Decizia nr. 21 din 17 octombrie 2011

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire la faptul dacă se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale prevăzute de art. 118 alin. 1 lit. a) din Codul penal, în cazul infracțiunii de contrabandă prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, concomitent cu obligarea legală a inculpatului la plata sumelor reprezentând datoria vamală.

Examenul jurisprudențial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național cu privire la stabilirea faptului dacă se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale prevăzute de art. 118 alin. 1 lit. a) din Codul penal, în cazul infracțiunii de contrabandă prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, concomitent cu obligarea legală a inculpatului la plata sumelor reprezentând datoria vamală, a fost relevată o practică neunitară.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanțe au dispus atât confiscarea specială a bunurilor sau a mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, cât și obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând datoria vamală. Dispunând obligarea inculpaților la plata sumelor solicitate cu titlu de datorie vamală de către direcțiile generale vamale, instanțele au reținut că în cauzele deduse judecății sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 și 999 din Codul civil pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpaților. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanțe au dispus obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând datoria vamală ce a luat naștere la introducerea ilegală a bunurilor sau a mărfurilor pe teritoriul vamal al Românei, însă nu s-a luat și măsura de siguranță a confiscării speciale cu privire la aceste bunuri sau mărfuri. Instanțele au reținut că bunurile sau mărfurile care au constituit obiectul material al infracțiunii de contrabandă au fost ridicate de lucrătorii de poliție.

Opinia procurorului general Soluția propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul primei orientări a jurisprudenței, cu următoarele argumente: În dreptul intern, din conținutul normei de incriminare, respectiv dispozițiile art. 270 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Codul vamal al României, adoptat prin Legea nr. 86/2006, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că în cazul infracțiunii de contrabandă urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru regimul vamal și producerea unei pagube bugetului public prin neplata taxelor vamale. Legătura de cauzalitate dintre urmarea imediată și oricare din acțiunile ce constituie elementul material al infracțiunii de contrabandă rezultă din însăși materialitatea faptelor – ex re. Prin urmare, subzistă problematica incidenței obiective a dispozițiilor legale referitoare la măsura de siguranță a confiscării speciale a bunurilor sau a mărfurilor care au făcut obiectul infracțiunii de contrabandă, concomitent cu recuperarea prejudiciului cauzat bugetului public prin neplata taxelor vamale. Art. 4 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, definește noțiunea de datorie vamală ca reprezentând obligația unei persoane de a plăti cuantumul drepturilor de import sau de export. Pe de altă parte, dispozițiile art. 224 pct. 1 lit. a) din același act normativ prevăd că datoria vamală la import ia naștere și prin introducerea ilegală pe teritoriul vamal al României a mărfurilor supuse drepturilor de import. Corelativ reglementării vamale privind obligațiile la introducerea în țară a bunurilor sau a mărfurilor supuse taxelor vamale, Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, stipulează în cuprinsul art. 234 alin. (3) că în cazul infracțiunilor vamale datoria vamală servește la determinarea temeiului de pornire a urmăririi penale și a pedepselor. Din economia dispozițiilor menționate rezultă, fără echivoc, că în cazul infracțiunii de contrabandă obligația de plată a taxelor vamale, ca drept de creanță al statului, instituie repararea pagubei și se circumscrie cadrului legal privind obiectul, exercitarea și rezolvarea acțiunii civile reglementat prin dispozițiile art. 14 și 346 din Codul de procedură penală. Prin urmare nu subzistă o interpretare în sensul inadmisibilității acțiunii civile exercitate de direcțiile regionale vamale, constituite ca părți civile în procesul penal, în considerarea contrabandei ca fiind exclusiv o infracțiune de pericol, nefiind susceptibilă să producă un prejudiciu material, așa cum s-a susținut în practica judiciară. Nu poate fi reținut nici raționamentul existent în jurisprudență potrivit căruia, în condițiile în care bunurile sau mărfurile care au făcut obiectul infracțiunii de contrabandă au fost ridicate în vederea confiscării, inculpatul nu poate fi obligat la plata taxelor vamale. O astfel de concluzie rezultă din însuși specificul măsurii de siguranță a confiscării speciale, dispusă în temeiul art. 118 alin. 1 lit. a) din Codul penal, destinată să înlăture anumite stări de pericol, în condițiile în care neperceperea sumelor legale cuvenite statului pentru operațiunile de trecere a bunurilor sau a mărfurilor peste frontieră constituie prejudiciu la bugetul statului, taxele vamale fiind instituite în scopul realizării veniturilor bugetare, dar și ca măsuri protecționiste în plan economic. Nu poate fi susținută nici soluția rezultată tot din practica judiciară, în sensul că datoria vamală s-a stins prin confiscarea bunurilor sau a mărfurilor introduse ilegal în țară, opinie consacrată de interpretarea art. 233 primul paragraf lit. (d) din Regulamentul (CEE) nr. 2.913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar. Cu privire la această prevedere comunitară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 2 aprilie 2009 în Cauza C-459/2007 (Veli Elshani împotriva Hauptzollamt Linz, paragraful 38), a stabilit că „pentru a determina stingerea datoriei vamale, punerea sub sechestru a mărfurilor neregulat introduse pe teritoriul vamal al Comunității trebuie să intervină înainte ca aceste mărfuri să treacă de primul birou vamal situat în interiorul acestui teritoriu”. Raportat la sfera de incidență a normei comunitare, se poate concluziona că aceasta își găsește aplicarea ca mod de stingere a datoriei vamale doar în ipoteza faptică a sechestrării mărfurilor înainte de primul birou vamal situat în interiorul Uniunii Europene.

Raportul asupra recursului în interesul legii În măsura în care învederările de ordin formal ce țin de rigoarea promovării unei cereri de recurs în interesul legii vor fi depășite, judecătorul-raportor și-a exprimat următoarele puncte de vedere: 1. Asupra temeiului de drept vizând luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale Bunurile sau mărfurile ce constituie obiectul strict al infracțiunii de contrabandă, din cauza particularității lor, generează starea de pericol social ce justifică confiscarea specială. Deși legea vamală nu conține prevederi exprese referitoare la confiscarea bunurilor sau a mărfurilor provenite din contrabandă, dispozițiile din partea generală a Codului penal se aplică și faptelor sancționate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel, potrivit dispozițiilor art. 362 din același cod. De altfel, potrivit dispozițiilor art. 278 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile secțiunii privind infracțiunile se completează cu prevederile Codului penal, precum și cu dispozițiile penale cuprinse în alte legi speciale. Sub acest aspect, bunurile sau mărfurile care au constituit obiectul material al infracțiunii de contrabandă vor fi supuse confiscării speciale în temeiul art. 118 din Codul penal. Este corectă aserțiunea că, în ceea ce privește dispoziția art. 277 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că, în cazul „când bunurile sau alte mărfuri nu se găsesc, infractorul este obligat la plata echivalentului lor în lei”, nu poate fi interpretată în varianta excluderii măsurii de siguranță a confiscării speciale, subzistând doar ipoteza instituirii unei obligații la plata unui echivalent bănesc al bunurilor sau mărfurilor supuse confiscării care nu se găsesc. De altfel, norma analizată este în concordanță cu dispozițiile art. 118 alin. 4 din Codul penal, ce instituie regula confiscării, în locul bunurilor supuse confiscării care nu se găsesc, a banilor și bunurilor până la concurența valorii acestora. În cuprinsul sesizării se specifică faptul că „doctrina este unanimă în sensul art. 118 alin. 1 lit. a) din Codul penal, opinându-se că bunurile sau mărfurile introduse ilegal în țară, deși au preexistat faptei penale, sunt asimilate celor produse prin infracțiune, deoarece au căpătat o astfel de stare”. 2. Asupra obligării la plata taxelor vamale aferente bunurilor sau mărfurilor provenite din contrabandă Din economia dispozițiilor art. 4 pct. 13, art. 4 pct. 18, art. 224 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, rezultă, fără echivoc, că în cazul infracțiunii de contrabandă obligația de plată a taxelor vamale, ca drept de creanță al statului, instituie repararea pagubei și se circumscrie cadrului legal privind obiectul, exercitarea și rezolvarea acțiunii civile reglementat prin dispozițiile art. 14 și 346 din Codul de procedură penală. Esențial este specificul acestei infracțiuni, literatura juridică de specialitate fiind unanimă în a specifica că prin trecerea mărfurilor sau a bunurilor peste frontiera de stat se realizează sustragerea atât de la controlul vamal, cât și de la plata taxelor vamale datorate statului. Prin urmare nu subzistă o interpretare în sensul inadmisibilității acțiunii civile exercitate de direcțiile regionale vamale constituite părți civile în procesul penal în considerarea contrabandei ca fiind o infracțiune de pericol, nefiind susceptibilă să producă un prejudiciu material. Totodată nu poate fi reținut nici raționamentul potrivit căruia, în condițiile în care bunurile sau mărfurile care au făcut obiectul infracțiunii de contrabandă au fost ridicate în vederea confiscării, inculpatul nu poate fi obligat la plata taxelor vamale. O astfel de concluzie rezultă din însuși specificul măsurii de siguranță a confiscării speciale, destinată doar să înlăture anumite stări de pericol. Nu poate fi susținută nici soluția în sensul că datoria vamală s-a stins prin confiscarea bunurilor sau a mărfurilor introduse ilegal în țară, consacrată de interpretarea art. 233 primul paragraf lit. (d) din Regulamentul (CEE) nr. 2.913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, care prevede că o datorie vamală se stinge „în cazul în care mărfurile pentru care a luat naștere o datorie vamală în conformitate cu art. 202 sunt puse sub sechestru la introducerea lor neregulată și confiscate simultan sau ulterior”. Raportat la sfera de incidență a normei comunitare se poate concluziona că aceasta își găsește aplicarea ca mod de stingere a datoriei vamale doar în ipoteza faptică a sechestrării mărfurilor înainte de primul birou vamal situat în interiorul Uniunii Europene. De altfel, norma de drept intern, în conținutul art. 256 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, instituie stingerea datoriei vamale în cazul confiscării, însă condiționat de producerea situației înainte de acordarea liberului de vamă, în cazul mărfurilor declarate pentru un regim vamal ce implică obligația de plată a drepturilor.

Înalta Curte Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, față de prevederile art. 414 2 coroborate cu cele ale art. 414 3 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 202/2010, pentru considerentele arătate în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 414 2 din Codul de procedură penală, „pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceara Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești”. Conform dispozițiilor art. 414 3 din Codul de procedură penală, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează la cerere”. Prin prezentul recurs în interesul legii se solicită pronunțarea unei decizii privind măsura de siguranță a confiscării speciale prevăzute de art. 118 alin. 1 lit. a) din Codul penal, în cazul infracțiunii de contrabandă prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, concomitent cu obligarea legală a inculpatului la plata sumelor reprezentând datoria vamală. În acest sens, din analiza hotărârilor judecătorești ale instanțelor care au dispus obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând datoria vamală ce a luat naștere la introducerea ilegală a bunurilor sau a mărfurilor pe teritoriul vamal al României, fără a se lua și măsura de siguranță a confiscării speciale (cele din anexele nr. 11-12 – cea de-a doua orientare a practicii), se constată că, în concret, refuzul luării măsurii de siguranță a confiscării speciale nu a avut legătură cu dispoziția instanțelor de obligare a inculpaților la plata sumelor reprezentând datoria vamală. Astfel, conform anexei nr. 11, Judecătoria Constanța, atât în cuprinsul Sentinței penale nr. 410/1995, cât și în Sentința penală nr. 847/2004 (rejudecare), dispusese condamnarea inculpaților pentru contrabandă, confiscarea de țigări și detergent și, în final, admiterea acțiunii civile a Direcției Generale a Vămilor. În cauză s-a dispus rejudecarea, pronunțându-se Sentința penală nr. 1.590/2007, prin care instanța a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției pentru 2 inculpați și achitarea unui al treilea cu aplicarea art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală. Cu privire la confiscare se redă expres – „măsura ridicării de obiecte fiind în strânsă legătură cu latura penală a cauzei, raportat la soluția de achitare a inculpatului în posesia căruia s-au găsit bunurile, se va dispune restituirea bunurilor (țigări, detergent) care au fost ridicate de lucrătorii de poliție”. În cauză au fost respinse apelurile declarate de procuror și de inculpatul achitat, pentru ca, în recurs, prin Decizia penală nr. 271/P/2009 a Curții de Apel Constanța, să fie admisă calea de atac exercitată de către procuror și să se înceteze procesul penal față de inculpat, ca urmare a intervenirii prescripției. În ceea ce privește măsura de siguranță a confiscării instanțele nu au făcut nicio motivare. Referitor la cea de-a doua hotărâre – care face obiectul anexei nr. 12 – se reține că Judecătoria Sighetu Marmației, prin Sentința penală nr. 101/2011, a condamnat inculpatul pentru infracțiunea de contrabandă, dar a respins acțiunea civilă a direcției regionale pentru accize și operațiuni vamale ca inadmisibilă, cu motivarea că infracțiunea de contrabandă este o infracțiune de pericol. În mod expres se precizează că „Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Maramureș a procedat la confiscarea cantității de 3.000 pachete de țigări de proveniență ucraineană”. Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr. 794/2011, a admis recursul părții civile și a obligat inculpatul la plata de taxe vamale. Măsura confiscării nu a fost luată în niciun fel în dezbatere, în recurs. În concluzie, în anexele nr. 11-12 (cele pentru care, prin recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a susținut că unele instanțe au dispus obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând datoria vamală ce a luat naștere la introducerea ilegală a bunurilor sau a mărfurilor pe teritoriul vamal al Românei, însă nu s-a luat și măsura de siguranță a confiscării speciale cu privire la aceste bunuri sau mărfuri), neluarea măsurii de siguranță a confiscării speciale nu a avut legătură efectivă cu modul de soluționare a laturii civile a cauzei – grefându-se fie pe modul de soluționare a laturii penale a cauzei, raportat la pronunțarea unei alte soluții decât cea de condamnare a inculpatului, fie asupra obiectului material al infracțiunii de contrabandă, în sensul că bunurile au fost deja ridicate de lucrătorii de poliție. În consecință, Înalta Curte apreciază că hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești, care au stat la baza promovării recursului în interesul legii, nu au soluționat în mod diferit problema luării măsurii de siguranță a confiscării speciale, în cazul infracțiunii de contrabandă prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, concomitent sau nu cu obligarea legală a inculpatului la plata sumelor reprezentând datoria vamală. Or, din interpretarea dispozițiilor citate, art. 414 2 și, respectiv, art. 414 3 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive o problemă de drept constând în interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale. În consecință, deși problema de drept supusă dezlegării pe calea recursului în interesul legii prezintă un interes practic, hotărârile judecătorești pronunțate până la data promovării acestui recurs în interesul legii nu sunt relevante, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 414 2 coroborat cu art. 414 3 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414 5 cu referire la art. 414 2 și 414 3 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010,