Decizia nr. 12 din 12 septembrie 2018

Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a arătat, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât de lămurirea chestiunii de drept invocate depinde, direct, modul de soluţionare a cererii de suspendare a judecăţii, formulată de apelantul inculpat M.M., şi, „pe cale de consecinţă, în mod implicit, soluţionarea în mod actual a fondului cauzei sau amânarea soluţionării acesteia până la pronunţarea Curţii Constituţionale, precum şi modalitatea de soluţionare a acestuia, afectată sau nu, în viitor de o eventuală retractare bazată pe aplicabilitatea art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală”. De asemenea, instanţa de trimitere a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat până în prezent asupra respectivei probleme de drept printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, iar aceasta nu face în prezent obiectul unui asemenea recurs, apreciind, totodată, că interpretarea dispoziţiei legale menţionate este necesară pentru înlăturarea echivocului în aplicarea normei procedurale, incidentă în rezolvarea cauzei pe fond. III.

Cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării Pornind de la aprecierea că textul art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală conţine „o expresie mai puţin riguroasă şi folosită mai mult în limbajul juridic al secolului trecut, având mai mult o folosire colocvială”, Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a opinat că ridicarea unei excepţii echivalează cu invocarea ei de către instanţă sau de o parte şi constă în expunerea acesteia ca apărare specifică de procedură sau de fond ce tinde la paralizarea exercitării unei acţiuni sau la inaplicabilitatea unei norme juridice. Ca atare, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate cu ocazia judecării unei cauze este disociată de soluţionarea acesteia, dată în competenţa Curţii Constituţionale, care este sesizată cu excepţia ridicată/invocată, în mod mediat, prin intermediul instanţei de trimitere, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992. De asemenea s-a arătat că instituirea cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală nu conduce la concluzia existenţei unei interdicţii absolute de suspendare a judecăţii în situaţia sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, „în Legea nr. 135/2010 există reglementarea expresă privind suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale pe timpul cât cauza se află în stare de suspendare”. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele arondate cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării În urma consultării instanţelor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia interdicţia de suspendare a judecării cauzei, prevăzută de art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, se raportează la interpretarea sintagmei „ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate” ca având înţelesul „sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate” invocată în condiţiile cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, după statuarea preliminară de către instanţa de trimitere asupra îndeplinirii acestora pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional. În argumentare s-a arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală trebuie interpretate prin coroborare cu cele ale art. 453 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, apreciindu-se că, prin reglementarea acestui caz de revizuire a hotărârilor judecătoreşti definitive, legiuitorul a intenţionat să interzică suspendarea judecăţii în cauzele penale ca urmare a sesizării instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, în acord cu principiul respectării termenului rezonabil al procesului penal, stipulat de art. 8 din Codul de procedură penală, oferind totodată şi un remediu procedural în cazul admiterii excepţiei invocate, respectiv revizuirea. În acelaşi sens s-a mai menţionat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prevedea că „pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă”, legiuitorul înţelegând astfel să atribuie relevanţă juridică, din perspectiva suspendării cauzei, momentului la care Curtea Constituţională era sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, iar nu celui în care s-a invocat excepţia în faţa instanţei de judecată. De altfel, în vechea reglementare, însăşi raţiunea suspendării judecăţii cauzei o constituia evitarea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în baza unui text de lege potenţial neconstituţional, problemă care se punea numai din momentul sesizării propriu-zise a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, iar nu în etapa preliminară a verificării de către instanţa de trimitere a îndeplinirii condiţiilor pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Ca urmare, s-a concluzionat că existenţa unei dispoziţii exprese, precum cea din cuprinsul art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, nu permite instanţei de judecată suspendarea cauzei în situaţia invocării unei excepţii de neconstituţionalitate pe durata soluţionării acesteia de către instanţa de contencios constituţional, sens în care s-a făcut trimitere şi la Decizia civilă nr. 1.160 din 21 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, în care s-a arătat că lipsa unei prevederi procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei, relevă intenţia legiuitorului de a nu impune, cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri. Acest punct de vedere a fost exprimat de curţile de apel Bucureşti, Craiova, Galaţi, Oradea, tribunalele Bucureşti, Călăraşi, Giurgiu, Ilfov, Neamţ, Gorj, Satu Mare şi judecătoriile Roman, Şimleu Silvaniei, Drobeta-Turnu Severin, Brăila şi Pătârlagele. În sensul instituirii, prin dispoziţiile art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, a unei interdicţii absolute de suspendare a cauzei au opinat şi curţile de apel Suceava, Cluj şi Piteşti, tribunalele Bacău, Dolj şi Ialomiţa şi judecătoriile arondate celui din urmă, precum şi judecătoriile Baia Mare, Zalău, Constanţa, Piatra-Neamţ şi Cluj-Napoca, arătând, în esenţă, că această interdicţie operează de la momentul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, dar şi pe perioada soluţionării ei de către Curtea Constituţională sesizată de instanţa de trimitere ca urmare a constatării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992. Magistraţii din cadrul Tribunalului Cluj şi al judecătoriilor Turnu Măgurele, Alexandria şi Vânju Mare au exprimat punctul de vedere contrar, apreciind că suspendarea judecăţii nu este interzisă în mod absolut pe parcursul procedurii în faţa instanţei de contencios constituţional, având în vedere că Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală reglementează expres întreruperea cursului prescripţiei pe perioada suspendării cauzei. În acelaşi sens s-a arătat că expresia „a ridica o excepţie” este sinonimă cu aceea de „a invoca o excepţie”, operaţiune juridică ce constă în expunerea excepţiei ca apărare specifică de procedură sau de fond care tinde la paralizarea exercitării unei acţiuni sau la inaplicabilitatea unei norme juridice. Astfel, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate este disociată de soluţionarea acesteia, prima realizându-se în faţa instanţei, cu ocazia judecăţii, iar cea de-a doua fiind de competenţa Curţii Constituţionale. Răspunsurile curţilor de apel Bacău, Constanţa, Ploieşti şi Târgu Mureş, ale tribunalelor Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Sălaj, Constanţa, Tulcea, Olt şi Mehedinţi, precum şi cele ale judecătoriilor Târgu-Neamţ, Bicaz, Huedin, Turda, Gherla, Mangalia, Medgidia, Hârşova, Tulcea, Babadag, Măcin, Târgu Jiu, Motru, Novaci, Târgu Cărbuneşti şi Orşova cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce formează obiectul sesizării. Judecătoria Bolintin-Vale a comunicat doar că, în cauzele penale înregistrate pe rolul instanţei după intrarea în vigoare a noilor coduri, nu s-a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală. De asemenea, curţile de apel Alba Iulia, Cluj şi Iaşi au transmis hotărâri pronunţate în materie de acestea sau, după caz, de tribunalele Sibiu şi Iaşi şi judecătoriile Aiud, Avrig, Zalău, Şimleu Silvaniei şi, respectiv, Jibou. V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării După ce a făcut referire la parcursul cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 4.318/118/2015 al Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, precum şi la dispoziţiile legale, dar şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale (deciziile nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, nr. 1.610 din 20 decembrie 2011, nr. 188 din 6 martie 2012, nr. 297 din 28 aprilie 2015, nr. 449 din 22 iunie 2017 şi nr. 814 din 7 decembrie 2017) şi a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014, nr. 17 din 1 septembrie 2014, nr. 19 din 15 septembrie 2014, nr. 24 din 6 octombrie 2014, nr. 5 din 10 februarie 2016 şi nr. 19 din 27 septembrie 2016), considerate relevante în ceea ce priveşte obiectul întrebării prealabile, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că sesizarea instanţei supreme nu îndeplineşte cerinţele referitoare la existenţa unei chestiuni de drept şi a unei relaţii de dependenţă între răspunsul dat problemei invocate şi soluţionarea pe fond a cauzei, prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, solicitând, pe cale de consecinţă, respingerea acesteia, ca inadmisibilă. În acest sens, pornind de la scopul reglementării procedurii prejudiciale prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, şi anume prevenirea conturării unei practici judiciare neunitare cu privire la noile instituţii de drept penal, cu efect direct asupra părţilor din cauza în care s-a formulat întrebarea prealabilă, parchetul a subliniat că, pentru a putea forma obiect al dezlegării, originea dilemei instanţei de trimitere trebuie să se afle într-o dispoziţie de drept penal ori procesual penal susceptibilă de multiple interpretări, fiind însă indiferente înţelegerea motivaţiei existenţei normei legale ori achiesarea completului la obiectivul urmărit de legiuitor. Cât priveşte sensul sintagmei „ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate” (ca de altfel ridicarea oricărei alte excepţii), sinonime cu „invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate”, s-a apreciat că acesta derivă nu doar din logica textelor legale, astfel cum acestea s-au succedat în timp, ci şi din doctrina juridică, oricare ar fi ramurile de drept cărora le aparţine. Mai mult, noţiunea a intrat de secole în limbajul juridic, fiind preluată ad litteram de legiuitor, aşa încât claritatea neinterpretabilă a textului art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală nu justifică intervenţia instanţei supreme prin mecanismul întrebării prealabile. În ceea ce priveşte condiţia legăturii cu cauza s-a arătat că aceasta impune ca interpretarea dată de instanţa supremă dispoziţiei de drept substanţial ori procesual cu care a fost învestită să aibă consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului litigiului penal, de lămurirea acesteia depinzând soluţia dată acţiunii penale şi/sau civile cu care instanţa a fost sesizată. Cum în prezenta cauză obiectul sesizării îl constituie soluţionarea apelurilor declarate de procuror şi de inculpat împotriva Sentinţei penale nr. 72 din 22 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia penală, în Dosarul nr. 4.318/118/2015, prin care s-a dispus condamnarea celui din urmă pentru săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu, s-a apreciat că această cerinţă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală nu este îndeplinită, întrucât între soluţiile pe care instanţa de apel le poate dispune asupra fondului cauzei şi problema de drept cu lămurirea căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată nu există o relaţie de dependenţă, astfel că oricare ar fi dezlegarea pe care instanţa supremă ar da-o chestiunii cu care a fost sesizată, răspunsul nu se va repercuta asupra modului de soluţionare a apelurilor. VI. Opinia specialiştilor consultaţi asupra chestiunilor de drept ce formează obiectul sesizării Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca a opinat în sensul inadmisibilităţii sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, întrucât aceasta nu îndeplineşte cerinţa existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel s-a arătat, în esenţă, că problema suspendării judecăţii în cazul sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune incidentală care nu are legătură cu fondul cauzei, ci priveşte administrarea actului de justiţie în materie penală şi, ca urmare, nu poate forma obiectul unei sesizări întemeiate pe dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece pronunţarea unei hotărâri prealabile nu ar produce niciun efect asupra conţinutului deciziei date de instanţa de apel. În acest sens s-a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014, nr. 19 din 15 septembrie 2014, nr. 28 din 29 octombrie 2015 şi nr. 16 din 10 mai 2017), în care s-a statuat cu privire la înţelesul sintagmei „chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, regăsită în textul art. 475 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte fondul problemei ce formează obiectul întrebării prealabile s-a apreciat că utilizarea, în cuprinsul art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, a locuţiunii „ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate” este inadecvată, având în vedere că sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este o etapă subsecventă ridicării acesteia în faţa instanţei, condiţionată de constatarea prealabilă de către cea din urmă a admisibilităţii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional. Aşa fiind, în mod evident, intenţia legiuitorului a fost de a împiedica suspendarea obligatorie a judecării cauzei în situaţia sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, neputându-se pune această problemă la momentul „ridicării” sau „invocării” excepţiei, adică înainte de a se constata îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992. Făcând trimitere la dispoziţiile art. 303 alin. (6) din Codul de procedură penală de la 1968 şi la cele ale art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, anterior abrogării prin Legea nr. 177/2010, ce prevedeau că judecarea cauzei se suspendă pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, specialiştii de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca au concluzionat că reglementarea cuprinsă în art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală este abstractă şi defectuoasă, nefiind susceptibilă de o interpretare literală sau gramaticală, ci doar logică sau raţională, în sensul că problema suspendării judecăţii s-ar putea pune numai ulterior constatării de către instanţa de trimitere a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Acelaşi punct de vedere a fost exprimat, în esenţă, şi de Facultatea de Drept a Universităţii din Craiova, arătându-se că interdicţia absolută de suspendare a judecăţii cauzei, în materia prevăzută de art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, trebuie să se raporteze la sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate invocată în condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, după statuarea preliminară de către instanţa de trimitere asupra îndeplinirii cerinţelor cumulative de admisibilitate instituite de lege. În acest sens s-a menţionat că procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate presupune parcurgerea a două etape distincte, una judecătorească, premergătoare, constând în invocarea excepţiei în cadrul procesului aflat pe rolul unei instanţe, pronunţarea judecătorului asupra acestui incident şi sesizarea Curţii Constituţionale (în cazul întrunirii condiţiilor prevăzute de lege), iar cea de-a doua constând în soluţionarea propriu-zisă a excepţiei de către instanţa de contencios constituţional, situaţie în care s-a considerat că o atare excepţie poate fi eficientă şi poate influenţa cursul unui litigiu penal doar dacă îndeplineşte cerinţele cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, după verificarea preliminară realizată sub acest aspect de către instanţa de trimitere. Pe de altă parte, s-a arătat că abrogarea formei iniţiale a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecării cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocate, nu poate conduce la concluzia că o asemenea soluţie nu poate fi dispusă de instanţă atunci când, în funcţie de elementele cauzei, se apreciază că măsura suspendării este necesară. VII. Examenul jurisprudenţei VII.1. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie La nivelul instanţei supreme nu au fost identificate hotărâri relevante cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, constatându-se însă că, în cazul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, unele completuri de judecată au dispus amânarea cauzei până la pronunţarea instanţei de contencios constituţional asupra conformităţii textului de lege criticat cu Legea fundamentală (spre exemplu, Încheierea din 12 aprilie 2016 şi cele ulterioare, pronunţate în Dosarul nr. 2.280/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală). VII.2. Jurisprudenţa naţională în materie Prin Încheierea din 26 aprilie 2018 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, Secţia I penală, dată în Dosarul nr. 1.868/302/2018, judecătorul de cameră preliminară a arătat că dispoziţiile art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, care instituie interdicţia imperativă a suspendării cauzei, îşi găsesc aplicabilitatea după momentul pronunţării instanţei asupra admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, dar şi pe durata soluţionării acesteia, o asemenea interpretare fiind singura care asigură atingerea scopului în vederea căruia interdicţia a fost reglementată de legiuitor, şi anume evitarea oricărei tergiversări a cauzei prin invocarea unor atare excepţii şi soluţionarea dosarelor într-un termen rezonabil. În plus, s-a arătat că, în ipoteza în care hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală declarată ulterior neconstituţională, devine incident cazul de revizuire reglementat de prevederile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Acest din urmă argument a fost avut în vedere pentru respingerea solicitării de suspendare a cauzei şi de către Judecătoria Giurgiu, Secţia penală, prin Încheierea din 2 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 16.629/36/2015. Totodată, Judecătoria Aiud (prin încheierile de amânare a pronunţării din 14 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 694/175/2017, şi din 12 iulie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.505/175/2017) a făcut direct aplicarea dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatând interdicţia suspendării cauzei în situaţia ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, în acelaşi sens procedând şi Judecătoria Drobeta-Turnu Severin prin Încheierea din 23 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 12.206/225/2017. Din celelalte relaţii transmise de curţile de apel şi instanţele arondate a rezultat că, la nivel naţional, nu există altă jurisprudenţă relevantă sub aspectul problemei de drept a cărei dezlegare se solicită în prezenta cauză, având în vedere că în cuprinsul hotărârilor ataşate nu s-a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, ci aplicarea acestora a rezultat, implicit, din împrejurarea că nu s-a dispus suspendarea judecăţii cauzelor în care s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate cu a cărei soluţionare a fost sesizată Curtea Constituţională. VII.

Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale Prin Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, respingând obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României (Legea nr. 177/2010), Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că „opţiunea legiuitorului în sensul abrogării măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor…. Or, în condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecăţii cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrariul într-o formă care nu putea fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate – interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate – a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părţi litigante, care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul”. Or, Curtea a constatat că, prin adoptarea Legii nr. 177/2010, „voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual”. Deopotrivă, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „abrogarea măsurii suspendării de drept este însoţită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisă şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost declarate neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri”. Considerentele Deciziei nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 au fost preluate ulterior şi în alte hotărâri pronunţate de Curtea Constituţională, respectiv în deciziile nr. 1.476 din 8 noiembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 17 ianuarie 2012), nr. 1.610 din 20 decembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 7 martie 2012),nr. 188 din 6 martie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 24 aprilie 2012) şi nr. 297 din 28 aprilie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 18 iunie 2015), prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, printre altele, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 şi, după caz, ale art. III pct. 1 şi 2 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, precum şi în deciziile nr. 449 din 22 iunie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 6 noiembrie 2017) şi nr. 814 din 7 decembrie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 22 februarie 2018), prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală. VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie corespunde opiniei exprimate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în sensul inadmisibilităţii sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa din perspectiva neîndeplinirii condiţiei privind existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea problemei de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, reglementată de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală (sens în care s-a făcut trimitere la aspectele statuate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 23 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), precum şi a inexistenţei unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o rezolvare din partea instanţei supreme (condiţie conturată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin deciziile nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 15 din 8 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 21 iulie 2016; nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016). IX. Dispoziţii legale incidente IX.1. Codul de procedură penală din 1968, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 177/2010 Art. 303. – Suspendarea judecăţii … „Instanţa suspendă judecata, prin încheiere motivată, şi în cazul în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei. Dacă inculpatul este arestat, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 300 2 , iar dacă faţă de acesta s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau măsura obligării de a nu părăsi ţara, se aplică, în mod corespunzător, art. 145 şi 145 1 . Încheierea este supusă recursului în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se judecă în termen de 3 zile.” IX.2. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 177/2010 Art. 29. – „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă… (4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. (5) Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă. (6) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.” IX.3. Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României Art. I. – „Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: … 2. La articolul 29, alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins: « (4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.» 3. La articolul 29, alineatul (5) se abrogă… Art. III. – Codul de procedură penală al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (1) La articolul 303, alineatul 6 se abrogă… ” IX.

Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală Art. 367. – Suspendarea judecăţii „… (9) Ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei.” IX.

Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, forma în vigoare la zi Art. 29. – „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă… (4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.” X. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală pentru admisibilitatea sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, întrucât nu există o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar soluţionarea pe fond a căilor de atac cu care a fost învestită instanţa de apel nu depinde de lămurirea chestiunii ce formează obiectul prezentei sesizări. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, inclusiv a curţii de apel, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. Totodată, din economia dispoziţiilor legale invocate reiese că admisibilitatea sesizării este condiţionată, în mod esenţial, de existenţa unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenţia instanţei supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală. În speţă, se constată că este