Uzun împotriva Germaniei

Reclamantul s-a născut în 1967 și trăiește în Mönchengladbach. În primăvara anului 1993 Departamentul Renania de Nord-Vestfalia pentru Protecția Constituției (Verfassungsschutz) a început o observație pe termen lung a reclamantului. Acesta a fost suspectat de participarea la infracțiuni comise de așa-numita Celulă Anti-Imperialist (Antiimperialistische Zelle), o organizație care urmărește lupta armată abandonată din 1992 de Fracția Armată Roșie (Rote Armee Fraktion), o mișcare teroristă extremistă de stânga. În consecință, reclamantul a fost ocazional ținut sub supraveghere vizuală de către membrii personalului Departamentului pentru Protecția Constituției și înregistrările în apartamentul său au fost filmate prin videocamere.

Departamentul a interceptat, de asemenea, telefoanele din casa în care reclamantul locuia cu mama sa (de la 26 aprilie 1993 la 4 aprilie 1996) și într-o cutie telefonică situată în apropiere (de la 11 ianuarie 1995 până la 25 februarie 1996). În plus, postul adresat la el a fost deschis și verificat (de la 29 aprilie 1993 până la 29 martie 1996). De asemenea, S., complice presupus al reclamantului, a fost supusă măsurilor de supraveghere din 1993. Oficiul Hamburg pentru Protecția Constituției a interceptat telecomunicațiile de la telefon în casa părinților și a postului său. În plus, personalul Oficiului l-a observat ocazional. În octombrie 1995, Procurorul General Federal a înființat proceduri de investigare împotriva reclamantului și S. pentru participarea la atacuri cu bombe pentru care celula anti-imperialist a solicitat responsabilitatea.

Oficiul Federal pentru Investigații Criminale a fost responsabil pentru investigații. 10. În urma acestui lucru, reclamantul și S. au fost ținuți sub supraveghere vizuală de către funcționari ai Oficiului Federal pentru Investigații Criminale, în esență în timpul săptămânilor între 30 septembrie 1995 și arestarea lor la 25 februarie 1996. În plus, intrarea casei în care reclamantul locuia cu mama sa a fost observată prin intermediul unei camere video suplimentare instalate de Oficiul Federal pentru Investigații Criminale (de la octombrie 1995 la februarie 1996). Telefoanele din acea casă, într-o cutie telefonică situată în apropiere și în apartamentul S. din Hamburg au fost atinse de ordinul judecătorului de investigare de la Curtea Federală de Justiție (13 octombrie 1995-27 februarie 1996). Acest judecător a ordonat observația suplimentară de către poliția reclamantului și S., precum și a mașinilor utilizate de acestea.

Oficiul Federal pentru Investigații Criminale a observat, de asemenea, intrarea apartamentului S. prin intermediul camerelor video (octombrie 1995-februarie 1996). În plus, a interceptat comunicarea radio profesională folosită de S. 11. În octombrie 1995, Oficiul Federal pentru Investigații Criminale a instalat în continuare două transmisori (Peilsender) în mașina S., pe care reclamantul și S. au folosit-o adesea împreună. Cu toate acestea, reclamantul și S. au detectat și distrus transmisoarele. Deoarece au suspectat că telecomunicațiile lor au fost interceptate și că acestea au fost observate, ei nu au vorbit la telefon și au reușit în multe ocazii în evadarea supravegherii vizuale de către autoritățile de anchetă.

12. Având în vedere acest lucru, Oficiul Federal pentru Investigații Criminale a construit un sistem global de poziționare (GPS) receptor în masina lui S. în decembrie 1995, prin ordinea Procurorului General Federal. Prin aceasta ar putea determina locația și viteza mașinii o dată pe minut. Cu toate acestea, datele au fost recuperate doar în fiecare altă zi pentru a preveni detectarea receptorului. Această observație a durat până la arestarea reclamantului și a lui S. la 25 februarie 1996. 13. GPS este un sistem de navigație radio, care lucrează cu ajutorul sateliților. Permite locația continuă, fără expirare de timp, a obiectelor echipate cu un receptor GPS oriunde pe pământ, cu o toleranță maximă de 50 de metri la momentul respectiv.

Acesta nu cuprinde nicio supraveghere vizuală sau acustică. În opinia transmisorilor, utilizarea acesteia nu necesită cunoașterea unde poate fi găsită aproximativ persoana care urmează să fie localizată. 14. În procesul penal deschis împotriva reclamantului și S., Curtea de Apel Düsseldorf, prin decizia din 12 decembrie 1997, a respins obiecția reclamantului față de utilizarea ca dovadă a rezultatelor obținute prin supravegherea sa cu ajutorul GPS. Acesta a constatat că art. 100c § 1 litera (b) din Codul de Procedură Penală (a se vedea punctul 29 mai jos) a autorizat utilizarea GPS-ului în cazul instantaneu. Informațiile fiabile astfel colectate pot fi utilizate în proces. Aceste informații au fost confirmate prin dovezile obținute de videoclipul și supravegherea personală a inculpaților.

În plus, spre deosebire de depunerea reclamantului, utilizarea GPS nu a solicitat o ordonanță judecătorească, deoarece a fost agregată cu alte metode de supraveghere juridică. Conform Codului de procedură penală, supravegherea prin intermediul GPS nu a trebuit să fie ordonată de către un judecător, spre deosebire de măsurile care interferează mai profund cu dreptul la autodeterminare în domeniul informațiilor (Recht auf informationelle Selbstbstimmmung). La 1 septembrie 1999, Curtea de Apel a condamnat, printre altele, reclamantul pentru tentativă de crimă și patru conturi de a provoca o explozie și a condamnat-o la treisprezece ani de închisoare.

Acesta a constatat că reclamantul și S., care au fost singurii membri ai așa-numitului Celulă AntiImperialist din primăvara anului 1995, au pus bombe în fața caselor de membri sau fosti membri ai Parlamentului și în fața consulatului de onoare peruan între ianuarie și decembrie 1995. 16. Curtea de Apel a remarcat că reclamantul s-a bucurat de dreptul său de a rămâne tăcut atunci când a fost confruntat cu acuzațiile și că S. a admis participarea la atacurile cu bomba numai în termeni generale, fără a da detalii. Cu toate acestea, dovezile circumstanțiale obținute în cursul măsurilor de supraveghere luate împotriva lor au dovedit că au comis infracțiunile de care au fost considerate vinovate. 17. În special, Curtea de Apel a constatat că pentru atacul cu bomba efectuat în urma supravegherii GPS a mașinii S., s-a demonstrat că mașina a fost parcată aproape de locul crimei în ziua în care infracția a fost comisă și în câteva zile înainte de aceasta.

În plus, mașina era situată în apropiere de locurile în care acuzații au fost fotocopiate, ascunse și mai târziu postate scrisori care pretind responsabilitatea pentru infracțiuni și aproape de locurile din păduri în care autoritățile investigatoare au găsit mai târziu locuri ascunse cu materiale necesare pentru construcția bombei. Aceste dovezi au fost confirmate prin informații obținute prin alte metode de supraveghere, în special prin supravegherea video a intrării casei reclamantului și prin supravegherea vizuală a inculpaților de către personalul Oficiului Federal pentru Investigații Criminale. Participarea acuzaților la atacurile cu bombe înaintea supravegherii lor cu ajutorul GPS a fost dovedită prin execuția similară a infracțiunilor, precum și informațiile obținute de supraveghere video a caselor lor și intercepția telecomunicațiilor.

18. Într-un recurs asupra punctelor de drept, reclamantul s-a plâns, în special, cu privire la utilizarea ca probă la proces a informațiilor obținute de supravegherea sa presupusă ilegală, în special cu ajutorul GPS. 19. Prin hotărârea din 24 ianuarie 2001, Curtea Federală de Justiție a respins apelul reclamantului pe punctele de drept ca fiind nefondată. Acesta a constatat că colectarea de date prin GPS are o bază juridică, și anume art. 100c § 1 litera (b) din Codul de Procedură Penală. Prin urmare, informațiile obținute în acest mod ar putea fi utilizate în procedura penală împotriva reclamantului. 20. În special, utilizarea dispozitivelor tehnice de localizare, cum ar fi GPS-ul, nu a interferat cu domiciliul reclamantului.

Întrucât reclamantul a fost suspectat de infracțiuni de gravitate considerabilă, și anume participarea la atacuri cu bombe comise de o organizație teroristă, utilizarea GPS a fost o interferență proporțională cu dreptul său la respectarea vieții sale private (în conformitate cu art. 8 din Convenție) și cu dreptul său la autodeterminare în domeniul informațiilor. Alte metode de anchetă ar fi avut mai puține perspective de succes, deoarece reclamantul și S. au reușit adesea să evadeze alte măsuri de observație. 21. Aprobarea motivelor prezentate de Curtea de Apel, Curtea Federală de Justiție a constatat în continuare că agregarea mai multor măsuri de anchetă nu necesită o bază juridică suplimentară sau o ordonanță judecătorească necesară.

Cu toate acestea, autoritățile investigatoare au trebuit să examineze dacă ordonarea unei alte măsuri de supraveghere, în plus față de măsurile deja luate, este încă proporțională. În orice caz, nu a existat o supraveghere totală a reclamantului, care, singurul, ar putea încălca principiul proporționalității și dreptul unei persoane la confidențialitate și ar putea ridica problema excluderii probelor obținute în acest mod de la procedura penală. 22. Curtea Federală de Justiție a admis că, în urma unei modificări ale legii din anul 2000, art. 163f § 4 din Codul de Procedință Penală (a se vedea punctul 32 de mai jos), cu condiția ca orice observație pe termen lung care a durat mai mult de o lună să fie ordonată de către un judecător, indiferent dacă au fost utilizate sau nu mijloace tehnice de supraveghere.

Cu toate acestea, nevoia unei hotărâri judiciare nu a emanat anterior din Codul de Procedură Penală, din Legea Constituțională sau din art. 8 din Convenție. 23. Reclamantul a depus ulterior o plângere la Curtea Constituțională Federală. El a susținut, în special, că supravegherea sa de către Birourile Renaniei de Nord-Vestfalia și Hamburg pentru protecția Constituției și de către Biroul Federal pentru Investigații Criminale din octombrie 1995 până în februarie 1996 și hotărârile Curții de Apel și Curții Federale de Justiție au încălcat dreptul la confidențialitate. art. 100c § 1 nr. 1 (b) din Codul de Procedură Penală nu a putut fi considerat o bază juridică suficient de precisă pentru supravegherea sa cu ajutorul GPS-ului.

Nu a existat un control judiciar eficient al acestei măsuri și utilizarea mai multor mijloace de supraveghere în același timp ar fi necesitat o bază separată în legislație. În plus, utilizarea la proces a informațiilor obținute de aceste măsuri fără o bază în lege a încălcat dreptul la o audiere echitabilă. 24. La 12 aprilie 2005, Curtea Constituțională Federală, după ce a desfășurat o audiere, a respins plângerea constituțională a reclamantului (dosarul nr. 2 BvR 581/01). Acesta a constatat că plângerea sa era nefondată în măsura în care el se plângea de utilizarea în procedurile de probă obținute prin observarea sa prin intermediul GPS, în plus față de alte măsuri de supraveghere și că aceste măsuri erau ilegale.

25. Supravegherea reclamantului cu ajutorul GPS-ului ar putea fi bazată pe art. 100c § 1 litera (b) din Codul de Procedură Penală. Această dispoziție a fost constituțională. În special, termenul „medie tehnică specială destinată supravegherii” a fost suficient de precis. În opinia supravegherii vizuale sau acustice, aceasta a consemnat locația și determinarea locației unei persoane prin observarea ei prin mijloace tehnice, cum ar fi GPS. Legislatorul nu a fost obligat să formuleze metodele de supraveghere într-un mod de excludere a utilizării unor noi tehnici criminalistice. Cu toate acestea, a existat un risc de încălcare a dreptului la autodeterminare în sfera informațiilor, adică, dreptul individului de a determina utilizarea datelor despre el.

Prin urmare, legislatorul a trebuit să respecte progresele tehnice și, dacă este necesar, să asigure respectarea drepturilor fundamentale de către autoritățile investigatoare cu dispoziții legislative suplimentare. 26. În plus, măsura nu a interferat disproporționat cu dreptul reclamantului la confidențialitate. Supravegherea sa nu a distrus esența vieții sale private. Dimpotrivă, astfel de supraveghere prin mijloace tehnice ar putea, în unele cazuri, să provoace interferențe mai grave, cum ar fi interceptarea comunicațiilor, inutile. Prin urmare, nu a fost disproporționat să se ordone măsura de supraveghere dacă există doar o suspiciune inițială de o infracțiune (de gravitate considerabilă) și dacă alte metode de anchetă au avut mai puține perspective de succes.

În plus, legislatorul nu a fost obligat să creeze garanții suplimentare pentru supraveghere pe termen lung – ceea ce a făcut mai târziu prin adoptarea articolului 163f § 4 din Codul de Procedură Penală – dar a putut, în primul rând, respecta evoluțiile factuale în acest domeniu. 27. Nici legislatorul nu a avut obligația de a reglementa utilizarea mai multor măsuri de supraveghere imediat. Supravegherea completă a unei persoane prin care ar putea fi elaborat un profil personal exhaustiv ar fi neconstituțională, dar ar putea fi, în general, împiedicată de garanțiile procedurale existente. Cu toate acestea, biroul procurorului public, atunci când a ordonat o măsură de supraveghere, a trebuit să se asigure prin documentarea corespunzătoare în dosarul de caz și în registrele federale că a fost conștientă de toate celelalte măsuri de supraveghere luate împotriva persoanei în cauză în același timp.

În plus, legislatorul a trebuit să observe dacă, având în vedere evoluțiile viitoare, garanțiile procedurale existente erau suficiente pentru a acorda o protecție eficace a drepturilor fundamentale și pentru a preveni măsurile de investigare necoordonate de către autoritățile diferite. 28. În cazul instantaneu, ingerința în drepturile reclamantului prin supravegherea sa de către GPS a fost proporțională, în special având în vedere gravitatea infracțiunilor pe care le-a fost suspectat și faptul că el a evitat alte măsuri de supraveghere. Utilizarea mai multor măsuri de observare în același timp nu a condus la supravegherea totală. El a fost observat cu ajutorul GPS-ului numai atunci când a călătorit în mașina lui S.. Alte măsuri de supraveghere au fost folosite practic doar în weekend-end-uri și au consistat doar într-o măsură minoră a interceptării comunicațiilor.

29. art. 100c § 1 nr. 1 a fost introdus în Codul de Procedură Penală prin Legea privind combaterea traficului de droguri și a altor forme de crimă organizată (Gesetz zur Bekämpfung des ilegalen Rausch Gifthandels und Ander Erscheinungsformen der organisierten Kriminalität) din 15 iulie 1992. Partea relevantă a articolului 100c din Codul de Procedură Penală, în versiunea sa în vigoare la momentul respectiv, prevedea: „ (1) Fără cunoașterea persoanei în cauză, nr. 1 a) pot fi luate fotografii și pot fi făcute înregistrări vizuale, b) alte mijloace tehnice speciale destinate supravegherii pot fi utilizate pentru a investiga faptele cazului sau pentru a detecta locul în care este cazul autorului dacă ancheta se referă la o infracțiune penală de gravitate considerabilă și dacă alte mijloace de investigare a faptelor cazului sau pentru a detecta locul în care este autorul a avut mai puține perspective de succes sau au fost mai dificile, nr. 2 discursuri private pot fi ascultate și înregistrate prin mijloace tehnice ... (2) Măsurile în temeiul alineatului (1) pot fi luate numai împotriva acuzatului…

Măsurile în temeiul alineatului (1) litera (b) ... poate fi ordonat împotriva persoanelor terțe numai dacă se poate presupune, pe baza unor fapte specifice, că acestea sunt în contact cu sau vor contacta autorul și că măsura va face posibilă stabilirea faptelor sau determinarea locației criminalului și dacă alte mijloace nu ar oferi nici o perspectiva de succes sau ar fi considerabil mai dificilă.” 30. În conformitate cu art. 100d § 1 din Codul de Procedință Penală, în versiunea sa în vigoare la momentul respectiv – la fel ca și pentru a atinge telefonul unei persoane (art. 100b § 1 din Codul de Procedință Penală) – a fost necesară o ordonanță judiciară pentru a autoriza utilizarea dispozitivelor tehnice pentru bug și pentru a înregistra conversații făcute în particular în temeiul articolului 100c § 1 nr. 2 din Codul de Procedință Penală.

Cu toate acestea, acest articol nu a prescris un ordin judecător pentru măsurile de investigare luate în temeiul articolului 100c § 1 nr. 31. În conformitate cu art. 101 § 1 din Codul de Procedură Penală, persoana în cauză prin o măsură în temeiul articolului 100c § 1 nr. 1 alin. (b) din codul respectiv se notifică măsurile luate cât mai curând posibil fără a pune în pericol scopul investigațiilor, al siguranței publice, al vieții și al membrului unei alte persoane sau posibila utilizare a unui agent sub acoperire implicat în măsură. 32. La 1 noiembrie 2000, art. 163f din Codul de Procedură Penală, privind supravegherea sistematică pe termen lung a suspecților, a intrat în vigoare.

În conformitate cu alineatul (1) din respectivul articol, o astfel de supraveghere durată mai mult de douăzeci și patru de ore nestop sau aplicată în mai mult de două zile, ar putea fi ordonată numai pentru persoanele suspectate de o infracțiune de gravitate considerabilă și dacă alte mijloace de investigare a faptelor cazului sau locul în care se află suspectul a avut în mod considerabil mai puține perspective de succes sau au fost considerabil mai dificile. În conformitate cu alineatul (4), măsura trebuie să fie limitată la maximum o lună; orice nouă prelungire nu poate fi ordonată decât de către un judecător.

5. The applicant was born in 1967 and lives in Mönchengladbach. 6. In spring 1993 the North Rhine-Westphalia Department for the Protection of the Constitution (Verfassungsschutz) started a long-term observation of the applicant. The latter was suspected of participation in offences committed by the so-called Anti-Imperialist Cell (Antiimperialistische Zelle), an organisation which was pursuing the armed combat abandoned since 1992 by the Red Army Fraction (Rote Armee Fraktion), a left-wing extremist terrorist movement. 7. As a consequence, the applicant was occasionally kept under visual surveillance by staff members of the Department for the Protection of the Constitution and the entries to his flats were filmed by video cameras.

The Department also intercepted the telephones in the house in which the applicant lived with his mother (from 26 April 1993 to 4 April 1996) and in a telephone box situated nearby (from 11 January 1995 until 25 February 1996). Moreover, post addressed to him was opened and checked (from 29 April 1993 to 29 March 1996). 8. Likewise, S., a presumed accomplice of the applicant, was subjected to surveillance measures from 1993. The Hamburg Office for the Protection of the Constitution intercepted telecommunications from the phone in his parents' house as well as his post. Moreover, staff members of the Office occasionally observed him. 9. In October 1995 the Federal Public Prosecutor General instituted investigatory proceedings against the applicant and S. for participation in bomb attacks for which the Anti-Imperialist Cell had claimed responsibility.

The Federal Office for Criminal Investigations was in charge of the investigations. 10. Following this, the applicant and S. were kept under visual surveillance by civil servants of the Federal Office for Criminal Investigation, essentially during the weekends between 30 September 1995 and their arrest on 25 February 1996. Moreover, the entry of the house in which the applicant was living with his mother was observed by means of an additional video camera installed by the Federal Office for Criminal Investigations (from October 1995 to February 1996). The telephones in that house, in a telephone box situated nearby and in S.'s flat in Hamburg were tapped by order of the investigating judge at the Federal Court of Justice (13 October 1995 to 27 February 1996). That judge further ordered observation by the police of the applicant and S. as well as of the cars used by them.

The Federal Office for Criminal Investigations also observed the entry of S.'s apartment by means of video cameras (October 1995 to February 1996). Moreover, it intercepted the professional radio communication used by S. 11. In October 1995 the Federal Office for Criminal Investigations further installed two transmitters (Peilsender) in S.'s car, which the applicant and S. often used together. However, the applicant and S. detected and destroyed the transmitters. As they suspected that their telecommunications were being intercepted and that they were being observed, they never spoke to each other on the phone and succeeded on many occasions in evading visual surveillance by the investigation authorities.

12. In view of this, the Federal Office for Criminal Investigation built a Global Positioning System (GPS) receiver into S.'s car in December 1995 by order of the Federal Public Prosecutor General. Thereby it could determine the location and the speed of the car once per minute. However, the data were only recovered every other day in order to prevent detection of the receiver. This observation lasted until the applicant's and S.'s arrest on 25 February 1996. 13. GPS is a radio navigation system working with the help of satellites. It allows the continuous location, without lapse of time, of objects equipped with a GPS receiver anywhere on earth, with a maximum tolerance of 50 metres at the time.

It does not comprise any visual or acoustical surveillance. As opposed to transmitters, its use does not necessitate the knowledge of where approximately the person to be located can be found. 14. In the criminal trial opened against the applicant and S., the Düsseldorf Court of Appeal, by a decision of 12 December 1997, dismissed the applicant's objection to the use as evidence of the results obtained by his surveillance with the help of GPS. It found that Article 100c § 1 no. 1 (b) of the Code of Criminal Procedure (see paragraph 29 below) authorised the use of GPS in the instant case. The reliable information thus collected could therefore be used at trial. This information was confirmed by the evidence obtained by the – legal – video and personal surveillance of the defendants.

Moreover, contrary to the applicant's submission, the use of GPS did not require a court order because it had been aggregated with other, legal, methods of surveillance. According to the Code of Criminal Procedure, surveillance via GPS did not have to be ordered by a judge, as opposed to measures interfering more profoundly with the right to self-determination in the sphere of information (Recht auf informationelle Selbstbestimmung). Whether or not a surveillance measure could be ordered in addition to measures already in place was a question of proportionality of the additional measure in question. 15. On 1 September 1999 the Düsseldorf Court of Appeal convicted the applicant, inter alia, of attempted murder and of four counts of causing an explosion and sentenced him to thirteen years' imprisonment.

It found that the applicant and S., who had been the only members of the so-called AntiImperialist Cell since spring 1995, had placed bombs in front of the houses of members or former members of Parliament and in front of the Peruvian Honorary Consulate between January and December 1995. 16. The Court of Appeal noted that the applicant had availed himself of his right to remain silent when faced with the charges and that S. had admitted taking part in the bomb attacks only in general terms, without giving any details. However, circumstantial evidence obtained in the course of the surveillance measures taken against them proved that they had committed the offences of which they had been found guilty.

17. In particular, the Court of Appeal found that for the bomb attack carried out following the GPS surveillance of S.'s car, it had been shown that the car had been parked close to the scene of the crime on the day the offence was committed and on a few days prior to it. Moreover, the car had been located close to the places where the defendants had photocopied, hidden and later posted letters claiming responsibility for the offence and close to sites in forests where the investigating authorities later found hiding places with material necessary for the construction of the bomb. This evidence was corroborated by information obtained by other methods of surveillance, in particular, the video surveillance of the entry of the applicant's home and the visual surveillance of the defendants by staff of the Federal Office for Criminal Investigations.

The defendants' participation in the bomb attacks prior to their surveillance with the help of the GPS was proved by the similar execution of the offences as well as the information obtained by the video surveillance of their homes and the interception of telecommunications. 18. In an appeal on points of law the applicant complained, in particular, about the use as evidence at trial of the information obtained by his allegedly illegal surveillance notably with the help of GPS. 19. By a judgment of 24 January 2001 the Federal Court of Justice dismissed the applicant's appeal on points of law as ill-founded. It found that the collection of data by GPS had a legal basis, namely Article 100c § 1 no. 1 (b) of the Code of Criminal Procedure.

Therefore, the information obtained in this manner could be used in the criminal proceedings against the applicant. 20. In particular, the use of technical locating devices such as the GPS did not interfere with the applicant's home. As the applicant was suspected of offences of considerable gravity, namely participation in bomb attacks committed by a terrorist organisation, the use of GPS was a proportionate interference with his right to respect for his private life (as protected also by Article 8 of the Convention) and his right to self-determination in the sphere of information. Other methods of investigation would have had less prospect of success, as the applicant and S. had often succeeded in evading other measures of observation.

21. Endorsing the reasons given by the Court of Appeal, the Federal Court of Justice further found that the aggregation of several measures of investigation did not necessitate an additional legal basis or make a court order necessary. However, the investigating authorities had to examine whether ordering another measure of surveillance in addition to the measures which were already being taken was still proportionate. In any event, there had not been a total surveillance of the applicant, which alone could violate the principle of proportionality and a person's right to privacy and could raise the issue of exclusion of evidence obtained in this manner from criminal proceedings.

22. The Federal Court of Justice conceded that following a change in the law in the year 2000, Article 163f § 4 of the Code of Criminal Procedure (see paragraph 32 below) provided that any long-term observation lasting for more than one month had to be ordered by a judge, irrespective of whether or not technical means of surveillance were used. The need for a court order did not, however, previously emanate from the Code of Criminal Procedure, constitutional law or Article 8 of the Convention. 23. The applicant subsequently lodged a complaint with the Federal Constitutional Court. He claimed, in particular, that his surveillance by the North Rhine-Westphalia and Hamburg Offices for the Protection of the Constitution and by the Federal Office for Criminal Investigations from October 1995 until February 1996 and the judgments of the Court of Appeal and the Federal Court of Justice had infringed his right to privacy.

Article 100c § 1 no. 1 (b) of the Code of Criminal Procedure could not be considered a sufficiently precise legal basis for his surveillance with the help of GPS. There was no effective judicial control of this measure and the use of several means of surveillance at the same time would have necessitated a separate basis in law. Moreover, the use at trial of the information obtained by the said measures without a basis in law had infringed his right to a fair hearing. 24. On 12 April 2005 the Federal Constitutional Court, having held a hearing, dismissed the applicant's constitutional complaint (file no. 2 BvR 581/01). It found that his complaint was ill-founded in so far as he had complained about the use in the proceedings of evidence obtained by his observation via GPS in addition to other surveillance measures and that these measures were illegal.

25. The surveillance of the applicant with the help of GPS could be based on Article 100c § 1 no. 1 (b) of the Code of Criminal Procedure. That provision was constitutional. In particular, the term “special technical means intended for the purpose of surveillance” was sufficiently precise. As opposed to visual or acoustic surveillance, it comprised the location and determination of the whereabouts of a person by observing him or her by technical means such as GPS. The legislator was not obliged to formulate the methods of surveillance in a manner excluding the use of new forensic techniques. However, there was a risk of infringement of the right to selfdetermination in the sphere of information, that is, the right of the individual to determine the use of data on him or her.

Therefore, the legislator had to observe technical progress and, if necessary, safeguard the respect of fundamental rights by the investigating authorities with additional legislative provisions. 26. Moreover, the measure did not disproportionately interfere with the applicant's right to privacy. His surveillance did not destroy the essence of his private life. On the contrary, such surveillance by technical means could in some cases make more serious interferences, such as the interception of communications, unnecessary. Therefore, it was not disproportionate to order the surveillance measure if there was only an initial suspicion of an offence (of considerable gravity) and if other methods of investigation had less prospect of success.

Furthermore, the legislator had not been obliged to set up additional safeguards for long-term surveillance – which he later did by adopting Article 163f § 4 of the Code of Criminal Procedure – but could first observe the factual developments in this field. 27. Neither did the legislator have the duty to regulate the use of several surveillance measures at once. Full surveillance of a person by which an exhaustive personal profile could be drawn up would be unconstitutional, but could, as a rule, be prevented by the existing procedural safeguards. However, the Public Prosecutor's Office, when ordering a surveillance measure, had to make sure by proper documentation in the case file and federal registers that it was aware of all other surveillance measures taken against the person concerned at the same time.

Furthermore, the legislator had to observe whether, in view of future developments, the existing procedural safeguards were sufficient to grant an effective protection of fundamental rights and to prevent uncoordinated investigation measures by different authorities. 28. In the instant case, the interference with the applicant's rights by his surveillance by GPS was proportionate, notably in view of the gravity of the offences he had been suspected of and the fact that he had evaded other measures of surveillance. The use of several observation measures at the same time had not led to total surveillance. He had been observed with the help of GPS only when he had travelled in S.'s car. Other surveillance measures had basically been used only at weekends and had consisted only to a minor extent of the interception of communications.

29. Article 100c § 1 no. 1 was inserted into the Code of Criminal Procedure by the Act on the fight against drug trafficking and other forms of organised crime (Gesetz zur Bekämpfung des illegalen Rauschgifthandels und anderer Erscheinungsformen der organisierten Kriminalität) of 15 July 1992. The relevant parts of Article 100c of the Code of Criminal Procedure, in its version in force at the relevant time, provided: “(1) Without the knowledge of the person concerned no. 1 a) photographs may be taken and visual recordings be made, b) other special technical means intended for the purpose of surveillance may be used to investigate the facts of the case or to detect the perpetrator's whereabouts if the investigation concerns a criminal offence of considerable gravity and if other means of investigating the facts of the case or of detecting the perpetrator's whereabouts had less prospect of success or were more difficult, no. 2 private speech may be listened to and recorded using technical means ... (2) Measures pursuant to paragraph 1 may only be taken against the accused…

Measures pursuant to paragraph 1 no. 1 (b) ... may be ordered against third persons only if it can be assumed, on the basis of specific facts, that they are in contact with or will contact the perpetrator and that the measure will make it possible to establish the facts or to determine the perpetrator's whereabouts and if other means would offer no prospect of success or would be considerably more difficult.” 30. Pursuant to Article 100d § 1 of the Code of Criminal Procedure, in its version in force at the relevant time – just as for an order to tap a person's telephone (Article 100b § 1 of the Code of Criminal Procedure) – a court order was necessary to authorise the use of technical devices to bug and to record conversations made in private under Article 100c § 1 no. 2 of the Code of Criminal Procedure.

However, that Article did not prescribe a court order for measures of investigation taken under Article 100c § 1 no. 1. 31. Pursuant to Article 101 § 1 of the Code of Criminal Procedure, the person concerned by a measure under Article 100c § 1 no. 1 (b) of that Code shall be notified of the measure taken as soon as this is possible without endangering the purpose of the investigations, public safety, life and limb of another person or the possible further use of an undercover agent involved in the measure. 32. On 1 November 2000 Article 163f of the Code of Criminal Procedure, on long-term systematic surveillance of suspects, entered into force.

Pursuant to paragraph 1 of that Article, such surveillance lasting for more than twenty-four hours non-stop or applied on more than two days, could only be ordered in respect of persons suspected of an offence of considerable gravity and if other means of investigating the facts of the case or the suspect's whereabouts had considerably less prospect of success or were considerably more difficult. The measure was to be ordered by the Public Prosecutor's Office (paragraph 3). Pursuant to paragraph 4, the measure had to be restricted to a maximum of one month; any further extension could only be ordered by a judge.