În cazul dat, pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele preţurilor de consum. Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eşalonate a titlurilor executorii, impune şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale. Debitorul poate fi exonerat de obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a creanţei stabilite prin titlu executoriu dacă face dovada intervenţiei unui caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră, împrejurări care se circumscriu sintagmei „cauză străină, care nu-i poate fi imputată” în înţelesul art. 1082 din Codul civil din 1864. În ipoteza dată, însă, deşi nu se contestă împrejurările care au justificat măsurile promovate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, în scopul menţinerii echilibrului bugetar, măsuri care nu au afectat substanţa dreptului creditorilor, acestea nu înlătură de plano aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, sub aspectul acordării daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzii legale. Atât timp cât repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii efective suferite de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă [în temeiul art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009], iar nu şi beneficiul nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului. Cât priveşte existenţa unei fapte ilicite, săvârşite cu vinovăţie, în sensul dispoziţiilor legale ce instituie răspunderea civilă, aceasta constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar. Fapta îmbracă forma ilicitului civil, deoarece, în analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în circumstanţele date, în sensul opiniei exprimate de specialişti recunoscuţi, depusă la dosarul cauzei, nu se poate reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 reprezintă un caz fortuit care să răstoarne prezumţia relativă de culpă a debitorului în executarea obligaţiei, întrucât acestui element îi lipsesc două caracteristici esenţiale, şi anume: natura imprevizibilă a evenimentelor care au fundamentat adoptarea actului [care nu poate fi acceptată prin raportare la conduita aşteptată a debitorului care trebuia să se comporte ca un bun proprietar, cu atât mai mult cu cât debitor este chiar statul, prin instituţiile sale, iar, conform art. 44 alin. (1) din Constituţie, „creanţele asupra statului sunt garantate”] şi faptul că măsura de eşalonare a procedurii de executare provine chiar de la debitor, iar nu de la un terţ. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,