CASE OF M.S.S. v. BELGIUM AND GREECE

La originea cauzei se află cererea nr. 30696/09 îndreptată împotriva Regatului Belgiei și a Republicii Elene, prin care un resortisant afgan, domnul M.S.S. (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 11 iunie 2009 în baza articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“convenția”). Președintele Camerei căreia i-a fost atribuită cauza a admis cererea de anonimat formulată de reclamant (în baza articolului nr. 47 § 3 din Regulamentul Curții).

Reclamantul este reprezentat de dl. Z. Chihaoui, avocat în Bruxelles. Guvernul Belgian este reprezentat de Agentul său, dl. M. Tysebaert și de către co-Agent, dna. I. Niedlispacher. Guvernul Elen a fost reprezentat de dna. M. Germani, consilier juridic în cadrul Consiliului Legal Național.

Reclamantul susține, în mod special, că prin expulzarea sa autoritățile belgiene au încălcat articolele 2 și 3 din convenție și că în Grecia a fost supus unui tratament contrar articolului 3; se plânge, de asemenea, de lipsa unei căi de recurs efective prin prisma articolului 13 din convenție, care să-i permită ca cererea să-i fie examinată la nivel intern.

Cererea a fost atribuită Secției a doua (conform articolului 52 § 1 din regulament). Pe data de 19 noiembrie 2009, o Cameră a acestei Secții a comunicat celor două guverne cererea. Pe data de 16 martie 2010, camera compusă din următorii judecători: Ireneu Cabral Barreto, președinte, Françoise Tulkens, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și Sally Dollé, grefier de secție, și-au declinat competența în favoarea Marii Camere, niciuna dintre părți neavând obiecțiuni cu privire la aceasta (articolul 30 din convenție și articolul 72 din regulament).

Compunerea Marii Camere a fost determinată conform prevederilor articolelor 26 §§ 4 și 5 din convenție și 24 din regulament.

În conformitate cu articolul 29 § 1 din convenție, s-a decis ca Marea Cameră să examineze admisibilitatea și fondul împreună.

Reclamantul și cele două guverne au depus fiecare observații scrise pe fond (articolul 59 § 1 din regulament). Fiecare parte a răspuns la observațiile celeilalte părți în timpul audienței publice (articolul 44 § 5 din regulament). S-au primit, de asemenea, observații scrise din partea guvernelor Olandei și al Marii Britanii și din partea Centrului pentru Consiliere în Drepturile Individuale în Europa (“Centrul Aire”) și Amnesty International , cărora le-a fost autorizată intervenția de către președintele Camerei (articolul 36 § 2 din convenție și 44 § 2 din regulament). S-au primit observații și din partea Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei (“Comisarul”), Oficiul pentru Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați (“UNHCR”) și Monitorul Grec Helsinki (“MGH”), cărora le-a fost autorizată intervenția de către președintele Curții. Guvernele Olandei și al Marii Britanii, Comisarul și UNHCR au fost autorizați să participe și la audiența publică.

O audiență publică a avut loc în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, pe data de 1 septembrie 2010 (articolul 59 § 3 din regulament). S-au prezentat în fața Curții: – din partea Guvernului belgian, Dl. Marc Tysebaert, Agent Guvernamental, Agent; Dna. Isabelle Niedlispacher, co-Agent, Dna. Edda Materne, avocat, Avocat; Dna. Valérie Demin, atașat, Oficiul pentru străini, Consilier. – din partea Guvernului Grec, Dl. Konstantinos Georgiadis, Consilier, Consiliul Legal Național, delegatul Agentului, Dna. Myrto Germani, consilier juridic, Consiliul Legal Național, Consilier; – din partea reclamantului, Dl. Zouhaier Chihaoui, avocat, Avocat; – din partea Guvernului Marii Britanii, terț intevenient, Dl. Martin Kuzmicki, Agent, Dna. Lisa Giovanetti, Avocat; – din partea Guvernului Olandei, terț intevenient, Dl. Roeland Böcker, Agent, Dl. Martin Kuijer, Ministerul Justiției, Dna. Clarinda Coert, Departamentul pentru Imigrări și Naturalizare, Consilieri; – din partea Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei, terț intervenient, Dl. Thomas Hammarberg, Comisar Dl. Nikolaos Sitaropoulos, Director adjunct, Dna. Anne Weber, Consilieri; – din partea Oficiului pentru Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru refugiați, terț intervenient, Dl. Volker Türk, Director al Diviziei de Protecție Internațională, Dna. Madeline Garlick, Șef de unitate, Măsuri și Sprijin Legal, Oficiul pentru Europa, Dl. Cornelis Wouters, consultant principal pe dreptul refugiaților, Divizia de Protecție Națională, Consultanți. Curtea a adresat întrebări și a audiat răspunsuri din partea Dnei. Niedlispacher, Dnei. Materne, Dnei. Germani, Dlui. Chihaoui, Dlui. Böcker, Dnei. Giovanetti, Dlui. Türk and Dlui. Hammarberg. ÎN FAPT I.

Reclamantul a părăsit Kabul la începutul anului 2008 și, călătorind pe direcția Iran și Turcia, a intrat în Uniunea Europeană prin Grecia, unde i-au fost luate amprentele digitale pe data 7 decembrie 2008 în Mytilene.

A fost deținut timp de o săptămână și la eliberare i-a fost emis un ordin de a părăsi țara. Nu a făcut o cerere de azil în Grecia. B. Procedura de azil și procedura de expulzare din Belgia

Pe data de 10 februarie 2009, după ce a trecut prin Franța, reclamantul a ajuns în Belgia, unde s-a prezentat la Oficiul pentru Străini fără documente de identitate asupra sa și unde a făcut o cerere de azil.

Examinarea și compararea amprentelor digitale ale reclamantului au generat în aceeași zi un raport Eurodac care atesta înregistrarea reclamantului în Grecia.

Reclamantul a fost cazat inițial în Lanaken, un centru deschis pentru persoanele care au depus cerere de azil.

Pe data de 18 martie 2009, în temeiul articolului 10 § 1 din Regulamentul nr. 343/2003/EC (Regulamentul Dublin, a se vedea paragrafele 65-82, infra), Oficiul pentru Străini a adresat o cerere autorităților elene pentru ca acestea să examineze cererea de azil a reclamantului. Deoarece autoritățile elene nu au răspuns în termenul de două luni prevăzut de articolul 18 § 1 din Regulament, Oficiul pentru Străini a considerat că este vorba de o acceptare tacită a cererii, așa cum se stipulează în paragraful 7 al aceluiași articol.

În timpul interviului realizat pe data de 18 martie 2009 în temeiul Regulamentului Dublin, reclamantul a relatat Oficiului pentru Străini că a fugit din Afganistan cu ajutorul unui cărăuș căruia i-a plătit 12.000 de dolari și care i-a confiscat actele de identitate. A menționat că a ales Belgia după ce a întâlnit câțiva soldați ai Organizației Nord-Atlantice (NATO), care i s-au părut foarte prietenoși. Reclamantul a cerut, de asemenea, autorităților belgiene să examineze temeinicia susținerilor cu privire la temerile de a se întoarce în Afganistan. A adăugat că are o soră în Olanda cu care a pierdut orice contact și că are hepatita B pentru care a fost tratat timp de opt luni.

Pe data de 2 aprilie 2009, UNHCR a trimis o scrisoare Ministrului Belgian pentru Imigrație și Politică de Azil prin care critica deficiențele procedurii de azil și condițiile de primire a solicitanților de azil în Grecia și prin care recomanda suspendarea transferurilor în Grecia (a se vedea paragrafele 194 and 195, infra). O copie a acestei scrisori a fost trimisă Oficiului pentru Străini.

Pe data de 19 mai 2009, în aplicarea secțiunii 51/5 din Actul din 15 decembrie 1980 privind intrarea, șederea, instalarea și expulzarea străinilor (“Actul pentru Străini”), Oficiul pentru Străini a decis să nu acorde reclamantului dreptul de ședere și a emis un ordin prin care i se cerea să părăsească țara. Motivele emiterii acestui ordin au fost că, potrivit Regulamentului Dublin, nu Belgia nu era responsabilă să examineze cererea de azil, ci Grecia, și că nu exista nici un motiv pentru care Grecia ar putea fi suspectată de neîndeplinirea obligațiilor ce-i revin în ceea ce privește soluționarea cererilor de azil, în conformitate cu dreptul comunitar și cu Convenția de la Geneva din 1951 privind Statutul Refugiaților. Astfel, reclamantul avea garanția că, odată ajuns în Grecia, va putea face o cerere de azil, care îi va fi examinată în conformitate cu normele legale pertinente. Autoritățile belgiene nu aveau obligația de a aplica clauza derogatorie prevăzută de articolul 3 § 2 din Regulament. În ultimul rând, reclamantul nu avea probleme de sănătate care ar fi putut împiedica transferul și nici rude în Belgia.

În aceeași zi, reclamantul a fost reținut în vederea punerii în executare a deciziei și cazat într-un centru închis destinat imigranților ilegali, nr.127 bis, în Steenokkerzeel.

Pe data de 26 mai 2009, Comitetul Belgian pentru ajutorarea refugiaților, partenerul operațional al UNHCR în Belgia, a fost înștiințat cu privire la datele de contact ale avocatului ce-i fusese desemnat reclamantului.

Pe data de 27 mai 2009, Oficiul pentru Străini a programat plecarea reclamantului pentru data de 29 mai 2009.

La ora 10.25 dimineața, în ziua stabilită, în Tongres, avocatul inițial al reclamantului a depus prin fax o cerere de anulare a deciziei emise de Oficiul pentru Străini privind transferul reclamantului, cerând în același timp, suspendarea de urgență a măsurii. Motivele cererii, întemeiate în mod special pe articolul 3 din convenție, se refereau la riscul ca reclamantul să fie supus unei detenții arbitrare în Grecia în condiții degradante, inclusiv riscul unor rele tratamente. Reclamantul s-a referit, de asemenea, la deficiențele procedurii de azil din Grecia, lipsa unui acces efectiv la un mecanism de control judiciar al procedurii și la temerea de a fi trimis în Afganistan fără o examinare a motivelor pentru care a părăsit această țară.

Audierea a fost fixată pentru aceeași zi, la ora 11.30 dimineața, la sediul Comisiei de Apel a Oficiului pentru Străini din Bruxelles. Avocatul reclamantului nu a participat la audiere și cererea de suspendare a măsurii a fost respinsă pentru neprezentare.

Reclamantul a refuzat să urce în avion pe data de 29 mai 2009 și ordinul de detenție a reclamantului a fost reînnoit, în temeiul secțiunii 27, paragraf 1, din Actul pentru Străini.

Pe data de 4 iunie 2009, autoritățile elene au trimis un document standard prin care confirmau responsabilitatea de a examina cererea de azil a reclamantului, în temeiul articolelor 18 § 7 și 10 § 1 din Regulamentul Dublin. Documentul se termina cu următoarea frază: “Vă invităm să luați notă că, dacă persoana dorește, poate formula o cerere (de azil) la sosirea sa în Grecia.”

Pe data de 9 iunie 2009, detenția reclamantului a fost confirmată printr-un ordin emis de Judecătoria din Bruxelles, în cameră de consiliu.

În apel, pe data de 10 iunie, camera penală a Curții de Apel din Bruxelles a programat o audiere pentru data de 22 iunie 2009.

Reclamantul a fost înștiințat pe data de 11 iunie 2009 că plecarea sa era programată pentru data de 15 iunie 2009 și a formulat o a doua cerere de anulare a deciziei Oficiului pentru Străini, prin avocatul său actual. Și-a motivat cererea pe riscurile pe care le presupune returnarea sa în Afganistan și transferul său în Grecia, din cauza șanselor minime pe care le are ca cererea sa de azil să fie examinată cum se cuvine și pe condițiile degradante din centrele de primire și detenție ale solicitanților de azil din Grecia.

Un al doilea transfer a fost organizat pentru data de 15 iunie 2009, de această dată sub escortă.

Prin două hotărâri din 3 și 10 septembrie 2009, Comisia de Apel a Oficiului pentru Străini a respins cererile de anulare a ordinului de a părăsi țara – pe prima dintre ele, din cauză că reclamantul nu a cerut continuarea procedurii în termenul legal de cincisprezece zile de la data pronunțării hotărârii de respingere a cererii de suspendare a măsurii transferului și pe cea de-a doua, din cauză că reclamantul nu a formulat întâmpinare la cererea Oficiului pentru Străini.

Părțile nu au formulat recursuri în fața Consiliului de Stat. C. Cerere de măsuri provizorii împotriva Belgiei

Între timp, pe data de 11 iunie 2009, reclamantul a introdus, prin avocat, o cerere în fața Curții, în vederea suspendării măsurii de transfer în Grecia. În plus față de riscurile cu care s-a confruntat în Grecia, reclamantul a adăugat că a fugit din Afganistan după ce a scăpat de o tentativă de omor din partea talibanilor, ca răzbunare pentru faptul că reclamantul lucrase ca interpret pentru trupele militare aviatice internaționale staționate la Kabul. Pentru dovedirea afirmațiilor sale, reclamantul a depus certificate ce atestau faptul că a lucrat ca interpret.

Pe data de 12 iunie 2009, Curtea a refuzat să aplice Regula 39 privind măsurile provizorii, dar a informat Guvernul Grec că această decizie sa se bazează pe încrederea că Guvernul Grec își va îndeplini obligațiile prevăzute de Convenție și că se va conforma legislației Uniunii Europene în materie de azil. Scrisoarea trimisă Guvernului Grec include următoarele: “Această decizie se bazează pe faptul că, indubitabil, Grecia, în calitatea sa de Parte Contractantă, își va îndeplini obligațiile prevăzute de articolele 3, 13 și 34 din Convenție. Secția și-a exprimat, de asemenea, încrederea că Guvernul dumneavoastră își va îndeplini obligațiile prevăzute de: - Regulamentul Dublin menționat mai sus; - Directiva Consiliului 2005/85/EC din 1 decembrie 2005 privind standardele minime aplicabile în Statele Membre pentru acordarea și retragerea statutului de refugiat; și - Directiva Consiliului 2003/9/EC din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru primirea solicitanților de azil. V-aș rămâne, așadar, recunoscător dacă Guvernul dumneavoastră va informa Curtea despre progresul eventualei cereri de azil formulate de reclamant și despre locul de detenție al acestuia, în cazul în care va fi reținut la sosirea în Grecia.” D. Indicarea de măsuri provizorii împotriva Greciei

Pe data de 15 iunie 2009, reclamantul a fost transferat în Grecia. La sosirea pe aeroportul internațional din Atena, și-a declarat numele, același cu cel consemnat în acordul de asumare a responsabilității trimis de către autoritățile elene Belgiei pe data de 4 iunie 2009.

Pe data de 19 iunie 2009, avocatul reclamantului a primit un prim mesaj telefonic (sms), despre care a informat Curtea. În mesaj reclamantul spunea că după sosirea sa în Grecia a fost plasat imediat în detenție într-o clădire din apropierea aeroportului, unde a fost închis într-un spațiu mic împreună cu alți 20 de deținuți, accesul la toaletă era la discreția gardienilor, nu i s-a permis ieșirea în aer liber, i s-a dat foarte puțin de mâncare și unde a trebuit să doarmă fie pe o saltea murdară, fie pe jos.

Când a fost eliberat, pe data de 18 iunie 2009, i s-a dat un card ce atesta calitatea lui de solicitant de azil (“card roz”, a se vedea paragraful 89, infra). În același timp, poliția i-a adus la cunoștință următoarele (traducere furnizată de Guvernul Grec): “În Spata, pe data de 18 iunie 2009 la ora 12.58, subsemnatul, ofițer de poliție [...], l-am înștiințat pe cetățeanul afgan [...], născut la [...], fără adresă fixă, că trebuie să se prezinte în termen de două zile la Departamentul pentru Străini al Poliției pentru Imigrări din Attica în vederea declarării reședinței sale în Grecia pentru a putea fi informat cu privire la desfășurarea procedurii de azil.”

Reclamantul nu s-a prezentat la sediul central al Poliției din Attica, situat pe strada Petrou Ralli din Atena (“Poliția din Attica”).

Fără mijloace de subzistență, reclamantul a locuit într-un parc din centrul Atenei, unde se adunau și alți afgani solicitanți de azil.

Fiind informat despre această situație, pe data de 22 iunie 2009, grefierul Secției a doua a Curții a trimis următoarea scrisoare Guvernului Grec: “V-aș rămâne recunoscător dacă Guvernul dumneavoastră ar informa Curtea despre situația actuală a reclamantului, în mod special în ceea ce privește posibilitățile pe care acesta le are de a introduce o cerere efectivă de azil. De asemenea, Curtea ar trebui să fie informată cu privire la măsurile pe care Guvernul dumneavoastră intenționează să le ia cu privire la: a) deportarea reclamantului; b) mijloacele de subzistență puse la dispoziția reclamantului.”

Termenul limită acordat autorităților elene pentru a furniza aceste informații a fost 29 iunie 2009, cu mențiunea că: “Dacă nu veți răspunde acestei scrisori în termenul indicat, Curtea va lua în considerare aplicarea măsurilor provizorii prevăzute de articolul 39 împotriva Greciei.”

Pe data de 2 iulie 2009, având în vedere intensificarea atmosferei de insecuritate în Afganistan, versiunea plauzibilă a reclamantului cu privire la riscurile cu care s-a confruntat și cu care s-ar putea confrunta odată întors în țara de origine și lipsa reacției autorităților elene, Curtea a decis să aplice Regula 39 și să indice Guvernului Grec, în interesul părților și al bunei desfășurări a procedurii, să nu-l deporteze pe reclamant pe durata procedurii în fața Curții.

Pe data de 23 iulie 2009, Guvernul Grec a răspuns scrisorii Curții din data de 22 iunie 2009, informând-o că, la sosirea sa pe aeroportul din Atena pe data de 15 iunie 2009, reclamantul a formulat o cerere de azil, o procedură de examinare a cererii fiind, astfel, declanșată. Guvernul a adăugat că, reclamatul nu s-a prezentat la sediul central al poliției din Attica în termenul de două zile pentru a completa cererea de azil și pentru a-și declara adresa.

Între timp, avocatul reclamantului a informat Curtea cu privire la convorbirile cu reclamantul. Avocatul a confirmat că reclamantul a aplicat pentru azil la aeroport și că i s-a spus cu această ocazie că trebuie să se prezinte la sediul central al poliției din Attica pentru a-și declara adresa de corespondență. Reclamantul nu s-a prezentat la poliție fiindcă nu avea o astfel de adresă. E. Evenimente ulterioare

Pe data de 1 august 2009, reclamantul a fost arestat la aeroport încercând să părăsească Grecia cu o carte de identitate bulgară falsă.

A fost dus în arest pentru șapte zile, în aceeași clădire din apropierea aeroportului unde fusese deținut anterior. Într-un mesaj telefonic adresat avocatului său, a descris condițiile de detenție, susținând că a fost bătut de către ofițerii din centru și că ar vrea să părăsească Grecia cu orice preț, pentru a nu fi nevoit să suporte aceste condiții dificile.

Pe data de 3 august 2009, a fost condamnat de tribunalul penal din Atena la două luni închisoare, cu suspendare, pentru tentativă de trecere a frontierei cu acte false.

Pe data de 4 August 2009, Ministerul Ordinii Publice (azi Ministerul Protecției Civile) a adoptat un ordin care prevedea că, în aplicarea secțiunii 76 din Legea nr. 3386/2005 privind intrarea, șederea și integrarea socială a cetățenilor străini în Grecia, reclamantul făcea obiectul unei proceduri de expulzare. Acest ordin prevedea, de asemenea, că reclamantul putea fi eliberat, dat fiind faptul că nu era suspectat că s-ar fi sustras autorităților sau că ar fi reprezintentat un pericol public.

Pe data de 18 decembrie 2009, reclamantul s-a prezentat la sediul central al poliției din Attica, unde și-a înnoit cardul roz pentru șase luni. Printr-o notă din aceeași zi, poliția a luat la cunoștință în scris faptul că reclamantul nu avea unde să locuiască și a cerut sprijin în această privință Ministerului Sănătății și Solidarității Sociale.

Pe data de 20 ianuarie 2010, decizia de expulzare a reclamantului a fost revocată în mod automat de către autoritățile elene, deoarece reclamantul făcuse o cerere ce azil anterior arestării.

Printr-o scrisoare datată 26 ianuarie 2010, Ministerul Sănătății și Solidarității Sociale a informat Consiliul Legal Național că, din cauza fluxului de cereri, căutarea unei locuințe pentru reclamant a fost întârziată, dar că s-a găsit, totuși, o soluție. Reclamantul nu a putut fi însă informat despre aceasta, din lipsă de adresă de corespondență.

Pe data de 18 iunie 2010, reclamantul s-a prezentat la sediul central al poliției din Attica, unde și-a înnoit cardul roz pentru șase luni.

Pe data de 21 iunie 2010,reclamantul a primit o notă în limba greacă, pe care a semnat-o în prezența unui interpret, prin care era invitat la un interviu la sediul central al poliției din Attica pe data de 2 iulie 2010. Reclamantul nu s-a prezentat la interviu.

Contactat fiind de către avocatul său după audiere, reclamantul l-a informat că nota i-a fost înmânată cu ocazia înnoirii cardului roz, dar că interpretul nu i-a precizat vreo dată de interviu.

Într-un mesaj telefonic către avocatul său datat 1 septembrie 2010, reclamantul l-a informat că a încercat din nou să părăsească Grecia, de data aceasta spre Italia, despre care auzise că are condiții de primire mai decente și unde nu ar fi nevoit să trăiască pe străzi. A fost interceptat de poliție în Patras și dus la Salonic și apoi la granița cu Turcia pentru a fi expulzat. În ultimul moment, poliția a decis să nu îl expulzeze, datorită, după spusele reclamantului, prezenței la fața locului a poliției turcești. II.

Belgia și Grecia au ratificat Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților (“Convenția de la Geneva”), care definește atât circumstanțele în care un stat trebuie să acorde statut de refugiat celui care îl cere, cât și drepturile și obligațiile acestora.

În cauza de față, articolul de bază este 33 § 1 din Convenția de la Geneva, care stipulează următoarele: “ 1. Nici un stat contractant nu trebuie să expulzeze sau să returneze un refugiat, sub nici o formă, în teritorii unde viața sau libertatea i-ar fi amenințate pe bază de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un grup social sau opinie politică.”

În nota sa din 13 septembrie 2001 privind protecția internațională (A/AC.96/951, § 16), UNHCR, a cărui sarcină este de a supraveghea modalitatea în care statele aplică Convenția de la Geneva, a precizat că principiul nereturnării (“ non-refoulement ”) este: “un principiu de bază al Convenției de la care nu se admit rezerve. În multe privințe, acest principiu completează în mod logic dreptul de a căuta azil, recunoscut de Declarația Universală a Drepturilor Omului. Este considerat ca făcând parte din dreptul cutumiar, cu forță obligatorie pentru toate statele. Mai mult, dreptul internațional al drepturilor omului a stabilit acest principiu ca o componentă esențială a interzicerii absolute a torturii și a pedepselor inumane și degradante. Beneficiile acestui principiu sunt recunoscute refugiaților indiferent de existența unei recunoașteri formale a statutului lor, incluzând deci solicitanții de azil al căror statut nu a fost încă determinat. Cuprinde orice măsură atribuibilă unui stat care ar avea drept efect conducerea unui solicitant de azil la frontierele cu teritorii unde viața sau libertatea i-ar fi amenințate sau unde ar risca persecuții. Aceasta include respingerea la frontieră, interceptarea și returnarea indirectă, fie a unui solicitant de azil fie în situații de aflux de mase.” B. Drept comunitar 1. Tratatul Uniunii Europene (amendat de Tratatul de la Lisabona, în vigoare de la 1 decembrie 2009)

Drepturile fundamentale, așa cum sunt garantate de Convenție, fac parte din dreptul Uniunii Europene, și sunt recunoscute astfel: Articolul 2 “Uniunea e fondată pe valori de respect a demnității umane, a libertății, democrației, egalității, supremației legii și a drepturilor omului, inclusiv a persoanelor aparținând minorităților...” Articolul 6 “1. Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, adoptată la Strasbourg la data de 12 decembrie 2007, care are aceeași valoare ca și Tratatele… 3. Drepturile fundamentale, cele garantate de Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și cele care decurg din tradiția comună a statelor membre constituie principii generale ale dreptului Uniunii Europene.” 2. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (amendat de Tratatul de la Lisabona, în vigoare la data de 1 decembrie 2009)

Dispozițiile pertinente în această cauză sunt cuprinse în Titlul V – spațiul de libertate, securitate și justiție – din Partea a treia a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, cu referire la politicile Uniunii și la acțiunea sa internă. În Capitolul 1 al acestui Titlu, articolul 67 stipulează: “1. Uniunea va constitui un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și ale diferitelor sisteme juridice și tradiții ale statelor membre. 2. Va... realiza o politică comună cu privire la azil, imigrație și controlul frontierelor, bazată pe solidaritate între statele membre, ceea ce echitabil pentru cetățenii străini… ”

Al doilea capitol al Titlului V privește “politicile de control vamal, azil și imigrație”. Articolul 78 § 1 stipulează: “Uniunea va elabora o politică comună de azil, de protecție subsidiară și temporară pentru a oferi un statut adecvat oricărui cetățean străin care formulează o cerere de protecție internațională și pentru a asigura respectarea principiului nereturnării ( non-refoulement ). Această politică trebuie să fie conformă cu Convenția de la Geneva ... și cu celelalte tratate relevante. ”

Articolul 78 § 2 prevede, printre altele, ca organele cu putere legislativă ale Uniunii să adopte standarde uniforme cu privire la azil și protecție subsidiară și, de asemenea, criterii și mecanisme pentru a determina care dintre statele membre este responsabil să examineze o cerere de azil. 3. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Carta Drepturilor Fundamentale, care face parte din legislația primară a Uniunii Europene de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, conține o prevedere expresă care garantează dreptul la azil, care stipulează următoarele: Articolul 18 – Dreptul la azil “Dreptul la azil va fi garantat cu respectarea regulilor prevăzute în Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și a Protocolului din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul de înființare a Comunității Europene.” 4. Sistemul de azil “Dublin”

Începând cu Consiliul European de la Tampere din 1999, Uniunea Europeană a organizat implementarea unui sistem european comun în materie de azil.

Prima etapă (1999-2004) a constat în adoptarea unor instrumente legale care stabilesc standarde minime în materia condițiilor de primire a solicitanților de azil, a procedurilor de azil și a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să fie recunoscută ca având nevoie de protecție internațională și cu privire la regulile de determinare ale statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil (“sistemul Dublin”).

A doua etapă este în desfășurare. Scopul acesteia este continuarea procesului de armonizare și îmbunătățirea standardelor de protecție în vederea introducerii unui sistem european comun în materie de azil până în 2012. Comisia a anunțat câteva propuneri privind planul asupra politicii de azil din 17 iunie 2008 (COM(2008) 360). (a) Regulamentul Dublin și Regulamentul Eurodac

Regulamentul Consiliului nr. 343/2003 din 18 februarie 2003, care stabilește criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil formulată de un cetățean a unui stat nemembru (“Regulamentul Dublin”) se aplică statelor membre ale Uniunii Europene, Norvegiei, Islandei și Elveției.

Regulamentul înlocuiește prevederile Convenției Dublin a Comunității Europene, semnată la data de 15 iunie 1990, în materia criteriilor de determinare a statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil formulată într-un stat membru.

Un Regulament adițional nr. 1560/2003 din 2 septembrie 2003, prevede regulile de aplicare a Regulamentului Dublin.

Prima prevedere din Regulamentul Dublin stipulează că acesta face parte din politica comună cu privire la azil, politică ce își propune să stabilească, în mod progresiv, un spațiu de libertate, securitate și justiție, accesibil celor care, forțați de împrejurări, caută în mod legitim protecție în cadrul Comunității.

A doua prevedere afirmă că Regulamentul se bazează pe prezumția că statele membre respectă principiul nereturnării ( non-refoulement ) prevăzut de Convenția de la Geneva și că statele membre sunt considerate țări sigure.

Potrivit Regulamentului, statele membre trebuie să determine, pe baza unei ierarhii de criterii obiective (articolele de la 5 la 14), care dintre ele are responsabilitatea să examineze o cerere de azil formulată pe teritoriul lor. Scopul este evitarea cererilor multiple și garantarea faptului că cererea unui solicitant de azil este examinată de un singur stat membru.

Când s-a stabilit că un solicitant de azil a trecut ilegal frontiera unui stat membru dintr-un stat terț, statul membru este responsabil cu examinarea cererii de azil (articolul 10 § 1). Această responsabilitate încetează odată cu expirarea a douăsprezece luni de la data trecerii ilegale a frontierei.

În cazul în care, conform criteriilor din Regulament, un alt stat membru este responsabil cu examinarea cererii, statul respectiv trebuie să se ocupe de examinare în termen de două luni de la depunerea cererii. În lipsa unui răspuns în termen de două luni, asumarea răspunderii se consideră acceptată tacit (articolele 17 și 18 §§ 1 și 7).

În cazul în care statul membru responsabil acceptă examinarea cererii, statul în care s-a formulat cererea trebuie să comunice reclamantului decizia de a-l transfera și motivele acestui transfer. Transferul trebui efectuat în maxim șase luni de la data acceptării. Dacă transferul nu are loc în acest termen, examinarea cererii revine statului unde cererea de azil a fost introdusă (articolul 19).

Prin derogare de la regula generală, statele membre pot examina o cerere de azil formulată de un cetățean al unui stat terț chiar dacă responsabilitatea nu le aparține, conform criteriilor stabilite de Regulament (articolul 3 § 2). Această posibilitate se numește clauza de “suveranitate”. În acest caz, statul respectiv devine statul responsabil cu examinarea cererii, cu toate obligațiile ce decurg din asumarea acestei responsabilități.

Mai mult, orice stat membru, chiar dacă nu e responsabil cu examinarea cererii, conform criteriilor stabilite de Regulament, poate reuni membrii familiei sau alte persoane aflate în îngrijirea solicitantului de azil, din motive umanitare bazate, în mod special, pe considerente familiale sau culturale (articolul 15 § 1). Această posibilitate se numește clauza “umanitară”. În acest caz, statul membru, la cererea oricărui alt stat membru, va examina cererea de azil a persoanei vizate, al cărei consimțământ în acest sens este indispensabil.

Un alt Regulament al Consiliului, nr. 2725/2000 din 11 decembrie 2000, prevede înființarea sistemului Eurodac de comparare a amprentelor digitale (“Regulamentul Eurodac”). Acesta impune statelor să înregistreze amprentele digitale ale solicitanților de azil. Aceste date sunt transmise unității centrale Eurodac, condusă de Comisia Europeană, care le stochează în baza centrală de date și le compară cu date înregistrate anterior.

Pe data de 6 iunie 2007, Comisia Europeană a transmis un raport către Parlamentul European și către Consiliul European privind evaluarea sistemului Dublin (COM(2007)299 final). Pe data de 3 decembrie 2008, Comisia a făcut publică propunerea de revizuire a Regulamentului Dublin (COM(2008) 820 final/2). Scopul reformei este creșterea eficienței sistemului și garanția că nevoile persoanelor care cer protecție internațională sunt îndeplinite de sistemul de determinare a responsabilității între statele membre.

Propunerea vizează crearea unui mecanism de suspendare a transferurilor între state pentru ca, pe de o parte, statele care deja sunt supraîncărcate să nu suporte o sarcină suplimentară determinată de transferuri și, pe de altă parte, ca solicitanții de azil să nu fie transferați în state care nu le pot oferi un standard suficient de protecție, mai ales în ceea ce privește condițiile de primire și de acces la procedurile de azil (articolul 31 din propunere). Statul vizat trebuie să se adreseze Comisiei pentru o decizie de suspendare. Transferurile pot fi suspendate pentru o perioadă de maxim șase luni. Comisia poate prelungi suspendarea pentru o perioadă de alte șase luni, din proprie inițiativă sau la cererea statutului respectiv.

Propunerea, examinată prin procedura de codecizie, a fost adoptată de Parlamentul European la prima citire pe data de 7 mai 2009 și supusă Comisiei și Consiliului.

La reuniunea informală a Consiliului pentru Justiție și Afaceri Interne de la Bruxelles din 15 și 16 iulie 2010, Președinția belgiană a Consiliului a introdus pe agendă un schimb de puncte de vedere privind crearea unui sistem unic de procedură de azil și adoptarea unor standarde uniforme de protecție internațională până în 2012. Discuțiile s-au axat, în mod special, pe importanța pe care Consiliul ar trebui să o acorde negocierilor privind reforma Regulamentului Dublin și dacă miniștrii ar sprijini introducerea unei clauze de suspendare a transferurilor.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE), care a devenit Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, a pronunțat o hotărâre privind Regulamentul Dublin. În cauza Petrosian (C-19/08, hotărâre din 29 ianuarie 2009), Curții i-a revenit sarcina de a clarifica interpretarea articolului 20 §§ 1 și 2 cu privire la asumarea responsabilității examinării unei cereri de azil și la calculul termenului-limită pentru transfer atunci când legislația statului membru prevede că apelul este suspensiv. CJUE a statuat că termenul de transfer începe să curgă de la data pronunțării deciziei pe fondul cauzei.

CJUE a primit recent o întrebare preliminară din partea Curții de Apel (Marea Britanie) cu privire la interpretarea clauzei de suveranitate prevăzută de Regulamentul Dublin (cauza N.S., C-411/10). (b) Directivele Uniunii Europene cu privire la azil

Trei texte europene vin să completeze Regulamentul Dublin.

Directiva 2003/9 din 27 ianuarie 2003, cu privire la standardele minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre (“Directiva Primire”), în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial (OJ L 31 din 6.2.2003). Această directivă impune statelor să garanteze solicitanților de azil: - anumite condiții materiale de primire, inclusiv cazare, hrană și haine, în natură sau sub formă de ajutor financiar, ajutor care trebuie să fie în cuantum suficient pentru ca solicitantul de azil să nu fie în nevoie extremă; - măsuri de protecție a unității familiei; - asistență medicală și psihologică; - accesul minorilor la educație și la cursuri de limbă, în cazul în care aceștia trebuie să frecventeze o școală normală. În 2007, Comisia Europeană a cerut CJCE (azi CJUE) să examineze dacă Grecia și-a îndeplinit obligațiile cu privire la primirea refugiaților. Printr-o hotărâre din 19 aprilie 2007 (cauza C-72/06), CJCE a statuat că Grecia nu și-a îndeplinit obligațiile stipulate în Directiva Primire. Autoritățile elene au transpus ulterior această directivă. Pe data de 3 noiembrie 2009, Comisia Europeană a trimis o scrisoare autorităților elene, anunțându-le că intenționează declanșarea unei noi proceduri împotriva sa.

Directiva 2005/85 din 1 decembrie 2005 cu privire la standardele minime în materia procedurilor de acordare și retragere a statutului de refugiat în statele membre (“Directiva Procedură”), în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial (OJ L 326/13 din 13.12.2005), care garantează următoarele drepturi: - o cerere de azil nu poate fi respinsă pe simplul motiv că nu a fost făcută de îndată. Mai mult, cererile trebuie examinate individual, obiectiv și imparțial; - solicitanții de azil au drept de ședere în statul membru pe perioada examinării cererii sale de azil; - statul membru trebuie să se asigure că decizia cu privire la cererea de azil este dată în scris, motivat și cu mențiunea căilor de atac disponibile; - solicitanții de azil trebuie să fie informați cu privire la procedura de urmat, drepturi și obligații și rezultatul procedurii; - solicitanții de azil trebuie să beneficieze de serviciile unui interpret pentru a-și putea depune cererile autorităților competente, ori de câte ori este nevoie; - solicitanții de azil nu trebuie să fie împiedicați să comunice cu UNHCR. Mai mult, statele membre trebuie să faciliteze comunicarea dintre UNHCR și solicitanții de azil, inclusiv cu cei aflați în detenție și accesul la procedurile și cererile de azil, precum și intervenția pe lângă autoritățile competente; - solicitanții de azil trebuie să aibă posibilitatea efectivă, contra cost, să consulte un avocat. În cazul unui răspuns negativ la cererea lor de azil, statele membre trebuie să asigure reprezentarea judiciară gratuită, la cererea persoanei interesate. Acest drept poate fi limitat (alegerea avocatului să se facă dintr-o listă de avocați special desemnați, posibilități de a formula apel limitate la cele cu șansă de reușită sau asistență gratuită celor care nu au resurse financiare suficiente). Comisia Europeană a inițiat o procedură pentru neîndeplinirea obligațiilor împotriva Greciei, în februarie 2000, din cauza deficiențelor procedurale ale sistemului de azil și a introdus o cerere în fața CJCE (azi CJUE). Ca urmare a transpunerii Directivei Procedură în dreptul intern grec în iulie 2008, cauza a fost radiată de pe rol. Pe data de 24 iunie 2010, Comisia Europeană a introdus o cerere în fața CJUE împotriva Belgiei, deoarece autoritățile belgiene nu au transpus în integralitate Directiva Procedură – în special, cu privire la obligațiile minime de îndeplinit în organizarea interviurilor. În propunerea de revizuire a Directivei Procedură, prezentată pe 21 octombrie 2009 (COM(2009) 554 final), Comisia a subliniat importanța obligației de informare a solicitantului de azil și a necesității unei proceduri efective de apel în vederea verificării de către o instanță judiciară a temeiniciei și legalității deciziilor. A prevăzut, de asemenea, acordarea automată a efectului suspensiv cererilor de apel. Aceste amendamente au ca scop punerea în concordanță a legislației în materie cu jurisprudența privitoare la respectarea dreptului la apărare, a principiului egalității armelor și a dreptului la protecție judiciară efectivă.

Directiva 2004/83 din 29 aprilie 2004 se referă la standardele minime pentru calificarea cetățenilor statelor terțe sau a apatrizilor ca fiind refugiați sau ca persoane având nevoie de protecție internațională și conținutul protecției acordate (“Directiva Calificare”). A intrat în vigoare la 20 de zile după publicarea în Jurnalul Oficial(OJ L 304 din 30.09.2004). Această directivă conține o serie de criterii pentru acordarea statutului de refugiat și pentru acordarea de protecție subsidiară, și enumără drepturile atașate fiecăreia dintre aceste două calități. Introduce, de asemenea, un sistem armonizat de protecție temporară pentru persoanele ce nu se încadrează în prevederile Convenției de la Geneva, dar care au, totuși, nevoie de protecție internațională, cum ar fi victimele violențelor în masă sau a războaielor civile. CJCE (azi CJUE) a pronunțat două hotărâri privind Directiva Calificare: hotărârea Elgafaji (C-465/07) din 17 februarie 2009 și Salahadin Abdulla și alții din 2 martie 2010 (cauze reunite C-175, 176, 178 și 179/08). C. Texte relevante ale Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei

În afara rapoartelor publicate ca urmare a vizitelor sale în Grecia (a se vedea paragraful 160, infra), Comisarul a emis o recomandare “privind drepturile străinilor care doresc să intre pe teritoriul unui stat membru al Consiliului Europei și la punerea în executarea a ordinelor de expulzare”, datat 19 septembrie 2001, care stipulează, printre altele: “1. Fiecare persoană are dreptul, la sosirea la frontiera unui stat membru, să fie tratată cu respectul cuvenit demnității sale umane și să nu fie considerată, în mod automat, autor al vreunei infracțiuni sau contravenții. 2. La sosire, dacă dreptul de intrare al persoanei respective este discutabil, aceasta are dreptul de a fi audiată, dacă este cazul, cu ajutorul unui interpret, ale cărui onorarii vor fi plătite de statul gazdă, pentru ca persoana respectivă sa aibă posibilitatea de a formula, dacă este cazul, o cerere de azil. Acest drept presupune posibilitatea de a deschide un dosar, după ce a fost informat în mod adecvat despre procedura de urmat, într-o limbă pe care o înțelege. Practica returnării de la “poarta de sosire” devine, astfel, inacceptabilă. 3. Ca regulă, nu se admit limitări ale dreptului la liberă circulație. Ori de câte ori este posibil, măsura detenției trebuie să fie înlocuită cu alte măsuri de supraveghere, cum ar fi cauțiunea sau alte măsuri similare. Dacă detenția rămâne singura garanție a prezenței fizice a străinului, aceasta nu trebuie să aibă loc, în mod sistematic, la sediul poliției sau la penitenciar, decât dacă nu există o alternativă practică și măsura nu trebuie să fie prelungită mai mult decât este absolut necesar pentru organizarea transferului într-un centru specializat… 9. Sub nici o formă centrele de primire nu trebuie asimilate penitenciarelor… 11. Este esențial ca dreptul la un recurs efectiv în temeiul articolului 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să nu fie doar garantat de lege, ci accesibil și în practică, atunci când o persoană susține că autoritățile competente au încălcat sau e posibil să încalce un drept garantat de convenție. Dreptul la un recurs efectiv trebuie garantat oricărei persoane care vrea să conteste o măsură de returnare sau un ordin de expulzare. Acest recurs trebuie să aibă efect suspensiv al măsurii, cel puțin în cazul unor posibile încălcări ale articolelor 2 și 3 din convenție. ” III.

Condițiile de primire ale solicitanților de azil în Grecia sunt reglementate, în principal, printr-un Decret al Președintelui (“DP”) nr. 220/2007, care transpune Directiva Primire. Dispozițiile din acest text care sunt aplicabile cauzei de față se rezumă după cum urmează.

Autoritatea responsabilă de primirea și examinarea cererii de azil eliberează solicitantului un card gratuit imediat după ce rezultatele luării amprentelor digitale sunt cunoscute, dar nu mai târziu de trei zile de la introducerea cererii de azil. Acest card, numit “cardul roz”, permite solicitantului să rămână în Grecia pe toată perioada examinării cererii sale. Cardul este valabil șase luni și poate fi reînnoit până la pronunțarea deciziei finale (articolul 5 § 1).

Potrivit articolului 12 §§ 1 și 3, autoritățile competente trebuie să ia măsurile adecvate pentru asigurarea condițiilor materiale de primire a solicitanților de azil. Trebuie să le garanteze un minim nivel de trai, mijloace de subzistență și protecția drepturilor fundamentale. Aceste măsuri pot fi limitate la persoanele în reală nevoie.

Un solicitant de azil fără casă și fără mijloace financiare pentru a-și plăti o chirie va fi cazat într-un centru de primire sau într-o altă instituție similară, pe baza unei cereri adresată autorităților competente (articolul 6 § 2). Potrivit informațiilor furnizate de Ministerul Grec al Sănătății și Solidarității Sociale, în 2009 existau paisprezece centre de primire a solicitanților de azil pe teritoriul Greciei, cu o capacitate totală de 935 de locuri. Șase dintre aceste centre erau rezervate minorilor neînsoțiți.

Solicitanților de azil care doresc să lucreze li se eliberează permise temporare de muncă, în conformitate cu condițiile prevăzute de DP nr. 189/1998 (articolul 10 § 1 din DP nr. 220/2007). Articolul 4 c) din DP 189/1998 impune autorităților competente să elibereze permise după ce s-au asigurat că slujba respectivă nu prezintă interes pentru un “cetățean grec, un cetățean al Uniunii Europene, o persoană cu statut de refugiat, o persoană cu origini elene etc.”.

Solicitanții de azil au acces la programe de formare profesională, în aceleași condiții ca și cetățenii greci (articolul 11).

Dacă nu au resurse financiare și nu sunt asigurați sub nicio formă, solicitanții de azil au dreptul la asistență medicală și la tratament medical gratuite. Acordarea primului ajutor este, de asemenea, gratuită (articolul 14 din DP nr. 220/2007). 2. Detenția

Când expulzarea administrativă a unui străin este permisă, în conformitate cu secțiunea 76(1) din Legea nr. 3386/2005 (a se vedea paragraful 119, infra) și când străinul este suspectat că încearcă să se sustragă autorităților, când este considerat o amenințare pentru ordinea publică sau când împiedică procedura de îndepărtare de pe teritoriu sau de expulzare, arestarea preventivă este posibilă, până la adoptarea, în termen de trei zile, a unei decizii de expulzare (secțiunea 76(2)). Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 3772/2009 detenția administrativă era de trei luni. În momentul de față este de șase luni și poate fi extinsă, în unele circumstanțe, până la douăsprezece luni.

Introducerea unei cereri de apel la Curtea Supremă Administrativă împotriva unei decizii de expulzare nu suspendă detenția (secțiunea 77 din Legea nr. 3386/2005).

Dacă secțiunea 76(1) se aplică la sosirea pe aeroportul internațional din Atena, persoanele vizate sunt plasate în detenție în centrul din apropierea aeroportului. În restul teritoriului, persoanele vizate sunt deținute fie în centrele de primire a solicitanților de azil, fie în sediul poliției.

Potrivit articolului 13 § 1 din DP nr. 90/2008, introducerea unei cereri de azil nu constituie infracțiune și nu poate justifica detenția, chiar și în cazul unei treceri ilegale a frontierei. B. Procedura de azil 1. Dispoziții aplicabile

Prevederile aplicabile cererii de azil a reclamantului se regăsesc în următoarele decrete prezidențiale: DP nr. 61/1999 cu privire la acordarea și retragerea statutului de refugiat și la expulzarea străinilor, permise de ședere pentru membrii familiei și mijloacele de cooperare cu UNHCR și DP nr. 90/2008 prin care se transpune în dreptul intern Directiva de Procedură 2005/85, așa cum a fost amendată de DP nr. 81/2009. (a) Accesul la procedură

Orice cetățean al unui stat terț sau apatrid are dreptul de a formula o cerere de azil. Autoritățile responsabile cu primirea și examinarea cererilor trebuie să se asigure că adulții au posibilitatea să introducă o cerere, cu condiția ca aceștia să se prezinte personal în fața autorităților (articolul 4 § 1 din DP nr. 90/2008).

Autoritățile informează de îndată solicitantul de azil despre drepturile și obligațiile sale, dându-i o broșură, într-o limbă pe care o înțelege, cu descrierea procedurii de examinare a cererilor și cu drepturile și obligațiile solicitanților de azil. Dacă solicitantul de azil nu înțelege limba utilizată în formular sau este analfabet, acesta va fi informat oral, fiind obligatorie asistența unui interpret (articolul 1 § 6 din DP nr. 61/1999 și articolul 8 § 1 a) din DP nr. 90/2008).

O broșură de informare a fost redactată în colaborare cu UNHCR și este disponibilă în șase limbi (arabă, engleză, franceză, greacă, persană și turcă).

Când solicitanții de azil sosesc pe aeroportul internațional din Atena, obligația de informare revine agenților de securitate din aeroport. Interpretarea este asigurată de interpreți de la sediul central al poliției din Atena, din partea agențiilor neguvernamentale sau din cadrul personalului aeroportului.

Solicitanții de azil trebuie să coopereze cu autoritățile competente (articolul 9 § 1 din DP nr. 90/2008). În mod special, aceștia trebuie să informeze cu privire la orice schimbare de adresă (articolul 6 § 1 din DP nr. 220/2007).

Dacă nu au făcut-o la aeroport, solicitanții de azil trebuie să se prezinte sâmbăta următoare la Departamentul pentru Străini de la sediul central al poliției din Attica pentru a depune cererea de azil. De la intrarea în vigoare a DP nr. 81/2009 (articolul 1), introducerea cererilor de azil a fost descentralizată în cele 52 de sedii de poliție din teritoriu.

Solicitanții de azil care au depus cererea de azil la aeroport trebuie să se prezinte în termen de trei zile la poliția din Attica pentru a-și declara adresa.

Ulterior, solicitanții de azil sunt invitați la sediul poliției pentru un interviu, în timpul căruia pot fi asistați de un avocat. Interviul se desfășoară în prezența unui interpret, persoana vizată este întrebată dacă confirmă ceea ce a scris în formularul de cerere și i se cere să dea detalii cu privire la identitatea sa, ruta pe care a ajuns în Grecia și motivele pentru care a părăsit țara de origine (articolul 10 § 1 din DP nr. 90/2008). (b) Examinarea cererii de azil în primă instanță

Până în 2009, după interviu, agentul de poliție însărcinat cu evaluarea inițială a solicitantului de azil trimitea cererea la una dintre cele trei comisii consultative pentru refugiați din cadrul Ministerului Ordinii Publice (azi Ministerul Protecției Civile) pentru avizare. Aceste comisii erau compuse din ofițeri de poliție și reprezentanți ai municipalității și includeau, în unele cazuri, un observator din partea UNHCR. Comisia transmitea avizul sub forma unui raport intern poliției din Attica, cea care lua decizia.

DP nr. 81/2009 prevede descentralizarea examinării cererilor de azil în primă instanță și înființarea unei comisii consultative în fiecare dintre cele 52 de sedii de poliție din teritoriu (Articolul 3). Procedura de examinare nu s-a schimbat, ci doar are loc în toate cele 52 de sedii de poliție din teritoriu.

Deciziile sunt luate în mod individual, după o examinare atentă, obiectivă și imparțială. Autoritățile culeg și analizează informații detaliate și exacte, din surse de încredere, cum ar fi cele furnizate de UNHCR cu privire la situația generală în țara de origine (articolul 6 § 2 din DP nr. 90/2008). Ca și în celelalte etape ale procedurii, solicitanților de azil li se asigură gratuit un interpret (articolul 8 § 1 b) din DP nr. 90/2008).

Solicitanții de azil au dreptul să consulte un avocat sau un alt consilier, pe cheltuiala lor (articolul 11 § 1 din DP nr. 90/2008).

Decizia este comunicată solicitantului sau avocatului, respectiv reprezentantului său legal (articolul 8 § 1 d) din DP nr. 90/2008). Cu privire la acest aspect, la punctul 10 din broșură se menționează: “...Cardul [roz] trebuie să conțină adresa pe care ați declarat-o sau centrul de primire unde ați fost repartizat. După luarea deciziei, aceasta vă va fi comunicată la adresa declarată; de aceea este important să anunțați poliția de îndată despre orice schimbare de adresă.”

Dacă adresa nu este cunoscută, decizia este comunicată municipalității unde este situat sediul central al serviciului la care cererea a fost depusă, unde va fi afișată și comunicată UNHCR (articolul 7 § 2 din DP nr. 90/2008).

Informația este comunicată într-o limbă pe care solicitantul de azil are trebui, în mod rezonabil, să o cunoască, dacă acesta nu are reprezentant sau avocat (articolul 8 § 1 e) din DP nr. 90/2008). (c) Apelurile împotriva deciziilor de refuz

Până în 2009, comitetul consultativ pentru refugiați examina cererile de azil în apel, când acestea erau refuzate (articolul 25 din DP nr. 90/2008). UNHCR participa în aceste comitete (articolul 26 din DP nr. 90/2008). După această examinare, se putea aplica la Curtea Supremă Administrativă pentru a casa decizia. Articolul 5 din DP nr. 81/2009 a înlăturat rolul de instanță de apel a comitetului consultativ pentru refugiați. Începând din 2009, apelurile împotriva deciziilor luate în primă instanță au fost încredințate direct Curții Supreme Administrative. În iulie 2009, UNHCR a decis că nu va mai participa la această procedură.

În decizia de respingere a cererii trebuie să se menționeze posibilitatea de a introduce un apel, termenul limită de introducere a cererii de apel și consecințele depășirii acestui termen, în afara cazului în care reclamantulului i-a fost furnizată această informație în prealabil, în scris (articolele 7 § 3 și 8 § 1 e) din DP nr. 90/2008).

Apelurile la Curtea Supremă Administrativă nu suspendă executarea ordinului de expulzare emis ca urmare a deciziei de respingere a cererii de azil. Totuși, străinii au dreptul de a introduce o cerere de apel împotriva ordinului de deportare în termen de cinci zile de la primirea notificării. Decizia este dată în termen de trei zile lucrătoare de la data introducerii apelului. Acest tip de apel suspedă executarea deciziei de expulzare. În cazul în care decizia prevede și detenția în vederea arestării, apelul suspendă expulzarea, dar nu și detenția (secțiunea 77 din Legea nr. 3386/2005).

Solicitanții de azil sunt îndreptățiți să primească ajutor judiciar pentru apelurile la Curtea Supremă Administrativă, cu condiția ca acestea să nu fie inadmisibile sau vădit nefondate (articolul 11 § 2 din DP nr. 90/2008). (d) Protecția împotriva returnării

Legea nr. 3386/2005, așa cum a fost amendată prin Legea nr. 3772/2009 (secțiunea 76(1) c), autorizează expulzarea administrativă a unui străin, în special când prezența sa în Grecia reprezintă o amenințare pentru ordinea publică sau pentru siguranța națională. Străinii sunt considerați că reprezintă o astfel de amenințare când există o procedură penală împotriva lor pentru infracțiunni pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de trei luni de închisoare. Trecerea ilegală a frontierei cu un pașaport fals sau cu un alt document de călătorie este infracțiune conform secțiunilor 83(1) și 87(7) din Legea nr. 3386/2005.

Totuși, solicitanții de azil și refugiații sunt exceptați de la prevederile acestei legi (sectiunile 1 c) și 79 d)). Solicitanții de azil pot rămâne în țară până la finalizarea procedurii de examinare a cererii și nu pot fi îndepărtați în nici un fel (articolele 1 § 1 din DP nr. 61/1999 și 5 § 1 din DP nr. 90/2008). (e) Autorizarea șederii din motive umanitare și protecția subsidiară

În cazuri excepționale, în special pentru motive umanitare, Ministrul Ordinii Publice (azi Ministrul Protecției Civile) poate autoriza șederea temporară a unui străin a cărui cerere pentru acordarea statutului de refugiat a fost respinsă, până când devine posibil pentru acesta să părăsească țara (secțiunea 25(6) din Legea nr. 1975/1991). Atunci când o astfel de autorizare este dată pentru motive umanitare, criteriile luate în considerare sunt imposibilitatea obiectivă de îndepărtare sau returnare în țara de origine pentru cauză de forță majoră, cum ar fi motive grave de sănătate, un boicot internațional asupra țării de origine, conflicte civile cu încălcări în masă a drepturilor omului sau riscul de a fi supus în țara de origine unui tratament contrar articolului 3 din convenție (articolul 8 § 2 din DP nr. 61/1999). În acest din urmă caz, Curtea Supremă Administrativă consideră că luarea în considerare a acestui risc nu este o opțiune, ci o obligație pentru autoritățile administrative (a se vedea, de examplu, hotărârile nr. 4055/2008 și 434/2009).

Protecția subsidiară poate fi acordată și în conformitate cu DP nr. 96/2008, care transpune Directiva 2004/83/EC privind standardele minime pentru calificarea și statutul cetățenilor unor state terțe sau a apatrizilor ca refugiați sau ca persoane care au nevoie de protecție internațională și conținutul protecției acordate. (f) Un proces continuu de reformare a procedurii de azil

În urma alegerilor parlamentare din Grecia din octombrie 2009, noul guvern a înființat un comitet de experți pentru a evalua reforma sistemului de azil în Grecia. Format din experți din cadrul Ministerului Protecției Civile, Ministerului de Interne și al Sănătății, UNHCR, Consiliul Grec pentru refugiați, Avocatul Poporului și academicieni, comitetului i s-a cerut să propună amendamente la legea în vigoare și la jurisprudență și cu privire la compunerea și modalitatea de lucru a noii autorități civile însărcinate cu examinarea cererilor de azil, compusă nu din ofițeri de poliție, ca astăzi, ci din funcționari publici civili. S-a luat în considerare, de asemenea, acordarea, din nou, a rolului de organ de apel comitetelor consultative.

Propunerile comitetului de experți au fost înaintate Guvernului Grec pe data de 22 decembrie 2009 și se pregătește, în prezent, o propunere de act normativ. Potrivit declarației Prim-Ministrului grec George Papandreou în cadrul unei conferințe de presă din 20 ianuarie 2010, cu participarea Înaltului Comisar ONU pentru refugiați, Antonio Guterres, scopul acestei reforme este de a restructura cadrul legislativ, “pentru a-l aduce în conformitate cu Convenția din 1951 privind refugiații și cu dreptul European”. 2. Date statistice cu privire la azil în Grecia

Potrivit datelor statistice publicate de UNCHR, în 2008 Grecia era pe locul șapte pe lista Statelor Membre ca număr de solicitări de azil primite, cu un total de 19 880 cereri introduse în 2008 (comparativ cu 15 930 în 2009) ( Nivelurile de azil și tendințe în țările industrializate , 2009). 88% dintre cetățenii străini care au intrat în Uniunea Europeană în 2009 au intrat prin Grecia.

Pentru 2008, UNCHR a raportat o rată de succes în prima instanță (proporția deciziilor de admitere din totalul deciziilor luate) de 0.04% pentru statut de refugiat potrivit Convenției de la Geneva (unsprezece persoane) și 0.06% pentru protecție umanitară sau subsidiară (optsprezece persoane) (UNCHR, Observarea Greciei ca țară de azil , 2009). 12 095 apeluri au fost introduse împotriva unor decizii de respingere. Acestea au determinat ca 25 de persoane să beneficieze de statut de refugiat în temeiul Convenției de la Geneva și 11 pentru motive umanitare sau protecție subsidiară. În ceea ce privește apelurile, rata de succes a fost de 2.87% și 1.26%. Prin comparație, în 2008, rata medie de succes în primă instanță era de 36.2% în cinci din cele șase state care, împreună cu Grecia, primesc cel mai mare număr de cereri de azil (Franța, Marea Britanie, Italia, Suedia și Germania) (UNHCR, Tendințe globale 2008, refugiați, solicitanți de azil, persoane returnate, delocalizate intern și apatrizi ).

Până în 2009, 95% dintre cererile de azil s-au făcut la secția centrală de poliție din Attica. Odată cu descentralizarea examinării cererilor de azil către secțiile locale de poliție din țară, circa 79% dintre cereri au fost examinate de secția centrală de poliție din Attica. IV.

Oficiul pentru Străini este organul administrativ responsabil cu înregistrarea cererilor de azil după consultarea bazei de date Eurodac. Același organ este responsabil cu intervievarea solicitanților de azil cu privire la situația lor pentru a determina dacă Belgia este statul responsabil conform Regulamentului Dublin cu examinarea cererii de azil. Aceste aspecte de procedură sunt reglementate în secțiunea 51/5 a Actului pentru Străini.

După interviu, Oficiul pentru Străini completează cererea tip “Dublin”. Cererea tip conține secțiuni de informare de ordin general despre solicitanții de azil și detalii despre cum au ajuns în Belgia, starea lor de sănătate și motivele venirii în Belgia. Nu există prevederi cu privire la obligativitatea asistenței de către un avocat cu ocazia interviului.

Atunci când Oficiul pentru Străini consideră că Belgia este responsabilă (decizie pozitivă) conform criteriilor Dublin sau prin aplicarea unor clauze speciale sau pentru că termenul limită pentru transfer a trecut, transmite cererea către Oficiul Comisarului General pentru Refugiați și Apatrizi (“CGRSP”), organul belgian responsabil cu examinarea cererilor de azil.

Atunci când Oficiul pentru Străini consideră că Belgia nu este responsabilă pentru a examina cererea (decizie negativă), adresează o cerere statului responsabil pentru ca acesta să preia cererea. Dacă statul în cauza acceptă, explicit sau tacit, Oficiul pentru Străini respinge cererea și emite o decizie de refuz a permisului de ședere și un ordin de a părăsi țara.

Decizia de respingere a cererii și de transfer a solicitantului de azil trebuie să fie motivată. Atunci când transferul urmează a se face în Grecia, se presupune că aceasta își respectă obligațiile comunitare și internaționale în ceea ce privește azilul și că recurgerea la clauza de suveranitate nu este oblgatorie în Regulamentul Dublin. În unele cazuri, se menționează că reclamantul nu a adus nicio dovadă a consecințelor concrete pe care le-ar avea situația generală asupra situației lui individuale.

Nu există statistici exacte pentru a determina în ce proporție Oficiul pentru Străini aplică clauza de suveranitate. Deciziile pozitive nu specifică acest element. Putem extrage această informație, cel mult, din datele din raportul anual al Oficiului pentru Străini 2009, conform cărora Belgia a emis în anul 2009 1 116 cereri de examinare a cererilor de azil către alte state, dintre care 420 către Grecia, și un totale de 166 de cereri au fost trimise către CGRSP.

Pe toată perioada cât se fac eforturi pentru a determina statul responsabil cu examinarea cererii, străinul poate fi reținut sau deținut într-un loc determinat atât cât este absolut necesar, dar nu mai mult de o lună. B. Comisia de Apel pentru Străini

Deciziile luate de către Oficiul pentru străini referitoare la reședință pot fi atacate în apel la Comisia de Apel pentru Străini. Aceasta este o curte administrativă prevăzută și întocmită prin Legea din 15 septembrie 2006 privind reforma Consiliului de Stat . A preluat competențele Consiliului de Stat în materia străinilor și pe acelea privind Comisia de Apel pentru Refugiații Permanenți.

Cererile de apel împotriva ordinelor de părăsire a țării nu au efect suspensiv. Legea prevede însă posibilitatea de a introduce o cerere separată de suspendare a executării acestui tip de ordin. Cererea de suspendare trebuie introdusă înainte, sau, cel mult, în același timp cu cererea de apel. 1. Suspendarea executării în procedură extrem de urgentă

În temeiul secțiunii 39/82 a Actului pentru Străini, atunci când se invocă un pericol iminent, o cerere de suspendare a executării se poate face în procedură extrem de urgentă. Comisia de Apel pentru Străini va admite cererea dacă consideră că motivele invocate sunt suficient de serioase încât să justifice măsura, și dacă executarea imediată a ordinului poate cauza un prejudiciu serios și iremediabil persoanei vizate. Cererea de suspendare trebuie introdusă în cel mult cinci zile, dar nu mai devreme de trei zile lucrătoare, de la data notificării ordinului de părăsire a țării. Înainte de intrarea în vigoare, la data de 25 mai 2009, a Legii din 6 mai 2009, termenul limită era de 24 de ore. O cerere de suspendare a executării ordinului de părăsire a țării suspendă astfel punerea în aplicare a ordinului de expulzare.

Secțiunea 39/82(4) prevede ca cererea de suspendare în procedura de urgență să fie examinată în termen de 48 de ore de la primirea de către Comisia de Apel pentru Străini. Dacă președintele camerei sau judecătorul competent nu emit o decizie în acest termen, prim-președintele sau președintele general trebuie să fie informat și trebuie să se asigure că decizia este luată în termen de 72 de ore de la primirea cererii. Aceștia pot examina chiar ei cererea și lua o decizie.

Conform jurisprudenței Consiliului de Stat preluată de Comisia de Apel pentru Străini, privarea de libertate este un motiv suficient pentru a justifica natura iminentă a riscului, fără ca o dată a plecării să fie programată. 2. Examinarea pe fond

Comisia de Apel pentru Străini examinează legalitatea ordinului în conformitate cu secțiunea 39/2(2) din Actul pentru Străini, verificând dacă decizia organului administrativ se întemeiază pe faptele existente la dosarul administrativ al cauzei, dacă, prin motivarea de formă și de substanță, nu a comis o eroare vădită de apreciere cu privire la interpretarea faptelor și dacă s-a conformat normelor procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității sau a comis un abuz de putere (a se vedea, de exemplu, decizia Comisiei de Apel pentru Străini nr. 14.175 din 31 iulie 2008).

În cazul în care cererea de suspendare a executării este respinsă și solicitantul este deportat, procedura pe fondul cauzei continuă. Totuși, Comisia de Apel pentru Străini poate respinge apelurile împotriva ordinului de părăsire a țării pe baza faptului că solicitanții nemaifiind în țară nu mai au interes să atace respectivul ordin (hotărârea nr. 28.233 din 29 mai 2009; a se vedea, de asemenea, hotărârea nr. 34.177 din 16 noiembrie 2009). 3. Jurisprudență a Comisiei de Apel pentru Străini în cauze tip “Dublin”

Primele cauze în care solicitanții de azil au raportat dificultăți de acces la procedura de azil în Grecia datează din aprilie 2008. În hotărârea sa nr. 9.796 din 10 aprilie 2008, Comisia de Apel pentru Străini a suspendat executarea unui transfer tip “Dublin” spre Grecia în procedură de extremă urgență, deoarece autoritățile elene nu au răspuns solicitării de examinare a cererii de azil respective și Oficiul pentru Străini nu a cerut garanții individuale. Comisia de Apel pentru Străini a considerat că un acord tacit nu oferă garanții suficiente pentru o examinare efectivă a cererii de azil de către autoritățile elene. Din martie 2009, totuși, Oficiul pentru Străini nu mai cere astfel de garanții și ia decizia pe baza acordurilor tacite. Comisia de Apel pentru Străini nu mai contestă această abordare, considerând că Grecia a transpus în dreptul său intern Directiva Calificare și, respectiv, Directiva Procedură.

În procesul de verificare a motivării ordinului de părăsire a țării, Comisia de Apel pentru Străini ia în considerare, în primul rând, situația de fapt relatată Oficiului pentru Străini în timpul interviului în cadrul procedurii Dublin și consemnată în dosarul administrativ. Dovezile furnizate ulterior, inclusiv documente de natură generală, printr-o scrisoare adresată Oficiului pentru Străini în timpul examinării Dublin sau în apelul împotriva ordinului de părăsire a țării, nu sunt luate în considerare de către Comisia de Apel pentru Străini, deoarece nu au fost depuse în timp util sau nu sunt credibile, nefiind menționate în susținerile solicitantului de azil în fața Oficiului pentru Străini (a se vedea, de exemplu, hotărârile nr. 41.482 din 9 aprilie 2010 și nr. 41.351 din 1 aprilie 2010).

În cazurile în care Comisia de Apel pentru Străini a luat în considerare rapoarte internaționale depuse la dosar de către solicitanții de azil, rapoarte care confirmă existența unui risc de încălcare a articolului 3 din convenție derivat din deficiențele procedurii de azil și a condițiilor de detenție și primire în Grecia, jurisprudența sa este împărțită.

Anumite divizii au luat în considerare situația din Grecia. Spre exemplu, în hotărârile nr. 12.004 și 12.005 din 29 mai 2008, Comisia a considerat că Oficiul pentru Străini ar fi trebui să ia în considerare susținerile privind relele tratamente în Grecia: “ Reclamantul a informat cealaltă parte în timp util asupra faptului că transferul său în Grecia, după părerea sa, ar constitui o încălcare a articolului 3 din convenție, în mod special din cauza tratamentului inuman și degradant pe care l-a suferit și pe care indubitabil îl va suferi odată întors în Grecia...Comisia notează că reclamantul, susținând riscul unui tratament inuman și degradant, contrar articolului 3 din convenție, odată întors în Grecia, și întemeindu-și susținerile pe surse documentare de încredere, pe care le-a comunicat celeilalte părți, acesta a formulat o obiecție detaliată și explicită cu privire la o dimensiune importantă a deportării sale. Partea adeversă ar fi trebuit să răspundă acestei obiecții în decizie, pentru ca cerințele cu privire la motivare să fie îndeplinite. ”

Pe aceeași linie de raționament, în hotărârea nr. 25.962 din 10 aprilie 2009, Comisia de Apel pentru Străini a suspendat executarea unui transfer în Grecia, folosind următorii termeni: “Comisia consideră că termenii raportului din 4 februarie 2009 a Comisarului pentru Drepturile Omului a Consiliului Europei, (...), și fotografiile însoțitoare cu privire la condițiile de detenție ale solicitanților de azil sunt edificatoare. În ciuda faptului că acest raport este ulterior hotărârii Oficiului și a Curții Europene a Drepturilor Omului menționată în hotărâre, conținutul acestui raport este suficient de clar pentru a stabili că, în ciuda eforturilor recente de a se conforma standardelor europene în materie de azil și protecția drepturilor fundamentale ale solicitanților de azil, autoritățile elene nu sunt deocamdată capabile să ofere solicitanților de azil garanțiile procedurale și de primire minime.”

Alte divizii au optat pentru o altă abordare, care constă în luarea în considerare a incapacității de a demonstra o legătură de cauzalitate între situația generală în Grecia și situația individuală a reclamantului. Spre exemplu, în hotărârea nr. 37.916 din 27 februarie 2009, de respingere a unei cereri de suspendare a transferului în Grecia, Comisia de Apel pentru Străini a motivat astfel: [Traducere efectuată de Grefa Curții] “Informația cu caracter general furnizată de solicitantul de azil se referă, în principal, la situația străinilor care caută protecție internațională în Grecia, circumstanțele în care aceștia sunt transferați spre Grecia și primiți aici, modul în care sunt tratați și modalitatea în care procedura de azil este aplicată și funcționează în Grecia. Din documentele furnizate nu reiese o legătură cauzală care să arate că deficiențele raportate ar conduce la o încălcare de către Grecia a obligației de nereturnare a unor străini care, ca și reclamantul în cauză, au fost transferați în Grecia...În acest context, reclamantul nu a făcut dovada că executarea deciziei atacate l-ar expune la un risc de prejudiciu ireparabil”.

În trei cauze din 2009, aceleași divizii au avut o abordare diametral opusă și au decis să suspende transferurile către Atena, considerând că Oficiul pentru Străini ar fi trebuit să țină cont în motivarea sa de informația despre situația generală din Grecia. Acestea sunt hotărârile nr. 25.959 și 25.960 din 10 aprilie 2009 și nr. 28.804 din 17 iunie 2009).

În vederea armonizării jurisprudenței, președintele Comisiei de Apel pentru Străini a convocat o ședință plenară pe data de 26 martie 2010 care a pronunțat trei hotărâri (hotărârile nr. 40.963, 40.964 și 10.965), a căror motivare se poate rezuma cum urmează: - Grecia este membru la Uniunii Europene, guvernată de principiul supremației dreptului, parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la Convenția de la Geneva și aplicarea legislației comunitare cu privire la azil este obligatorie; - în virtutea principiului încrederii intra-comunitare, trebuie să se presupună că statul vizat își va îndeplini obligațiile (referire la jurisprudența Curții în K.R.S. împotriva Marii Britanii (dec.), nr. 32733/08, ECHR 2008 ‑ ...); - pentru a răsturna această prezumție, reclamantul trebuie să demonstreze in concreto că există un risc real de a fi supus unui tratament contrar articolului 3 din convenție în țara unde urmează a fi transferat; - simpla referire la rapoarte generale din surse de încredere care arată problemele cu privire la primirea solicitanților de azil sau că se practică returnarea la frontieră, sau simplul fapt că într-un stat membru al Uniunii Europene procedura de azil este defectuoasă nu sunt elemente suficiente pentru a demonstra un asemenea risc.

Pe fond, același raționament stă și la baza hotărârilor Comisiei de Apel pentru Străini, atunci când examinează cererile de apel. Astfel după respingerea unei cereri de apel ca inadmisibilă deoarece solicitantul a fost deja expulzat, în hotărârea susmenționată nr. 28.233 din 29 mai 2009 s-a examinat capătul de cerere al reclamantului privind Convenția – în special articolul 3 – și a respins apelul deoarece reclamantul nu a făcut dovada unei legături concrete între situația generală în Grecia și situația sa individuală. C. Consiliul de Stat

Dispozițiile pertinente cu privire la declinarea de competență în favoarea Consiliului de Stat și competențele acestuia se regăsesc în legile privind Consiliul de Stat coordonate la data de 12 ianuarie 1973.

Un avocat poate introduce un apel administrativ în fața Consiliului de Stat în termen de 30 de zile de la notificarea deciziei Comisiei de Apel pentru Străini.

Dacă apelul urmează a fi examinat de către Consiliul de Stat , trebuie sa fie declarat admisibil. Va fi declarat admisibil dacă nu este, în mod vădit, inadmisibil sau fără scop; dacă se pretinde încălcarea legii sau neîndeplinirea unor cerințe procedurale sau formalități esențiale prevăzute sub sancțiunea nulității, dacă cererea nu este vădit nefondată și presupusa eroare ar fi putut influența decizia și este suficientă pentru a o casa; sau dacă examinarea cererii este necesară pentru a garanta coerența jurisprudenței.

Această procedură nu are efect suspensiv. Consiliul de Stat pronunță hotărârea asupra admisibilității cererii, în principiu, în termen de opt zile.

Atunci când cererea este declarată admisibilă, Consiliul de Stat pronunță hotărârea pe fondul cauzei în termen de șase luni și poate casa hotărâri ale Comisiei de Apel pentru Străini pentru încălcarea legii sau pentru neîndeplinirea unor cerințe procedurale sau formalități esențiale prevăzute sub sancțiunea nulității.

Hotărârile la care se face referire în cererea în fața Curții arată că abordarea Comisiei de Apel pentru Străini explicată mai sus nu este pusă în discuție de către Consiliul de Stat și consideră că nu se ridică nicio problemă din prisma articolului 13 din convenție (a se vedea, spre exemplu, hotărârea nr. 5115 din 15 decembrie 2009). D. Judecătoriile și tribunalele

Deciziile luate de către Oficiul pentru Străini cu privire la detenție (ordine de deținere a solicitanților într-un anumit loc și ordine de reîncarcerare) pot fi atacate în jusțiție. Cu ocazia examinării cererilor de eliberare, Curtea de Apel din Bruxelles (Divizia Penală) a creat o jurisprudență care ia în considerare riscurile la care se supun persoanele vizate dacă ar fi trimise în Grecia și, de asemenea, concluziile Curții privind încălcarea de către Grecia a obligațiilor derivând din articolul 3 ( S.D. împotriva Greciei , nr. 53541/07, 11 iunie 2009, și Tabesh împotriva Greciei , nr. 8256/07, 26 noiembrie 2009). V. DOCUMENTE INTERNAȚIONALE CARE DESCRIU CONDIȚIILE DE DETENȚIE ȘI PRIMIRE A SOLICITANȚILOR DE AZIL ȘI PROCEDURA DE AZIL ÎN GRECIA A. Rapoarte publicate din 2006 la zi

Din 2006 s-au publicat, în mod regulat, rapoarte de către organizații naționale, internaționale sau neguvernamentale care descriu condițiile deplorabile de primire a solicitanților de azil în Grecia.

O listă a principalelor rapoarte este următoarea: - Comitetul European pentru Prevenirea Torturii, în urma vizitei în Grecia între 27 august și 9 septembrie 2005, publicat la data de 20 decembrie 2006; - Raportul delegației Comitetului LIBE privind vizita sa în Grecia (Samos și Atena), Parlamentul European, 17 iulie 2007; - Pro Asyl, “ Adevărul poate fi amar, dar trebuie spus – situația refugiaților în spațiul egeean și practicile pazei de coastă elene ”, octombrie 2007; - UNHCR, “ Azil în Uniunea Europeană. Un studiu asupra implementării Directivei Calificare ”, noiembrie 2007; - Comitetul European pentru Prevenirea Torturii, în urma vizitei în Grecia între 20 și 27 februarie 2007, 8 februarie 2008; - Amnesty International, “ Grecia nu este un loc propice pentru un solicitant de azil ”, 27 februarie 2008; - Consiliul European pentru Refugiați și Exilați (“ECRE”), “ Grecia în vizor – Loteria azilului în EU sub asediu ”, 3 aprilie 2008; - Organizația Norvegiană pentru solicitanții de azil (“NOAS”), “ Un joc cu dreptul de azil în Europa – Politica de azil a Greciei și Regulamentul Dublin II ”, 9 aprilie 2008; - UNHCR, “ Luare de poziție asupra returnării solicitanților de azil în Grecia conform Regulamentului Dublin ”, 15 aprilie 2008; - Human Rights Watch, “ Blocați de o ușă care se închide – Irakieni și alți solicitanți de azil și imigranți la intrarea Grecia/Turcia în Uniunea Europeană ”,noiembrie 2008; - Clandestino, “ Migrația fără documente: numărând ce nu se poate număra: date și tendințe în Europa ”, decembrie 2008; - Human Rights Watch, “ Lăsați să supraviețuiască ”, decembrie 2008; - Cimade, “ Dreptul la azil: persoanele vizate de Dublin II, parcursul juridic al solicitanților de azil supuși unei reprimiri conform Regulamentului Dublin II ”, decembrie 2008; - Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, D. T. Hammarberg, raport pregătit ca urmare a vizitei sale în Grecia între 8 și 10 decembrie 2008, 4 februarie 2009; - Consiliul Grec pentru Refugiați, “ Dilema Dublin – “Transferarea sarcinii probei și supunerea la risc a solicitanților de azil ”, 23 februarie 2009; - Comitetul European pentru Prevenirea Torturii, în urma vizitei în Grecia între 23 și 28 septembrie 2008, 30 iunie 2009; - Crucea Roșie austriacă și Caritas, “ Situația persoanelor returnate de Austria în Grecia în temeiul regulamentului Dublin. Raport privind o misiune comună de investigare în Grecia (23-28 mai 2009) ”, august 2009; - Comitetul Norvegian Helsinki (“NHC”), NOAS și Aitima, “ Pe ușa din dos: Regulamentul Dublin II și deportările ilegale din Grecia ”, octombrie 2009; - Human Rights Watch, “ Grecia: Țărmuri nesigure și neprimitoare ”, octombrie 2009; - UNHCR, Observații cu privire la Grecia ca țară de azil, decembrie 2009; - Amnesty International, “ Capcana Dublin II: transferuri ale solicitanților de azil în Grecia conform Regulamentului ”, martie 2010; - Comisia Națională pentru Drepturile Omului (Grecia), “ Condițiile de detenție a străinilor în unitățile de poliție și centrele de detenție ”, aprilie 2010; - Amnesty International, “ Migranții nelegali și solicitanții de azil deținuți în mod frecvent în condiții sub standarde ”, iulie 2010. B. Condițiile de detenție

Rapoartele menționate anterior atestă o practică sistematică de deținere a solicitanților de azil în Grecia pentru perioade cuprinse între câteva zile și câteva luni de la sosire. Această practică îi afectează atât pe solicitanții de azil care sosesc pentru prima dată în Grecia, cât și pe cei transferați de către un Stat Membru, în conformitate cu Regulamentul Dublin. Martorii atestă că nu se furnizează nicio informație cu privire la motivele detenției.

Toate centrele care au fost vizitate de organele și organizațiile care au realizat rapoartele sus-menționate descriu o situație similară, având însă grade de gravitate diferite: supraaglomerare, mizerie, lipsă de spațiu, lipsă de aerisire, posibilitate limitată sau nicio posibilitate de plimbare, lipsa spațiului de relaxare, număr insuficient de saltele, saltele murdare, lipsa accesului liber la toalete, spații sanitare inadecvate, lipsa intimității, acces limitat la îngrijire medicală. O parte semnificativă dintre cei intervievați s-au plâns, de asemenea, de insulte, în mod special insulte rasiste, proferate de personalul centrului și utilizarea violenței fizice de către gardieni.

Spre exemplu, în urma vizitei sale în Grecia între 27 august și 9 septembrie 2005, CPT a raportat: “Clădirea noului centru special pentru străini (...) a reprezentat o oportunitate pentru Grecia de a avea o abordare mai apropiată de normele și standardele dezvoltate în Europa. În mod regretabil, autoritățile au menținut sistemul carceral, adesea în condiții deplorabile și fără activități semnificative și fără îngrijire medicală minimă, pentru persoane care nu sunt nici condamnate nici suspecte de săvârșirea unei infracțiuni și care au întreprins adesea călătorii istovitoare spre Grecia, după cum au mărturisit mulți interlocutori greci.” În februarie 2007, CPT a inspectat 24 de secții de poliție și centre de deținere pentru imigranți, aflate sub jurisdicția Ministerului Ordinii Publice și a conchis că “persoanele private de libertate de către autoritățile elene sunt supuse unui risc de tratament inuman”. A adăugat: “[De la ultima vizită în Grecia, în 2005] nu s-au înregistrat îmbunătățiri cu privire la modalitatea în care sunt tratate persoanele deținute de către autoritățile elene. Delegația CPT a audiat încă o dată un număr considerabil de plângeri cu privire la aplicarea unui tratament inuman persoanelor deținute de către autoritățile elene. Multe dintre aceste plângeri au vizat pălmuiri, loviri cu pumnii și cu bastonul aplicate la momentul arestării sau în timpul interogatoriului poliției. (...) În câteva cazuri, doctorii delegației au constatat că susținerile de rele tratamente aplicate de către oficialii greci erau în concordanță cu rănile persoanelor vizate.” În noiembrie 2008, Human Rights Watch și-a exprimat îngrijorarea în următorii termeni: “Deși autoritățile elene nu au acordat acces liber Human Rights Watch pentru ca acesta să evalueze condițiile de detenție în centrele pe care a cerut să le viziteze, acesta a fost totuși în măsură să colecteze mărturii ale persoanelor deținute astfel încât să reliefeze o imagine alarmantă a tratamentului aplicat de poliție, supraaglomerare, lipsa igienei, în mod special în locurile pe care nu au fost autorizați să le viziteze, cum ar fi secții ale poliției de frontieră, aeroportul, Venna și Mitilini. Condițiile de detenție și abuzurile poliției descrise în cele trei din urmă secțiuni ale acestui raport constituie în mod indubitabil tratament inuman și degradant.” În raportul său din decembrie 2008, Cimade a observat: “În 2003, 1,000 de persoane au sosit în Lesbos; în 2007, au fost 6 000 și în primele opt luni ale anului 2008, au fost 10 000. (...) Un grup de demonstranți așteaptă sosirea noastră strigând: “fără frontieră, fără națiune, fără deportare”, circa zece dintre ei cerând ca centrul de deținere să fie închis. Cu brațele întinse prin gard, strigând după ajutor. Trei încăperi tip cușcă, fiecare cu câte 85 de bărbați înăuntru: afgani, palestinieni, somalezi, închiși cât e ziua de lungă în condiții deplorabile. E vară târzie și răcoare în Grecia, iar oamenii dorm pe ciment. E un miros înțepător care îmi amintește de centrul de tranzit de la Roissy (...). Cei mai mulți au fost închiși de câteva zile, unii chiar de o lună. Nu înțeleg de ce sunt aici. Au fost separați de soții și copii. Urc la etajul doi: un bărbat de origine sri- lankeză cu o boală infecțioasă e izolat într-un mic bungalou. Hangarul unde sunt ținuți femeile și copii e singura încăpere deschisă. Există paturi, dar nu destule, deci există saltele pe jos. E vară târzie, dar toți se plâng de frig și de faptul că nu sunt pături suficiente. Ultima închisoare, cea pentru minori. Sunt douăzeci și cinci. (...)” În raportul său din februarie 2009, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a declarat: “În timpul întâlnirii cu Comisarul, autoritățile din departamentul Eros l-au informat că la data de 1 decembrie 2008 erau 449 de migranți nelegali deținuți de poliție în șase centre de detenție din departament. Cele cinci naționalități cele mai frecvente sunt: Irak (215), Afghanistan (62), Georgia (49), Pakistan (37) și Palestina (27). Pe data de 9 decembrie 2008, data vizitei Comisarului, la două dintre camerele de detenție tip depozit aparținând secției de poliție de frontieră Feres, care a fost înființată în 2000, se aflau în detenție 45 de tineri, bărbați, migranți nelegal, cei mai mulți dintre aceștia fiind irakieni. Erau, de fapt, înghesuiți în camere, dormind și călcând pe saltelele pe care le întinseseră pe jos, una lângă cealaltă. În grupurile sanitare, condițiile erau înfiorătoare. Unii dintre deținuți aveau iritații vizibile pe brațe, iar altul, desculț, se plângea că autoritățile nu i-au dat încălțăminte și haine curate (...). Pe data de decembrie 2008, autoritățile de poliție l-au informat de Comisar că la Kyprinos (Fylakio) se aflau 320 de deținuți în șapte celule, majoritatea irakieni și afgani.”

CPT a vizitat centrul de detenție de lângă aeroportul internațional din Atena în august și septembrie 2005 și a notat: “Condițiile din centru sunt îngrijorătoare pentru delegația CPT. Fiecare celulă (măsurând 9.5m²) avea o capacitate oficială de cinci persoane, deja prea mare. De fapt, registrele arătau că de multe ori, de exemplu în mai și iunie 2005, rata de ocupare ajungea la șase, și chiar la nouă persoane în celulă. O examinare a celulelor a indicat că, aparent, au fost proiectate pentru câte o persoană – în mod cert, nu mai mult de trei persoane, preferabil două, puteau să stea peste noapte într-o asemenea celulă. Grupurile sanitare se aflau în afara celulelor și delegația a primit numeroase plângeri cu privire la faptul că gardienii nu răspundeau prompt la cererile deținuților de a merge la toaletă; mai mult, accesul la duș părea extrem de limitat, iar cinci persoane din aceeași celulă au susținut că nu au făcut duș timp de șapte zile, mirosul cald și dulce din cameră dând crezare spuselor lor. Delegația a cunoscut, de asemenea, o persoană care a petrecut o lună și jumătate într-una dintre aceste celule fără a-și schimba hainele, fără acces la aer curat sau activitate fizică, ori vreo ocupație.” În urma vizitei sale în Grecia în 2007, CPT a notat că nu s-a îmbunătățit modalitatea în care persoanele deținute erau tratate și a reportat cazuri de rele tratamente din partea poliției în celula destinată deportărilor din aeroportul internațional din Atena: “În centrul de detenție pentru străini Petru Rali, o persoană din Bangladesh a declarat că a fost pălmuită și lovită cu picioarele de către polițiștii de escortă în celula destinată deportărilor din aeroportul internațional din Atena, deoarece a refuzat deportarea. A mai declarat că l-au strâns de gât, i-au introdus degetele în ochi, i-au întors brațul la spate și i-au aplicat lovituri în spatele genunchilor, pe fese și în abdomen, în urma cărora a leșinat. În urma examinării de către un medic din cadrul delegației, au fost constatate următoarele leziuni: o ușoară escoriație (aproximativ 0.3 cm) pe mandibulă și o contuzie liniară roșiatică pe obrazul stâng, sub ochi (2 cm), cu două escoriații; răni ușoare și difuze pe frunte și o leziune roșie pe piept (2 cm); umflături pe gât, la nivelul tiroidei și umflături ale ambelor brațe; pe piciorul drept, sub genunchi și în partea laterală, o rană difuză roșiatică (aproximativ 2 cm x 2 cm). ”

În urma vizitelor din octombrie 2009 și mai 2010, Amnesty International a descris centrul de detenție de lângă aeroport astfel: “Unitatea este împărțită în trei sectoare. Primul este format din trei celule, fiecare de aproximativ 7m2. Fiecare celulă este prevăzută cu câte o fereastră și sectorul are două toalete și dușuri separate. Al doilea sector este format din trei celule de mari dimensiuni, fiecare de aproximativ 50m2. Există toalete separate în afara celulelor, pe culoar. Al treilea sector este format din nouă celule foarte de foarte mici dimensiuni, fiecare de aproximativ 10m2. Celulele sunt dispuse în rând, de-a lungul unui culoar îngust, unde se găsește și un telefon public pe bază de cartelă. De cealaltă parte a culoarului, se află două toalete și două dușuri. În timpul vizite sale din octombrie 2009, delegații Amnesty International au fost în măsură să viziteze primele două sectoare, unde sunt ținuțe persoanele returnate în baza Regulamentului Dublin II, precum și alte categorii de solicitanți de azil. Delegații au observat că deținuții trăiau în condiții fizice neadevcate și de severă suprapopulare. Mulți dintre solicitanții de azil au declarat că au fost agresați verbal de către ofițerii de poliție. În timpul vizitei de organizare din mai 2010, li s-a permis reprezentanților Amnesty International să viziteze toate cele trei sectoare. Autoritățile le-au spus delegaților că primul sector era destinat persoanelor returnate conform Regulamentului Dublin II, precum și altor categorii de solicitanți de azil, al doilea sector era destinat imigranților nelegali de sex feminin, condamnați pentru tentativa de a părăsi Grecia cu documente false și al treilea sector era destinat imigranților nelegali de sex masculin, condamnați pentru tentativa de a părăsi Grecia cu documente false. În timpul vizitei din mai 2010, în primul sector erau deținuți șapte solicitanți de azil (șase bărbați și o femeie), dar nicio persoană returnată în baza Regulamentului Dublin II. În cel de-al doilea sector, cincisprezece femei erau ținute într-o celulă, dintre care trei erau însărcinate. Una dintre femeile însărcinate se plângea că nu poate respira și întreba când poate ieși din celulă. Într-o altă celulă se afla un bărbat cu o rană la un picior. Persoanele ținute în primele două sectoare au relatat delegaților Amnesty International că poliția descuia arareori ușile sectoarelor. Astfel, ei nu aveau acces la distribuitoarele de apă și erau nevoiți să bea apă din toalete. La momentul vizitei, aproximtiv 145 de deținuți erau ținuți în cel de-al treilea sector, în condiții de extremă suprapopulare. Printre aceștia, delegații au identificat o persoană returnată în baza Regulamentului Dublin II. Erau nouă celule în total. Delegații au reușit să viziteze doar două dintre celule, fiecare cu câte un pat format dintr-un cadru de beton cu o saltea deasupra, și în care erau plasate între 14 și 17 persoane. Neexistând suficiente saltele, deținuții dormeau pe jos. Ca rezultat al supraaglomerării și a saltelelor de pe jos, nu exista spațiu de mișcare. Deținuții au relatat Amnesty International că, din cauza lipsei de spațiu, nu puteau dormi toți în același timp. Deși celulele vizitate erau prevăzute cu ferestre, aerisirea nu era suficientă din cauza supraaglomerării. Caldura din celule era de nesuportat. Deținuții plasați în cel de-al treilea sector au relatat Amnesty International că ofițerii de poliție nu le permiteau să se plimbe pe coridorul din afara celulelor și că întâmpinau mari dificultăți pentru a merge la toaletă. Delegații Amnesty International au observat că unele dintre persoanele cărora le era permis să meargă la toaletă aveau o sticlă de plastic pe jumătate sau plină cu urină. Autoritățile au recunoscut că în toate celulele, deținuții foloseau sticle de plastic pentru a-și face nevoile fiziologice, sticle pe care le goleau când le era permis să meargă la toaletă. Delegații au observat că grupurile sanitare erau insalubre și cele două dușuri nu aveau ușă sau perdea, deci nu ofereau deloc intimitate. Organele poliției aeroportuare din Atena au relatat Amnesty International că pronunțarea de condamnări la închisoare pentru migranții nelegali sau solicitanții de azil interceptați la aeroport încercând să folosească documente false, care nu erau în măsură să plătească cheltuielile de judecată, contribuie la supraîncărcarea centrului de detenție. La momentul vizitei, organizația a constatat o lipsă totală a produselor de igienă, cum ar fi: săpun, șampon și hârtie igienică, în toate sectoarele. În plus, mulți dintre deținuți au relatat delegaților că nu acces la bagaje, astfel că nu au asupra lor efectele personale, inclusiv haine de schimb. Unii au spus că au purtat aceleași haine timp de mai multe săptămâni. Mai mult, nu exista posibilitatea de mișcare în aer liber. Două persoane au declarat că nu au acces la medicamentele care se aflau în bagaj. Declarații similare au fost primite în timpul vizitei din octombrie 2009. În plus, deficiențele cu privire la accesul la asistență medicală au rămas neschimbate din octombrie 2009. Autoritățile aeroportuare au spus Amnesty International că nu exista un medic permanent în unitate și că asistența medicală se asigura doar când un deținut o solicita personal, sunând la serviciul de asistență de urgență din aeroport.”

În urma vizitei din data de 30 aprilie 2010, Medici fără Frontiere – Grecia a publicat un raport care descria, de asemenea, supraaglomerarea din centre (300 de deținuți) și condițiile sanitare și de igienă deplorabile În celulele pentru familii, cu o capacitate de opt până la douăsprezece persoane, erau ținute 155 de persoane, fără aerisire și cu doar trei toalete și dușuri. C. Condiții de trai

Potrivit relatărilor persoanelor intervievate pentru raportele menționate la paragraful 160 de mai sus, la eliberarea solicitanților de azil practica era diferită de la un caz la altul. La aeroportul internațional din Atena, fie le era înmânat direct un card roz, fie li se spunea să se prezinte la sediul de poliție din Attica pentru a obține un astfel de card. Câteodată, celor care erau pentru prima dată în Grecia, li se elibera direct un ordin de părăsire a țării în câteva zile. Dacă soseau și erau deținuți în alte părți ale țării, practica era mai unitară și consta în eliberarea unui ordin de părăsire a țării și trimiterea într-un oraș mai mare, cum ar fi Atena sau Patras.

În orice caz, se pare că nu li se oferă nicio informație cu privire la posibilitățile de cazare. În special, persoanele intervievate au declarat că nu le-a spus nimeni că trebuie să informeze autoritățile că nu au unde să locuiască, informație care ar fi premergătoare încercării autorităților de a le găsi o locuință.

Persoanele care nu au familie sau relații în Grecia și care nu își pot permite să plătească o chirie dorm pe străzi. Prin urmare, mulți solicitanți de azil fără locuință, în special bărbați celibatari, dar și familii, au ocupat ilegal spații publice, cum ar fi o tabără în Patras, care fusese închisă și evacuată în iulie 2009, sau vechea curte de apel sau anumite parcuri din Atena.

O mare parte dintre cei intervievați au declarat o stare permanentă de teamă de a nu fi atacați și tâlhăriți, sau de o decădere fizică și psihică totală ca urmare a situației în care se află (dificultatea de a-și procura hrana, lipsa accesului la grupuri sanitare, etc.).

În general, subzistența persoanelor vizate depinde de societatea civilă, de Crucea Roșie și de câteva instituții religioase.

Simplul fapt de a poseda un card roz nu înseamnă și a avea acces la beneficii din partea statului și există obstacole birocratice majore pentru obținerea unui permis temporar de muncă. De exemplu, pentru a obține un număr fiscal, reclamantul trebuie să demonstreze că are o reședință permanentă, care exclude în mod evident persoanele fără adăpost de la piața muncii. În plus, autoritățile sanitare nu par a fi la curent de obligația pe care o au de a acorda solicitanților de azil îngrijire medicală gratuită sau de riscurile de sănătate cu care se confruntă această categorie de persoane. În noiembrie 2008, Human Right Watch a raportat: “Solicitanții de azil de toate naționalitățile care reușesc să obțină și să păstreze cardurile au mici speranțe de a obține ajutor din partea statului pe perioada, adesea prelungită, în care cererile lor de azil sunt examinate. Cei fără adăpost sau săraci dintre ei nu primesc locuință sau alte forme de ajutor social, în parte, deoarece Grecia posedă centre de primire doar pentru 770 dintre cei mai nevoiași si vulnerabili dintre solicitanții de azil. Deși 3 dintre cele 10 centre de primire sunt destinate minorilor neînsoțiți, Human Rights Watch a întâlnit minori neînsoțiți care trăiau pe străzi, în parcuri sau în clădiri abandonate din lipsa unei locuințe și a altor servicii sociale. Un băiat de 15 ani, de origine nigeriană, era înregistrat la poliție, dar la momentul la care Human Rights Watch i-a luat un interviu, trăia pe stradă, fără asistență de niciun fel: “Încă nu am o locuință. Avocații mi-au dat o întâlnire pentru a-mi găsi o locuință. Acum dorm pe străzi. Nu locuiesc nicăieri. Îmi e frig. Nu mă simt în siguranță. Mă plimb până pe la ora 1, 2 noaptea și apoi caut un parc unde să dorm”. Organizația norvegiană pentru solicitanții de azil (NOAS), Comitetul Norvegian Helsinki și Monitorul Grec Helsinki au întocmit un raport comun în aprilie 2008 cu privire la cazarea și condițiile sociale care îi așteaptă pe cei care sunt returnați în Grecia, în conformitate cu Regulamentul Dublin II, constatând că numărul locurilor disponibile pentru astfel de persoane este “neglijabil” și că condițiile de trai din cele câteva centre de primire sunt “deplorabile.” Au observat că “marea majoritate a solicitanților de azil rămân complet fără asistență socială, în ceea ce privește cazarea și/sau alte forme de asistență socială. Grecia este practic o țară unde solicitanții de azil și refugiații sunt lăsați să se descurce pe cont propriu.” D. Procedura de azil 1. Accesul la procedura de azil

Rapoartele menționate în paragraful 160 de mai sus descriu numeroase obstacole care împiedică sau îngreunează accesul a procedura de azil, atât pentru cei care ajung pentru prima dată în Grecia, cât și pentru persoanele transferate în conformitate cu Regulamentul Dublin și care tranzitează astfel aeroportul internațional din Atena.

Primele informații colectate de organizațiile internaționale și neguvernamentale și concluziile acestora pot fi rezumate după cum urmează.

Foarte puține cereri sunt introduse direct la serviciile de securitate ale aeroportului internațional din cauza lipsei de personal și, în unele cazuri, din cauza lipsei de informare că astfel de servicii există.

Când ajung în aerop