A DOUA SECȚIUNE CAUZA FATMA CAOKKALENDER ȘI ALTELE c. TURCIA (Cercetarea nr. 34472/08) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 OCTOMBRIE 2012 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Fatma çokkalender și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (inclusiv secțiunea), care se află într-un comitet compus din Isabelle Berro-Lefevre, președinte, Guido Raimondi, Helen Keller, judecători, și a lui Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 septembrie 2012, a luat hotărârea că, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 34472/08) îndreptată împotriva Republicii Turcia și inclusiv zece resortisanți ai acestui stat, domnul meu Fatma etokkalender, Ainizeliha entokkalender, Yüksel Can, Keziban Caokkalender, Ayten Sariçiček și Zeliha Caokkalender, și domnii Kahraman Caokkalender, Müslüm Caokkalender, Abdulkadir Caokkalender și Mehmet Caokkalender, au sesizat Curtea la 8 aprilie 2008, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 24 iunie 2009, președinta secțiunii a decis să comunice cererea guvernului în temeiul Protocolului nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. Reclamanții s-au născut în 1936, 1954, 1966, 1974, 1964, 1972, 1957, 1963, 1973 și 1961 și au locuit în Șanl La 13 aprilie 2000, în dezacord cu suma plătită de către administrație, reclamanții au introdus la tribunalul de mari instanțe din Birecik o acțiune în creștere a dreptului de proprietate. 10. La 28 septembrie 2000, instanța le-a dat câștig de cauză și a condamnat administrația să plătească reclamanților o indemnizație suplimentară de 14 400 221 000 de lire turce vechi (TRL) [aproximativ 24 517 EUR] însoțită de dobânzi discriminatorii începând cu 5 mai 2000 11. La 22 ianuarie 2001, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 12. La data de 2 mai 2003, administrația a plătit o parte din plata despăgubirii reclamanților. 13. În lipsa de către administrație a plății restului despăgubirilor lor, reclamanții au sesizat biroul de executare și de recuperare a creanțelor Birechik ( La data de 13 mai 2003, biroul de executare a unei hotărâri a administrației a emis un ordin de plată pentru restul creanței, și anume 4 561 532 610 TRL [aproximativ 2 582 EUR]. 15. În observațiile sale din 14 iunie 2010, guvernul a prezentat Curții un document conform căruia creanța în cauză a fost de 16 860,78 de noi cărți turcești (TRY) [1] [aproximativ 8700 EUR], începând cu 1 iunie 2010 În iulie 2010, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 16, reclamanții se plâng, într-un termen rezonabil, de executarea parțială a hotărârii din 28 septembrie 2000 în favoarea acestora, devenit definitiv. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. 17. Guvernul ridică excepții. În primul rând, el exclude nerespectarea regulii de șase luni. În opinia sa, reclamanții ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la hotărârea Curții de Casație care a fost pronunțată la 22 ianuarie 2001, în timp ce cererea a fost formulată la 8 aprilie 2008. În al doilea rând, acesta susține că creanța reclamanților a fost plătită integral, astfel încât aceștia din urmă să nu aibă calitatea de victimă în cele din urmă, guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne în două ramuri. În această privință, Tribunalul susține, pe de o parte, că tribunalele nu au utilizat acțiunea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor și, pe de altă parte, că nu au introdus acțiuni în despăgubire împotriva administrației publice și nici nu au inițiat proceduri de executare împotriva acesteia. În opinia sa, repararea pretinselor pierderi ar fi fost posibilă în cazul în care reclamanții ar fi stabilit existența unui prejudiciu suferit dincolo de ceea ce se constată a fi compensat de dobânda moratoriu. 19. Reclamanții se opun acestor argumente 20. În ceea ce privește excepția întemeiată pe nerespectarea regulii de șase luni, Curtea amintește că, în cazul în care o persoană se referă la o situație continuă împotriva căreia nu există nicio acțiune, termenul de șase luni începe de la sfârșitul acestei situații. Atât timp cât aceasta persistă, regula de șase luni nu se aplică (a se vedea, de exemplu, Lemke c. Turcia, 17381/02, § 37 și 38, 5 iunie 2007 și Yerlikaya c. Turcia , n 10985/02 și 10993/02, § 19-23, 8 aprilie 2008). În acest caz, reclamanții se plâng de executarea de către autoritățile naționale a unei hotărâri judecătorești, care ar persista la data la care prezenta cerere ar fi introdusă și, prin urmare, ar trebui respinsă excepția statului în această privință. 21. În ceea ce privește excepția conform căreia reclamanții și-au pierdut calitatea de victimă, reclamanții neagă că au primit întreaga creanță. În această privință, atât guvernul, cât și reclamanții prezintă Curții documente care stabilesc restul creanței reclamanților. 22. Curtea observă că, având în vedere înscrisurile prezentate de părți, nu au primit, la data prezentei hotărâri, totalitatea creanței lor. 23.În ceea ce privește epuizarea căilor de atac interne, Curtea constată că art. 105 din Codul obligațiilor prevede repararea prejudiciului dincolo de ceea ce se constată a fi compensat prin dobânda moratoriu. Cu toate acestea, în cazul de față, cauza se referă numai la lipsa de plată a creanței lor datorate la data executării unei hotărâri definitive în favoarea acestora, și nu la insuficiența de interese a creanței lor. În această privință, Curtea constată că calea de atac prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor nu era o cale de atac în speță. În ceea ce privește excepția referitoare la lipsa unei acțiuni introduse împotriva administrației publice, Curtea amintește că nu este oportun să se solicite unui individ, care a obținut o creanță împotriva statului aflat în afara unei proceduri judiciare, să fie obligată ulterior, să inițieze o procedură de executare forțată pentru a obține satisfacția (Arat și alte c. Turcia, 42894/04, 42904/04, 42905/04, 42906/04, 42907/04, 42908/04, 4209/04 și 42909/04, § 19, 13 ianuarie 2009 și Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 19, 27 mai 2004).În plus, Curtea observă că, în speță, reclamanții au sesizat în mod corespunzător biroul de executare al Birecik și au pus la dispoziția administrației în întârziere, în zadar (punctele 13 și 14 de mai sus). Prin urmare, este necesar să se respingă excepția statului care ține de neechilibrarea căilor de atac interne 24. Curtea constată că obiecțiile reclamanților nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv d Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de exemplu, Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, CEDH 2002 III, Romachov c. Ucraina, nr. 67534/01, 27 iulie 2004, Tunç c. Turcia, n 5440/00, 24 mai 2005, Kuzu c. Turcia, 13062/03, 17 1 ianuarie 2006 și Bourdov c. Rusia (n, n 33509/04, 15 ianuarie 2009). Cu alte cuvinte, hotărârea în favoarea reclamanților, care a devenit definitivă în 2001, rămâne în prezent parțial neexecutată. Această omisiune determină Curtea să ia în considerare faptul că, în acest interval de timp, autoritățile turce au privat parțial dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 de efectul lor util. 27. Prin urmare, a existat o încălcare a acestor dispoziții. II. PE ALTE VIOLAȚII ALEGATE 28. Invocând art. 6 din convenție, reclamanții se plâng de procedura desfășurată în fața Tribunalului de Mare Instanță din cauza lipsei motivării hotărârii sale. 29. Curtea ia notă de faptul că hotărârile instanțelor naționale au fost motivate. În cele din urmă, aceaceasta este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. 30. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 7, reclamanții se plâng de lipsa unui grad dublu de jurisdicție. 31. Curtea ia notă de faptul că Turcia nu este parte la acest protocol. Prin urmare, este incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Daune materiale 33. 34. Guvernul contestat. 35. Curtea amintește că, în speță, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 Ca urmare a executării parțiale a unei hotărâri definitive în favoarea reclamanților, Comisia consideră că statul pârât trebuie să garanteze, prin măsuri adecvate, că hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Birechik din 28 septembrie 2000 (devenit definitivă la 22 ianuarie 2001) este executată de autoritățile interne (a se vedea Ak mai sus), n 12146/02, § 21, 8 aprilie 2008, Yavuz Sarikaya c. Turcia , n 1098/04, § 45, 13 ianuarie 2009 și Kaçar și alții c. Turcia , n 38323/04, 38379/04, 38389/04, 384303/04, 38423/04, 38510/04, 38513/04 și 38522/04, § 24, 22 iulie 2008). Rău moral 36. Reclamanții solicită 100 000 EUR ca prejudiciu moral. 37. Guvernul contestă aceste pretenții. 38. Curtea consideră că este necesar să le acorde reclamanților 6 000 000 EUR. De asemenea, reclamanții solicită 12 300 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne pentru cele angajate în fața Curții. În această privință, aceștia prezintă un număr de cont al cheltuielilor, fără a prezenta nicio justificare. 40. Guvernul contestă 41. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale și a cheltuielilor de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea constată că reclamanții nu justifică presupusa cheltuieli angajate. Cu toate acestea, Comisia consideră că reclamanții au suportat, fără îndoială, cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru depunerea cererii lor și consideră că este rezonabil să le ramburseze în valoare de 300 EUR o sumă forfetară și, prin urmare, le alocă această sumă pentru procedura în fața Curții. Interese moratorii 42. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚII, ÎN L 1 și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. că statul pârât, în aceeași perioadă de trei luni, trebuie să plătească în comun reclamanților 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în cărți turcești la data regulamentului că statul pârât, în aceeași perioadă de trei luni, trebuie să plătească în comun reclamanților 300 EUR (trei sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți, care urmează să fie convertită în cărți turcești la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 octombrie 2012, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Isabelle Berro-Lefevre corpier adjunct președinte [1] La 1 ianuarie 2005, cartea turcă (TRY), care înlocuiește vechea carte turcească (TRL), a intrat în vigoare. 1 TRY valorează un milion TRL.
DEUXIÈME SECTION
FATMA ÇOKKALENDER ET AUTRES c. TURQUIE
(Requête n
o
34472/08)
ARRÊT
9 octobre 2012
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Fatma Çokkalender et autres c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Isabelle Berro-Lefèvre,
présidente,
Guido Raimondi,
Helen Keller,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 septembre 2012,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
34472/08) dirigée contre la République de Turquie et dont dix ressortissants de cet Etat, M
mes
Fatma Çokkalender, Aynizeliha Çokkalender, Yüksel Can, Keziban
Çokkalender, Ayten Sarıçiçek et Zeliha Çokkalender, et MM.
Kahraman Çokkalender, Müslüm Çokkalender, Abdulkadir
Çokkalender et Mehmet Çokkalender («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 8 avril 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
es
Geboloğlu, avocats à Diyarbakır. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le 24 juin 2009, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement
4.
En vertu du Protocole n
o
14, la requête a été attribuée à un comité.
5.
Les requérants sont nés respectivement en 1936, 1954, 1966, 1974, 1964, 1972, 1957, 1963, 1973 et 1961, et résident à Șanlıurfa.
6.
Les requérants étaient copropriétaires d’un terrain situé à Șanlıurfa.
7.
Le 3 août 1990, le ministère de l’Énergie et des Ressources naturelles («
l’administration
») décida d’exproprier ledit terrain pour la construction d’un barrage.
8.
Une commission d’experts de l’administration fixa la valeur du terrain concerné et une indemnité d’expropriation fut versée aux requérants.
9.
Le 13 avril 2000, en désaccord avec le montant payé par l’administration, les requérants introduisirent auprès du tribunal de grande instance de Birecik («
le tribunal
») une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation.
10.
Le 28 septembre 2000, le tribunal leur donna gain de cause et condamna l’administration à payer aux requérants une indemnité complémentaire de 14
400
221
000 anciennes livres turques (TRL) [environ 24
517
euros (EUR)], assortie d’intérêts moratoires à compter du 5
mai 2000.
11.
Le 22 janvier 2001, la Cour de cassation confirma ce jugement.
12.
Le 2 mai 2003, l’administration paya une partie de l’indemnité des requérants.
13.
Faute par l’administration de payer le restant de leur indemnisation, les requérants saisirent le bureau de l’exécution et de recouvrement des créances de Birecik («
le bureau de l’exécution
»).
14.
Le 13 mai 2003, le bureau de l’exécution adressa à l’administration une injonction de payer pour le restant de la créance, à savoir 4
561
532
610
TRL [environ 2
15.
Dans ses observations du 14 juin 2010, le Gouvernement présenta à la Cour un document selon lequel la créance des requérants s’élevait à 16
860,78 nouvelles
livres turques (TRY)
[1]
[environ 8
700 EUR], à compter du 1
er
juillet 2010.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N
o
1
16.
Les requérants se plaignent de l’inexécution partielle, dans un délai raisonnable, du jugement du 28 septembre 2000 en leur faveur, devenu définitif. Ils invoquent l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellés en leurs parties pertinentes
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
»
17.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
18.
Le Gouvernement soulève des exceptions. En premier lieu, il excipe du non-respect de la règle de six mois. Selon lui, les requérants auraient dû saisir la Cour dans les six mois suivant l’arrêt de la Cour de cassation qui a été rendu le 22 janvier 2001, alors que la requête a été introduite le 8
avril 2008. En deuxième lieu, il soutient que la créance des requérants a été intégralement payée de sorte que ces derniers n’ont pas la qualité de victime Finalement, le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes en deux branches. A cet égard, il soutient, d’une part, que les requérants n’ont pas utilisé le recours prévu à l’article 105 du code des obligations et, d’autre part, qu’ils n’ont pas introduit d’action en indemnisation à l’encontre de l’administration ni engagé des procédures d’exécution à son encontre. Selon lui, la réparation des prétendues pertes aurait été possible si les requérants avaient établi l’existence d’un dommage subi au-delà de ce qui se trouve compensé par les intérêts moratoires.
19.
Les requérants combattent ces arguments.
20.
Concernant l’exception tirée du non-respect de la règle de six mois, la Cour rappelle que lorsqu’un grief porte sur une situation continue contre laquelle il n’existe aucun recours, le délai de six mois court à compter de la fin de cette situation. Tant que celle-ci perdure, la règle de six mois ne trouve pas à s’appliquer (voir, par exemple,
Lemke c.
Turquie
, n
o
17381/02, §§ 37 et 38, 5 juin 2007, et
Yerlikaya c. Turquie
, n
os
10985/02 et 10993/02, §§
19-23, 8 avril 2008). En l’occurrence, les requérants se plaignent de l’inexécution par les autorités nationales d’une décision judiciaire, inexécution qui perdurait à la date d’introduction de la présente requête. Il convient donc de rejeter l’exception du Gouvernement sur ce point.
21.
Quant à l’exception selon laquelle les requérants ont perdu la qualité de victime, les requérants nient avoir reçu l’intégralité de leur créance. A cet égard, tant le Gouvernement que les requérants présentent à la Cour des documents établissant le restant de la créance des requérants.
22.
La Cour observe qu’au vu des pièces soumises par les parties, les requérants n’ont pas reçu, à la date du présent arrêt, la totalité de leur créance.
23.
Quant à l’épuisement des voies de recours internes, la Cour observe que l’article 105 du code des obligations prévoit la réparation du dommage au-delà de ce qui se trouve compensé par les intérêts moratoires. Or, en l’espèce, le grief des requérants ne concerne que l’absence de paiement de leur créance due à l’inexécution d’un jugement définitif en leur faveur et non pas l’insuffisance d’intérêts moratoires de leur créance. A cet égard, la Cour constate que la voie de recours prévue par l’article 105 du code des obligations n’était pas une voie de recours à épuiser en l’espèce. Concernant l’exception tenant à l’absence d’action introduite à l’encontre de l’administration, la Cour rappelle qu’il n’est pas opportun de demander à un individu, qui a obtenu une créance contre l’État à l’issue d’une procédure judiciaire, de devoir par la suite, engager une procédure d’exécution forcée afin d’obtenir satisfaction (
Arat et autres c. Turquie
, n
os
42894/04, 42904/04, 42905/04, 42906/04, 42907/04, 42908/04, 42909/04 et 42910/04, §
19, 13 janvier 2009, et
Metaxas c. Grèce
, n
o
8415/02, § 19, 27 mai 2004). De plus, la Cour observe qu’en l’espèce, les requérants ont dûment saisi le bureau d’exécution de Birecik et mis l’administration en demeure, en vain (paragraphes 13 et 14 ci-dessus). Il convient donc de rejeter l’exception du Gouvernement tenant au non-épuisement des voies de recours internes.
24.
La Cour constate que les griefs des requérants ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.
B.
Sur le fond
25.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté une violation de l’article 6 §
1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir, par exemple,
Bourdov c. Russie
, n
o
‑
III,
Romachov c.
Ukraine
, n
o
67534/01, 27 juillet 2004,
Tunç c. Turquie
, n
o
54040/00, 24 mai 2005,
Kuzu c. Turquie,
n
o
13062/03, 17
janvier 2006, et
Bourdov c. Russie (n
o
2)
, n
o
33509/04, 15 janvier 2009).
26.
En l’espèce, la Cour observe qu’au vu des pièces fournies par les parties et des informations présentées et bien qu’ayant entamé des procédures d’exécution forcée, les requérants n’ont toujours pas obtenu le paiement intégral de leur créance. Autrement dit, le jugement en faveur des requérants, devenu définitif en 2001, reste à ce jour partiellement inexécuté. Cette omission amène la Cour à considérer qu’en s’abstenant pendant ce laps de temps de prendre les mesures nécessaires pour se conformer à la décision judiciaire définitive rendue en l’espèce, les autorités turques ont partiellement privé les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1 de leur effet utile.
27.
Par conséquent, il y a eu violation de ces dispositions.
II.
28.
Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de l’iniquité de la procédure menée devant le tribunal de grande instance du fait de l’absence de motivation de son jugement.
29.
La Cour note que les jugements des tribunaux nationaux étaient motivés. Il s’ensuit ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
30.
Invoquant l’article 2 du Protocole n
o
7, les requérants se plaignent de l’absence de double degré de juridiction.
31.
La Cour note que la Turquie n’est pas partie à ce protocole. Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
32.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
1.
Dommage matériel
33.
Les requérants réclament 400
000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’ils auraient subi.
34.
Le Gouvernement conteste.
35.
La Cour rappelle qu’en l’espèce, elle a trouvé une violation de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1 en raison de l’inexécution partielle d’un jugement devenu définitif en faveur des requérants. Elle considère que l’État défendeur doit garantir, par des mesures appropriées, que le jugement du tribunal de grande instance de Birecik du 28 septembre 2000 (devenu définitif le 22 janvier 2001) soit dument exécuté par les autorités internes (voir
Akıncı c.
Turquie
, n
o
12146/
02, § 21, 8
avril
2008,
Yavuz Sarıkaya
c. Turquie
, n
o
1098/04, §
45, 13 janvier 2009, et
Kaçar et autres c. Turquie
, n
os
38323/04, 38379/04, 38389/04, 38403/04, 38423/04, 38510/04, 38513/04, et 38522/04, § 24, 22 juillet 2008).
2.
Dommage moral
36.
Les requérants réclament 100
000 EUR à titre de préjudice moral.
37.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
38.
La Cour estime qu’il y a lieu d’octroyer aux requérants 6
000
EUR conjointement.
B.
Frais et dépens
39.
Les requérants demandent également 12
300 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes pour ceux engagés devant la Cour. A cet égard, ils présentent un décompte des dépenses, sans soumettre aucun justificatif.
40.
Le Gouvernement conteste.
41.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, la Cour constate que les requérants ne justifient pas les dépenses prétendument engagées. Elle considère toutefois que les requérants ont indéniablement encouru des frais et dépens pour la présentation de leur requête et estime raisonnable de les rembourser à hauteur d’une somme forfaitaire de 300 EUR. Elle leur alloue donc cette somme pour la procédure devant la Cour.
C.
Intérêts moratoires
42.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6
1.de la Convention (non-exécution) et de l’article 1 du Protocole n
o
1 et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6
et de l’article 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
a)
que l’État défendeur, dans les trois mois, doit garantir, par des mesures appropriées, l’exécution du jugement du 28 septembre 2000 (devenu définitif le 22 janvier 2001) du tribunal de grande instance de Birecik
;
b)
que l’État défendeur, dans la même période de trois mois, doit verser conjointement aux requérants 6
000 EUR (six mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en livres turques à la date du règlement
;
c)
que l’État défendeur, dans la même période de trois mois, doit verser conjointement aux requérants 300 EUR (trois cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, à convertir en livres turques à la date du règlement
;
d)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 octobre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Isabelle Berro-Lefèvre
Greffière adjointe
Présidente
[1]
.
Le 1
er
janvier 2005, la livre turque (TRY), qui remplace l’ancienne livre turque (TRL), est entrée en vigueur. 1 TRY vaut un million TRL.