Yumușak și Yildirim împotriva Turciei

La originea acestui caz se găsește o cerere (nr. 15725/07) împotriva Republicii Turcia, depusă de doi cetățeni ai acestui stat, doamna Emine Demet Yumușak și domnul İhsan Can Yıldırım («reclamanții»), care s-au adresat Curții pe 6 aprilie 2007 în virtutea art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamanții sunt reprezentați de avocat İ.Y. Özçelik din Istanbul. Guvernul turc («Guvernul») este reprezentat de agentul său.

Reclamanții se plâng de durata excesivă a procedurii de stabilire a paternității (art. 6 § 1), de consecințele unei asemenea durate asupra dreptului lor la respect pentru viața privată și familială (art. 8) și de absența unei căi de recurs prin care ar fi putut să se plângă de durata acestei proceduri (art. 13).

Pe 26 ianuarie 2010, președintele secțiunii a doua a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât de asemenea ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului cazului. FAPTE

Pe 1 august 1997, reclamanta a sesizat tribunalul din Adana («TGA») cu o acțiune de stabilire a paternității post-mortem împotriva moștenirii lui İhsan Yıldırım, decedat pe 9 iulie 1997, pentru a stabili paternitatea acestuia față de İhsan Can Yıldırım. În cererea sa, ea a solicitat și plasarea fiului său, minor, sub tutelare pe toată durata procedurii și continuarea acestei proceduri, în numele și pentru seama fiului ei minor, de către tutore. De asemenea, ea a solicitat atribuirea exclusivă în favoarea sa a autorității parentale asupra fiului ei și acordarea unei pensii alimentare lunare de 50.000.000 de lire turce (TRL), precum și o pensie alimentară de 80.000.000 de TRL pe lună pentru fiul ei, să se repartizeze din partea sa de moștenire.

Pe 29 august 1997, TGA a desemnat un tutore pentru reclamant.

Pe 16 octombrie 1997, tutorele a solicitat majorarea la 150.000.000 TRL a sumei reclamate cu titlu de pensie alimentară pentru reclamant.

Pe 26 februarie 1998, TGA s-a adresat Institutului de medicină legală din Istanbul («institutul de medicină legală») cu o cerere privind stabilirea existenței unei relații de filiație între reclamant și defunctul prin comparare de probe sanguine care urmau să se efectueze pe fratele și ceilalți doi fii ai defunctului. De asemenea, a solicitat institutului să precizeze, în ipoteza în care probele de sânge de la aceste persoane ar fi insuficiente pentru a se pronunța asupra filiației, dacă ar trebui sau nu să se procedeze la exhumarea cadavrului lui İhsan Yıldırım.

Pe 27 aprilie 1998, institutul de medicină legală a informat TGA că probele efectuate pe membrii familiei defunctului nu permiteau a se ajunge la o concluzie cu privire la filiația reclamantului și că trebuia să se procedeze la exhumare a corpului în vederea prelevării de probe.

La audiența din 25 mai 1998, TGA a hotărât să sesizeze judecătorul assessor cu o comisie rogatorie privind exhumarea corpului defunctului în vederea prelevării de probe pentru analize. A pus să curgă pe seama părții care a inițiat acțiunea cheltuielile aferente acestora.

Pe 9 iulie 1998, TGA a constatat că cheltuielile în cauză nu fuseseră achitate și a acceptat cererea tutorelui având scopul obținerii unui termen pentru a le achita.

Pe 7 octombrie 1998, tutorele a achitat cheltuielile în cauză.

Pe 27 ianuarie 1999, TGA a sesizat judecătorul assessor de lângă TGA Gaziantep cu o comisie rogatorie pentru a se proceda la exhumarea corpului defunctului în vederea prelevării de probe pentru analize. De asemenea, a solicitat să fie informat despre trimiterea acestor probe institutului de medicină legală.

Pe 8 iulie 1999 s-a dredactat un proces-verbal de constatare conform căruia mormântul defunctului a fost deschis în prezența avocaților părților, corpul a fost exhumat și s-au efectuat prelevări de organe și osatură și s-au transmis institutului de medicină legală.

Pe 8 iunie 2000, institutul de medicină legală a întocmit un raport indicând că analizele efectuate pe probe nu permiteau ajungerea la nici o concluzie cu privire la filiația reclamantului din cauza cantității insuficiente și a stării degradate a ADN-ului găsit.

La o dată neprecizată, tutorele reclamantului a format opoziție împotriva acestei concluzii și a solicitat ca analizele să fie efectuate de Institutul de medicină legală al Universității din Istanbul.

La audiența din 6 noiembrie 2000, reclamanții au solicitat din nou ca o altă analiză să fie efectuată de Institutul de medicină legală al Universității din Istanbul.

În aceeași zi, TGA a respins cererea reclamanților privind efectuarea unei noi expertiză, precum și cererea lor de stabilire a filiației prin comparare fotografică. Pornind de la concluziile raportului de expertiză din 8 iunie 2000, conform căruia nu era posibil a se ajunge la o concluzie cu privire la filiația litigioasă în vederea stării de degradare a ADN-ului defunctului, TGA a respins acțiunea de stabilire a paternității.

Pe 20 decembrie și respectiv pe 22 decembrie 2000, tutorele reclamantului și reclamanta s-au recurs în casație împotriva acestei hotărâri.

Pe 3 aprilie 2001, Curtea de Casație a anulat hotărârea de primă instanță, după ce a apreciat că TGA nu a efectuat o examinare suficientă din lipsa cercetării asupra existenței sau inexistenței asemănărilor fizionomice între reclamant și defunct pe baza fotografiilor, și după ce a ținut seama de absența audierii martorilor.

Pe 1 mai 2001, moștenitorii defunctului au format un recurs de corectare a acestei hotărâri.

Pe 29 iunie 2001, Curtea de Casație a respins recursul lor.

Din 5 iulie 2001 până pe 31 ianuarie 2002, TGA, sesizat la renvoi, a ținut patru ședințe. La această din urmă dată, a transmis Institutului de medicină legală fotografiile reclamantului din dossier în vederea expertizelor și testelor de asemănare și a pus cheltuielile aferente pe seama plaignantei.

Pe 4 aprilie 2002, TGA a constatat că cheltuielile în cauză nu fuseseră versate și a acordat un termen de zece zile pentru a le achita.

Pe 29 aprilie 2002, institutul de medicină legală a returnat fotografiile TGA. El a subliniat că nu era posibil să se stabilească o filiație pe baza fotografiilor și a solicitat ca corpul defunctului să fie exhumat din nou pentru a se proceda, cu ajutorul unor noi instrumente, la noi prelevări în vederea analizei.

Pe 10 octombrie 2002, TGA a ordonat exhumarea corpului defunctului și a solicitat Institutului de medicină legală să efectueze o nouă analiză a probelor prelevate în vederea stabilirii filiației litigioase.

Din procesul-verbal al ședinței din 24 martie 2003 rezultă că exhumarea a trebuit să fie amânată din cauza condițiilor meteorologice și că cheltuielile aferente trebuiau să fie suportate de intimații în procedură.

Pe 14 aprilie 2003, judecătorul assessor de lângă TGA Gaziantep a redactat un proces-verbal conform căruia cheltuielile aferente expertizei nu fuseseră achitate, motiv pentru care aceasta nu fusese efectuată.

Pe 20 mai 2003, TGA a acordat un termen de zece zile părții care a inițiat acțiunea pentru plata cheltuielilor. În cursul acestei ședințe, intimații în procedură au declarat că doresc să achite cheltuielile în cauză.

Pe 4 iunie 2003, s-a procedat la exhumare și la prelevarea solicitată.

Pe 3 august 2003, institutul de medicină legală a întocmit un raport de expertiză concludentă cu privire la paternitatea lui İhsan Yıldırım cu o probabilitate de 99,90%.

Pe 13 august 2003, TGA a solicitat Institutului de medicină legală să efectueze o expertiză complementară cu ajutorul, în special, de prelevări și analize sanguine suplimentare.

La o dată neprecizată, avocații reclamanților s-au adresat președinției Institutului de medicină legală din Ankara cu o cerere de confirmare a caracterului suficient, în ceea ce privește stabilirea filiației paternale, a testelor efectuate de institutul de medicină legală care au dus la concluziile din 3 august 2003. Orice altă examinare trebuia, după spusele lor, să fie considerată ca inutilă. Președinția institutului de medicină legală a răspuns că testele deja efectuate erau suficiente.

La audiența din 5 martie 2004, TGA a hotărât să trimită din nou dosarul Institutului de medicină legală pentru analize complementare și a repartizat cheltuielile aferente pe seama reclamantei.

Pe 27 aprilie 2004, TGA a hotărât să pună din nou întrebarea fezabilității testelor suplimentare de referință ADN Institutului de medicină legală.

Pe 17 mai 2004, institutul de medicină legală a trimis un raport în care a reamintit că testele efectuate anterior erau larg acceptate de mediul cercetării și a subliniat că trebuie să se țină cont de concluziile la care au ajuns. De asemenea, el a indicat că nu îi era posibil să efectueze teste alte decât analizele ADN.

Pe 28 septembrie 2004, în urma intrării în vigoare a legii nr. 4787 privind crearea tribunalelor în materie familială, TGA s-a declarat incompetent pentru a cunoaște litigiul și a trimis dosarul tribunalului de familie din Adana.

Din 11 octombrie 2004 până pe 3 martie 2005, tribunalul de familie a ținut patru ședințe. Pe 3 martie, el a acceptat acțiunea reclamantei și a recunoscut paternitatea lui İhsan Yıldırım cu privire la fiul reclamantei.

Pe 18 mai 2005, moștenitorii acestuia s-au recurs în casație.

Pe 25 octombrie 2005, Curtea de Casație a anulat hotărârea de primă instanță în vederea absenței audierii martorilor partidelor în cursul procedurii. Dosarul a fost trimis tribunalului de familie.

Pe 1 iunie 2006, avocatul reclamantei, subliniind că dosarul era în curs de judecată de opt ani, s-a opus acordării unui nou termen intimaților pentru prezentarea pledoariilor lor.

Printr-o hotărâre din 20 iulie 2006, care a devenit definitivă pe 18 octombrie 2006 pentru lipsa de recurs, tribunalul de familie a acceptat cererea de stabilire a legăturii de filiație paternală revendicată dar a respins cererile de pensie alimentară. De asemenea, a acordat reclamantei autoritatea parentală exclusivă asupra fiului ei. PE DREPT I.

Guvernul combate această teză.

Curtea observă că perioada de luat în considerare a început pe 1 august 1997, data introducerii acțiunii de stabilire a paternității, și s-a încheiat pe 20 iulie 2006 prin hotărârea tribunalului de familie. Prin urmare, a avut o durată de aproximativ opt ani și unsprezece luni, pentru două grade de jurisdicție. A. Pe admisibilitate

Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. B. Pe fond

Guvernul subliniază că procedura judiciară în cauză s-a continuat în fața mai multor instanțe și că a cerut efectuarea mai multor analize tehnice. El susține mai întâi că dosarul era de natură complexă din cauza dificultăților tehnice pe care le-ar fi ridicat. El apreciază apoi că reclamanții au prelungit durata procedurii prin neplata la timp a cheltuielilor aferente exhumării corpului defunctului. În sfârșit, având în vedere durata globală a procedurii și durata fiecărei instanțe, Guvernul apreciază că nici o perioadă de inactivitate nu este imputabilă autorităților interne, acestea având, după spusele sale, o diligență deplină în conducerea dosarului reclamanților.

Reclamanții combate aceste argumente.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele dosarului și în raport cu criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea dosarului, comportamentul reclamanților și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Ea amintește de asemenea că, în dosarele privind starea persoanelor, miza litigiului pentru reclamant este de asemenea un criteriu relevant și că o diligență particulară se impune, de asemenea, în vederea posibilelor consecințe pe care o lentoare excesivă le poate avea în special asupra exercitării dreptului la respect pentru viața familială (Laino c. Italia [GC], nr. 33158/96, § 18, CEDO 1999-I).

Curtea amintește în sfârșit că, în numeroase dosare care ridică întrebări similare cu acelea ale cazului de față, a concluzionat cu privire la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție (Frydlender, citat mai sus).

După ce a examinat toți factorii care i-au fost prezentați, Curtea apreciază că Guvernul nu a expus nici un fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză. Cu adevăr, dacă Curtea subscrie argumentului Guvernului conform căruia dosarul prezenta o anumită complexitate din cauza expertizelor tehnice la care a dat loc, ea apreciază totuși că această complexitate nu ar putea justifica durata procedurii litigioase. Ea observă, de asemenea, că comportamentul reclamanților – inclusiv în ceea ce privește termenii aferenți plății cheltuielilor de exhumare sau expertiză (paragrafele 11‑13, 24-26 și 29-31 mai sus) – nu pare, în vederea actelor din dosar, a fi contribuit într-o măsură semnificativă la prelungirea duratei procedurii.

Având în vedere jurisprudența sa în materia aceasta și miza litigiului pentru reclamanti, și anume dreptul de a vedea stabilită sau refuzată paternitatea lui İhsan Yıldırım și prin urmare de a pune capăt incertitudinii aferente acesteia, ceea ce a cerut o desfășurare rapidă a procedurii (Mikulić c. Croația, nr. 53176/99, § 44, CEDO 2002‑I, și Ebru și Tayfun Engin Çolak c. Turcia, nr. 60176/00, § 75, 30 mai 2006), Curtea apreciază că în prezenta cauză durata procedurii litigioase este excesivă și nu a corespuns cerințelor «termenului rezonabil». Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție. II.

Guvernul combate această teză și susține că, în virtutea legii nr. 2577 privind procedura judiciară administrativă, orice persoană care a suferit un prejudiciu rezultând din actele administrației poate introduce o acțiune în conținut plin de jurisdicție. Potrivit spuselor sale, reclamanții puteau deci să intenteze o asemenea acțiune în fața jurisdicțiilor administrative.

Reclamanții combate această teză.

Curtea observă că acest motiv este legat de cel examinat mai sus și că trebuie, de asemenea, să fie declarat admisibil. Ea amintește apoi că a constatat deja că ordinea juridică turcă nu oferea justițiarilor un recurs efectiv, în sensul art. 13 din Convenție, care să le permită să se plângă de durata unei proceduri civile (Ebru și Tayfun Engin Çolak, citat mai sus, §§ 106-107, și Daneshpayeh c. Turcia, nr. 21086/04, § 37, 16 iulie 2009). Ea nu vede în prezenta cauză nici un motiv de a se abate de la această jurisprudență.

De aceea, ea apreciază că a fost încălcat art. 13 din Convenție din cauza absenței în dreptul intern a unui recurs care ar fi permis reclamanților să obțină sancționarea dreptului lor de a-și vedea cauza judecată într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție. III.

Guvernul susține că, tribunalul având acordul autorității parentale solicitate, reclamanții nu au nici un interes juridic și, prin urmare, nu au statut de victime. Cât privește incertitudinea prelungită căreia reclamantul spune că a fost supus în cursul procedurii, Guvernul subliniază mai întâi că introducerea acțiunii de stabilire a paternității doar după moartea tatălui reclamantului a dus la recurgerea la procedee tehnice și a făcut mai dificilă ajungerea la o concluzie. Acesta este de părere că reclamanta ar fi putut introduce o asemenea acțiune în viața tatălui fiului ei. Reamintind apoi că reclamantul era deja în vârstă de cinci ani la introducerea acțiunii în cauză, el indică faptul că copilul a mai trăit deja acești primi ani fără legătura de filiație revendicată.

Reclamanții combate aceste argumente.

Curtea amintește că a fost deja sesizată cu un motiv similar cu cel al reclamanților și a apreciat că era direct legat de cel bazat pe durata procedurii (a se vedea, în acest sens, Bican c. România, nr. 37338/02, §§ 75-82, 22 septembrie 2009). Având în vedere constatarea privind art. 6 § 1 din Convenție (paragrafele 52-53 mai sus), ea apreciază că nici o întrebare distinctă nu se ridică din perspectiva art. 8 din Convenție și că, prin urmare, nu este necesar să se judece admisibilitatea și fondurile acestui motiv. Cu adevăr, posibilele repercusiuni ale duratei procedurii litigioase asupra vieții private și familiale a reclamanților au fost luate în considerare din perspectiva mizei procedurii în cadrul evaluării duratei acesteia (Bican citat mai sus, § 82). IV.

Reclamanții cer 80.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede o relație de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Pe de altă parte, ea apreciază că este convenabil să acorde reclamanților 4.800 EUR în comun cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și cheltuieli de judecată

Reclamanții cer, de asemenea, 10.000 EUR cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată. Ei prezintă, în special, cu titlu de justificative, o convenție de onorariale de avocat, documente privind cheltuielile de judecată efectuate în dreptul intern, precum și o chitanță de cheltuieli poștale.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată decât în măsura în care sunt dovedite realitatea acestora, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În prezenta cauză, și având în vedere documentele în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea apreciază rezonabilă suma de 2.000 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamanților în comun. C. Dobânzi moratorii

Curtea apreciază potrivit ca rata dobânzilor moratorii să fie aliniată la rata ușurinii de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind motivele trase din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție; 2. Constată că a fost o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Constată că a fost o încălcare a art. 13 din Convenție; 4. Constată că nu este necesar să examineze separat nici admisibilitatea nici fondul motivului tras din art. 8 din Convenție. 5. Constată , a) că Statul pârât trebuie să verseze în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data când hotărârea va fi devenit definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 4.800 EUR (patru mii opt sute de euro), cu titlu de prejudiciu moral, și 2.000 EUR (doi mii de euro) cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanti, sume care urmează a fi convertite în lire turce la cursul aplicabil la data plații; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ușurinii de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 22 noiembrie 2011, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 15725/07) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, M me Emine Demet Yumușak et M. İhsan Can Yıldırım (« les requérants »), ont saisi la Cour le 6 avril 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e İ.Y. Özçelik, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Les requérants se plaignent d’une durée excessive de la procédure en établissement de paternité (article 6 § 1), des conséquences d’une telle durée sur leur droit au respect de leur vie privée et familiale (article 8) et de l’absence d’une voie de recours par le biais de laquelle ils auraient pu se plaindre de la durée de cette procédure (article 13).

Le 26 janvier 2010, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT

Le 1 er août 1997, la requérante saisit le tribunal de grande instance d’Adana (« le TGI ») d’une action en établissement de paternité à titre posthume à l’encontre des héritiers de İhsan Yıldırım, décédé le 9 juillet 1997, pour établir la paternité de ce dernier à l’égard de İhsan Can Yıldırım. Dans sa requête, elle demanda également le placement de son fils, mineur, sous curatelle durant toute la durée de la procédure, et le suivi de cette procédure, au nom et pour le compte de son fils mineur, par le curateur qui aurait été ainsi désigné. Elle demanda également l’attribution exclusive en sa faveur de l’autorité parentale sur son fils et l’octroi, à son nom personnel, d’une pension alimentaire mensuelle de 50 000 000 de livres turques (TRL) ainsi qu’une pension alimentaire de 80 000 000 de TRL par mois pour son fils, à prélever sur sa part d’héritage.

Le 29 août 1997, le TGI désigna un curateur pour le requérant.

Le 16 octobre 1997, le curateur demanda l’augmentation à 150 000 000 TRL de la somme réclamée à titre de pension alimentaire pour le requérant.

Le 26 février 1998, le TGI adressa à l’institut médicolégal d’Istanbul (« l’institut médicolégal ») une demande tendant à l’établissement de l’existence d’un lien de filiation entre le requérant et le défunt par comparaison de prélèvements sanguins à effectuer sur le frère et les deux autres fils du défunt. Il demanda également à l’institut de préciser, dans l’hypothèse où les prélèvements sur ces personnes seraient insuffisants pour permettre de se prononcer sur la filiation, s’il y aurait lieu ou non de procéder à des prélèvements sur la dépouille de İhsan Yıldırım.

Le 27 avril 1998, l’institut médicolégal informa le TGI que les prélèvements effectués sur les membres de la famille du défunt ne permettaient pas d’aboutir à une conclusion quant à la filiation du requérant et qu’il fallait procéder à une exhumation du corps en vue de prélèvements.

Lors de l’audience du 25 mai 1998, le TGI décida de saisir le juge assesseur d’une commission rogatoire tendant à l’exhumation du corps du défunt en vue de prélèvements pour analyses. Il mit à la charge de la partie plaignante les frais afférents à ceux-ci.

Le 9 juillet 1998, le TGI constata que les frais en question n’avaient pas été acquittés et fit droit à la demande du curateur visant à l’obtention d’un délai pour ce faire.

Le 7 octobre 1998, le curateur acquitta les frais en question.

Le 27 janvier 1999, le TGI saisit le juge assesseur près le TGI de Gaziantep d’une commission rogatoire afin qu’il fût procédé à l’exhumation du corps du défunt en vue de prélèvements pour analyses. Il demanda également à être informé de l’envoi de ces prélèvements à l’institut médicolégal.

Le 8 juillet 1999 fut dressé un procès-verbal d’établissement aux termes duquel la tombe du défunt avait été ouverte en présence des avocats des parties, le corps exhumé et des prélèvements d’organes et de matières osseuses effectués et transmis à l’institut médicolégal.

Le 8 juin 2000, l’institut médicolégal établit un rapport indiquant que les tests effectués sur les prélèvements ne permettaient d’aboutir à aucune conclusion quant à la filiation du requérant du fait de la quantité insuffisante et de l’état dégradé de l’ADN retrouvé.

A une date non précisée, le curateur du requérant forma opposition contre cette conclusion et demanda que des tests fussent effectués par l’institut de médecine légale de l’université d’Istanbul.

Lors de l’audience du 6 novembre 2000, les requérants demandèrent à nouveau qu’un autre examen fût effectué par l’institut de médecine légale de l’université d’Istanbul.

Le même jour, le TGI rejeta la demande des requérants tendant à l’établissement d’une nouvelle expertise ainsi que leur demande d’établissement de la filiation par voie de comparaison photographique. Se fondant sur les conclusions du rapport d’expertise du 8 juin 2000, aux termes duquel il n’était pas possible d’aboutir à une conclusion quant à la filiation litigieuse eu égard à l’état de dégradation de l’ADN du défunt, le TGI rejeta l’action en établissement de paternité.

Le 20 décembre et le 22 décembre 2000, respectivement, le curateur du requérant et la requérante se pourvurent en cassation contre ce jugement.

Le 3 avril 2001, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance, après avoir estimé que le TGI avait procédé à un examen insuffisant faute d’avoir recherché l’existence ou non de ressemblances physionomiques entre le requérant et le défunt à partir de photographies, et après avoir pris en compte l’absence d’audition de témoins.

Le 1 er mai 2001, les héritiers du défunt formèrent un recours en rectification de cet arrêt.

Le 29 juin 2001, la Cour de cassation rejeta leur recours.

Du 5 juillet 2001 au 31 janvier 2002, le TGI, saisi sur renvoi, tint quatre audiences. A cette dernière date, il transmit les photographies du requérant contenues dans le dossier à l’institut médicolégal aux fins d’expertises et de tests de ressemblance et mit les frais y afférents à la charge de la plaignante.

Le 4 avril 2002, le TGI constata que les frais en question n’avaient pas été versés et accorda un délai de dix jours pour ce faire.

Le 29 avril 2002, l’institut médicolégal renvoya les photographies au TGI. Il souligna qu’il n’était pas possible d’établir une filiation sur la base de photographies et demanda que le corps du défunt fût à nouveau exhumé afin de procéder, au moyen de nouveaux instruments, à de nouveaux prélèvements pour analyse.

Le 10 octobre 2002, le TGI ordonna l’exhumation du corps du défunt et demanda à l’institut médicolégal de procéder à une nouvelle analyse des prélèvements effectués aux fins d’établissement de la filiation litigieuse.

Il ressort du procès-verbal d’audience du 24 mars 2003 que l’exhumation avait dû être repoussée en raison des conditions météorologiques et que les frais y afférents devaient être pris en charge par les intimés à la procédure.

Le 14 avril 2003, le juge assesseur près le TGI de Gaziantep établit un procès-verbal aux termes duquel les frais afférents à l’expertise n’avaient pas été acquittés de sorte que celle-ci n’avait pas été effectuée.

Le 20 mai 2003, le TGI accorda un délai de dix jours à la partie plaignante pour le paiement des frais. Au cours de cette audience, les intimés à la procédure déclarèrent vouloir acquitter les frais en question.

Le 4 juin 2003, il fut procédé à l’exhumation et aux prélèvements requis.

Le 3 août 2003, l’institut médicolégal établit un rapport d’expertise concluant à la paternité d’İhsan Yıldırım à 99,90 %.

Le 13 août 2003, le TGI demanda à l’institut médicolégal d’effectuer une expertise complémentaire au moyen notamment de prélèvements et d’analyses sanguines supplémentaires.

A une date non précisée, les avocats des requérants adressèrent à la présidence de l’institut médicolégal d’Ankara une demande de confirmation du caractère suffisant, en termes d’établissement de la filiation paternelle, des tests effectués par l’institut médicolégal ayant abouti aux conclusions du 3 août 2003. Tout autre examen devait, selon eux, être considéré comme superflu. La présidence de l’institut médicolégal répondit que les tests déjà effectués étaient suffisants.

Lors de l’audience du 5 mars 2004, le TGI décida d’envoyer à nouveau le dossier à l’institut médicolégal pour des examens complémentaires et imputa les frais y afférent à la requérante.

Le 27 avril 2004, le TGI décida de poser à nouveau la question de la faisabilité de tests supplémentaires de référencement ADN à l’institut médicolégal.

Le 17 mai 2004, l’institut médicolégal envoya un rapport dans lequel il rappela que les tests effectués précédemment étaient largement acceptés par le milieu de la recherche et souligna qu’il fallait tenir compte des conclusions auxquelles ils aboutissaient. Il indiqua par ailleurs qu’il ne lui était pas possible de procéder à des tests autres que des analyses ADN.

Le 28 septembre 2004, à la suite de l’entrée en vigueur de la loi n o 4787 portant création des tribunaux aux affaires familiales, le TGI se déclara incompétent pour connaître du litige et renvoya l’affaire devant le tribunal de la famille d’Adana.

Du 11 octobre 2004 au 3 mars 2005, le tribunal de la famille tint quatre audiences. Le 3 mars, il fit droit à l’action de la requérante et reconnut la paternité d’İhsan Yıldırım à l’égard du fils de la requérante.

Le 18 mai 2005, les héritiers de celui-ci se pourvurent en cassation.

Le 25 octobre 2005, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance au vu du défaut d’audition des témoins des parties lors de la procédure. L’affaire fut renvoyée devant le tribunal de la famille.

Le 1 er juin 2006, l’avocat de la requérante, soulignant que l’affaire était pendante depuis huit ans, s’opposa à l’octroi d’un nouveau délai aux défendeurs pour la présentation de leurs plaidoiries.

Par une décision du 20 juillet 2006, devenue définitive le 18 octobre 2006 faute de pourvoi, le tribunal de la famille fit droit à la demande d’établissement du lien de filiation paternel revendiqué mais rejeta les demandes de pension alimentaire. Par ailleurs, il accorda à la requérante l’autorité parentale exclusive sur son fils. EN DROIT I.

Le Gouvernement combat cette thèse.

La Cour note que la période à considérer a débuté le 1 er août 1997, date d’introduction de l’action en établissement de paternité, et qu’elle s’est terminée le 20 juillet 2006 par le jugement du tribunal de la famille. Elle a donc duré environ huit ans et onze mois, pour deux degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne que la procédure judiciaire en cause s’est poursuivie devant plusieurs instances et qu’elle a requis la réalisation de plusieurs examens techniques. Il soutient d’abord que l’affaire était de nature complexe en raison des difficultés techniques qu’elle aurait posées. Il estime ensuite que les requérants ont prolongé la durée de la procédure en ne versant pas à temps les frais afférents à l’exhumation du corps du défunt. Enfin, eu égard à la durée globale de la procédure et à la durée de chaque instance, le Gouvernement estime qu’aucune période d’inactivité n’est imputable aux autorités internes, celles-ci ayant, selon lui, fait preuve de toute la diligence requise dans la conduite de l’affaire des requérants.

Les requérants combattent ces arguments.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Elle rappelle également que, dans les affaires concernant l’état des personnes, l’enjeu du litige pour le requérant est aussi un critère pertinent et qu’une diligence particulière s’impose en outre eu égard aux éventuelles conséquences qu’une lenteur excessive peut avoir notamment sur la jouissance du droit au respect de la vie familiale ( Laino c. Italie [GC], n o 33158/96, § 18, CEDH 1999-I).

La Cour rappelle enfin avoir, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de l’espèce, conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ( Frydlender , précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En effet, si la Cour souscrit à l’argument du Gouvernement selon lequel l’affaire présentait une certaine complexité en raison des expertises techniques auxquelles elle a donné lieu, elle estime néanmoins que cette complexité ne saurait justifier la durée de la procédure litigieuse. Elle observe de plus que le comportement des requérants – y compris en ce qui concerne les délais afférents au paiement des frais d’exhumation ou d’expertise (paragraphes 11 ‑ 13, 24-26 et 29-31 ci-dessus) – n’apparaît pas, au vu des pièces du dossier, avoir contribué d’une manière significative à l’allongement de la durée de la procédure.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et de l’enjeu du litige pour les requérants, à savoir le droit de voir établir ou réfuter la paternité d’İhsan Yıldırım et donc de mettre un terme à l’incertitude y afférente, ce qui exigeait un déroulement rapide de la procédure ( Mikulić c. Croatie , n o 53176/99, § 44, CEDH 2002 ‑ I, et Ebru et Tayfun Engin Çolak c. Turquie , n o 60176/00, § 75, 30 mai 2006), la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et qu’elle n’a pas répondu à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le Gouvernement combat cette thèse et allègue que, en vertu de la loi n o 2577 sur la procédure judiciaire administrative, toute personne ayant subi un préjudice résultant des actes de l’administration peut introduire une action en contentieux de pleine juridiction. Selon lui, les requérants pouvaient donc intenter une telle action devant les juridictions administratives.

Les requérants combattent cette thèse.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et qu’il doit donc lui aussi être déclaré recevable. Elle rappelle ensuite avoir déjà constaté que l’ordre juridique turc n’offrait pas aux justiciables un recours effectif, au sens de l’article 13 de la Convention, leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure civile ( Ebru et Tayfun Engin Çolak, précité, §§ 106-107, et Daneshpayeh c. Turquie , n o 21086/04, § 37, 16 juillet 2009). Elle n’aperçoit en l’espèce aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence.

Dès lors, elle estime qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention à raison de l’absence en droit interne d’un recours qui eût permis aux requérants d’obtenir la sanction de leur droit à voir leur cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

Le Gouvernement soutient que, le tribunal ayant accordé l’autorité parentale demandée, les requérants n’ont aucun intérêt juridique et, partant, qu’ils n’ont pas le statut de victimes. Quant à l’incertitude prolongée à laquelle le requérant dit avoir été soumis lors de la procédure, le Gouvernement souligne d’abord que l’introduction de l’action en établissement de paternité seulement après la mort du père du requérant a entraîné le recours à des procédés techniques et rendu plus difficile l’aboutissement à une conclusion. Il est d’avis que la requérante aurait pu introduire une telle action du vivant du père de son fils. Rappelant ensuite que le requérant était déjà âgé de cinq ans lors de l’introduction de l’action en question, il indique que l’enfant avait déjà vécu ces premières années sans le lien de parenté revendiqué.

Les requérants combattent ces arguments.

La Cour rappelle avoir déjà été saisie d’un grief similaire à celui des requérants et avoir estimé qu’il était directement lié à celui fondé sur la durée de la procédure (voir, en ce sens, Bican c. Roumanie , n o 37338/02, §§ 75-82, 22 septembre 2009). Eu égard au constat relatif à l’article 6 § 1 de la Convention (paragraphes 52-53 ci-dessus), elle considère qu’aucune question distincte ne se pose sous l’angle de l’article 8 de la Convention et qu’il n’y a donc pas lieu de statuer sur la recevabilité et le bien-fondé de ce grief. En effet, les éventuelles répercussions de la durée de la procédure litigieuse sur la vie privée et familiale des requérants ont été prises en compte sous l’angle de l’enjeu de la procédure dans le cadre de l’évaluation de la durée de celle-ci ( Bican précité, § 82). IV.

Les requérants réclament 80 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu’ils auraient subis.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer aux requérants 4 800 EUR conjointement au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Les requérants réclament également 10 000 EUR au titre des frais et dépens. Ils soumettent notamment, à titre de justificatifs, une convention d’honoraires d’avocat, des documents relatifs aux frais de procédure engagés en droit interne ainsi qu’une quittance de frais postaux.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde aux requérants conjointement. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément ni la recevabilité ni le fond du grief tiré de l’article 8 de la Convention. 5. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 4 800 EUR (quatre mille huit cents euros), pour dommage moral, et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, sommes à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 novembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente