Banca Internationala de Investitii Si Dezvoltare MB S.A. împotriva Republicii Moldova

La originea cauzei se află o cerere (n° 28648/05) îndreptată împotriva Republicii Moldova de o societate de drept moldav, Banca Internațională de Investiții și Dezvoltare Mb S.A. ("reclamanta"), care a sesizat Curtea pe 28 iulie 2005 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta a fost reprezentată de d-na V. Postolache, avocat la Chișinău. Guvernul moldav ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-l V. Grosu.

Pe 1 decembrie 2008, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 anterior al Convenției, a informat, de asemenea, Guvernul că cererea se presta la examen conjunct al admisibilității și fondului.

Ca urmare a demisiei d-lui Mihai Poalelungi, judecător ales în vederea Republicii Moldova (art. 6 din regulamentul Curții), președintele camerei a desemnat d-ul Ján Šikuta pentru a sedea ca judecător ad hoc (art. 26 § 4 al Convenției și art. 29 § 1 din regulament). PE FAPT I.

La 31 martie și 11 iunie 1998, societatea reclamantă acordă două credite, cu un montant global de 139.000 dolari americani (USD), societății N.

La 27 aprilie 1998, în cadrul investigațiilor penale pe care le desfășura asupra activității societății N., Centrul de luptă împotriva crimelor economice și corupției (CCCEC) confiscă bunuri mobile aparținând acesteia. La 27 mai 1998, CCCEC vinde bunurile în cauză unei terțe societăți.

La 21 ianuarie 2000, urmărirea penală împotriva societății N. este abandonată. La 28 ianuarie 2000, aceasta din urmă cere Ministerului Afacerilor Interne (MAI) să o despăgubească la valoarea bunurilor confiscate.

La 31 ianuarie 2000, MAI, considerând ilegale confiscarea și vânzarea bunurilor societății N., acceptă cererea. Cere Ministerului Finanțelor să verseze 2.857.207 lei moldavi (MDL) pe contul societății N. Ministerul Finanțelor procedează la plata parțială a acestei sume, dar refuză să verse soldul înainte de a fi cunoscut rezultatul investigațiilor privind vânzarea bunurilor confiscate ale societății N.

Societatea N. se găsește în imposibilitate de a-și rambursa datoriile.

La 26 aprilie 2001, inspectoratul finanțelor din Cahul cere deschiderea unei proceduri de insolvență împotriva societății N. În cadrul acestei proceduri, societatea reclamantă este recunoscută ca creditor și Ministerul Finanțelor ca codevtor.

Printr-o hotărâre din 7 noiembrie 2002, curtea economică a Republicii Moldova declară falimentul societății N. și ordonă Ministerului Finanțelor să plătească societății reclamante 1.352.854 MDL. La 26 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție confirmă această hotărâre, care devine prin urmare definitivă și executorie.

Încercările societății reclamante de a obține executarea hotărârii în cauză rămân fără succes. B. Reluarea urmăririi penale împotriva societății N.

La 23 iulie 2004, parchetul general anulează decizia din 21 ianuarie 2000 prin care urmărirea penală îndreptată împotriva societății N. fusese abandonată. Anulează, de asemenea, ordinul pe care MAI îl dăduse, la 31 ianuarie 2000, Ministerului Finanțelor de a versa societății N. suma de 2.857.207 MDL.

La 18 iunie 2006, societatea reclamantă contestă decizia parchetului general. Afirmă că nu cunoștea existența acesteia înainte de 9 iunie 2006.

Printr-o sentință definitivă din 12 iulie 2006, judecătorul de instrucție al tribunalului din Râșcani acceptă recursul interesatului și anulează decizia din 23 iulie 2004 în măsura în care privea urmărirea penală împotriva societății N.

La 23 octombrie 2006, același judecător de instrucție emite, la cererea societății reclamante, o sentință suplimentară precisînd că decizia din 23 iulie 2004 era, de asemenea, anulată în ceea ce privea ordinul de plată din 31 ianuarie 2000.

La date diferite, procurorul general formulează în fața Curții Supreme de Justiție recururi în anulare a sentințelor pronunțate de judecătorul de instrucție.

Printr-o decizie din 26 decembrie 2006, înalta jurisdicție acceptă recursurile și anulează sentințele din 12 iulie 2006 și din 23 octombrie 2006. Curtea Supremă de Justiție constată că judecătorul de instrucție nu motivase suficient prima sa sentință și adoptase ilegal pe cea de-a doua. De altfel, relevă că judecătorul de instrucție nu tranșase problema dacă interesele societății reclamante fuseseră afectate de decizia parchetului general din 23 iulie 2004. Indică că, ca instanță de casație, nu putea corecta erorile comise și ordonă reexaminarea dosarului de către alt judecător de instrucție.

La 7 martie 2007, judecătorul de instrucție al tribunalului din Râșcani respinge, prin sentință definitivă, plângerea societății reclamante îndreptată împotriva deciziei din 23 iulie 2004. Subliniază că societatea reclamantă niciodată nu fusese parte a procedurii penale inițiate împotriva societății N. De altfel, precizează că plângerea societății reclamante era tardivă și nicio probă nu fusese prezentată pentru a fundamenta constatarea de forcluziune.

La 12 aprilie 2007, societatea reclamantă depune recurs în anulare al sentinței din 7 martie 2007. Printr-o decizie din 17 iulie 2007, Curtea Supremă de Justiție respinge acest recurs. C. Revizuirea deciziei definitive a Curții Supreme de Justiție din 26 februarie 2003 (redeschiderea procedurii de insolvență a societății N.)

Entre timp, la 16 mai 2006, Ministerul Finanțelor cerea redeschiderea procedurii de insolvență împotriva societății N. în cadrul căreia fusese ordonat să plătească societății reclamante 1.352.854 MDL (§12 mai sus). Și-a motivat cererea prin surveniența unor circumstanțe noi importante pentru rezolvarea cauzei. S-a bazat, în particular, pe o scrisoare a CCCEC din 13 februarie 2006, potrivit căreia decizia MAI din 31 ianuarie 2000 privind despăgubirea societății N. la valoarea bunurilor confiscate fusese anulată la 23 iulie 2004. Ministerul observase, de asemenea, că nu fusese chemat la proces și că deciziile fuseseră adoptate în absența sa.

În memoriul său de răspuns, societatea reclamantă opuse, printre altele, o excepție de tardivitate a cererii de revizuire. Susținea că termenul legal de trei luni nu fusese respectat de ministerul de finanțe.

La 27 iulie 2006, Curtea Supremă de Justiție acceptă cererea de revizuire a Ministerului Finanțelor. Și-a fundamentat decizia pe faptul că parchetul general anulase, la 23 iulie 2004, ordinul MAI din 31 ianuarie 2000 privind despăgubirea societății N. la valoarea bunurilor confiscate (§14 mai sus). Înalta jurisdicție estimă, de asemenea, că, în cursul procesului, dispoziții legii privind insolvența nu fuseseră respectate și că interesele altor creditori nu fuseseră luate în considerare. Curtea Supremă anulează deci decizia sa definitivă din 26 februarie 2003 și returnează dosarul judecătorilor de fond. Nu se pronunță asupra problemei dacă Ministerul Finanțelor respectase sau nu termenul de recurs. D. Evoluția dosarului după redeschiderea procedurii de insolvență a societății N.

La o dată neprecizată, societatea reclamantă cere ca statutul de codevtor să fie recunoscut Ministerului Finanțelor în cadrul procedurii de insolvență a societății N.

La 16 iulie 2008, curtea de apel economică respinge cererea pe motiv că procedura în cauză nu este litigioasă și nu pot exista pârâți sau copârâți. La 14 august 2008, Curtea Supremă de Justiție confirmă sentința înainte de a pronunța pe fond a curții de apel.

La 3 decembrie 2008, curtea de apel economică constată că societatea N. nu se află în situație de insolvență și respinge cererea inițială a inspectoratului finanțelor din Cahul privind deschiderea procedurii de insolvență. Dimpotrivă, ea pronunță deschiderea unei proceduri de lichidare a societății în cauză.

Printr-o hotărâre din 18 mai 2009, curtea de apel economică aprobă bilanțul de lichidare al societății N., pronunță lichidarea acesteia și stingerea pasivului. II.

Cât privesc noul recurs intern introdus de legea n° 87, dispoziții relevante în cauza de față sunt rezumate în decizia Manascurta c. Republica Moldova ((dec.), n° 31856/07, §§ 11-12, 14 februarie 2012). PE DREPT I. PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI ȘI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI N° 1 DATORITĂ ANULĂRII DECIZIEI DEFINITIVE DIN 26 FEBRUARIE 2003

Societatea reclamantă susține că punerea în discuție a deciziei definitive a Curții Supreme de Justiție din 26 februarie 2003 prejudiciază principiul securității raporturilor juridice. Se plânge de aceea de o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului n° 1. Dispoziții invocate se redactează după cum urmează: art. 6 "Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" art. 1 al Protocolului n° 1 "Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional." A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grief nu este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Relevă, de altfel, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine, deci, să fi declarat admisibil. B. Privind fondul

Reclamanta se plânge de admiterea de către tribunalele interne a cererii de revizuire a Ministerului Finanțelor și de anularea deciziei definitive pronunțate în favorul ei. Afirmă că cererea în cauză fusese introdusă după expirarea termenului legal de recurs de trei luni.

Guvernul combate această teză. Susține, în particular, că scrisoarea CCCEC din 13 februarie 2006, cuprinzând informații noi importante pentru rezultatul dosarului, parveni Ministerului Finanțelor la 16 februarie 2006. Deoarece Ministerul introducese cererea sa de revizuire la 16 mai 2006, termenul legal de recurs de trei luni ar fi fost deci respectat.

Curtea amintește că respectarea dreptului la proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice cere ca nicio parte să nu fie autorizată să solicite revizuirea unei decizii definitive și executorie doar pentru a obține reexaminarea dosarului și o nouă decizie asupra acestuia. În special, revizuirea nu trebuie să devină apel deghizat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. De la acest principiu se poate deroga doar atunci când motive substanțiale și imperioase o impun (Riabykh c. Rusia, n° 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX, și Roșca c. Republica Moldova, n° 6267/02, § 25, 22 martie 2005).

Curtea amintește, de asemenea, că deciziile de redeschidere a unui proces trebuie să fie în conformitate cu dispoziții interne relevante și că abuzul unei asemenea proceduri poate fi contrar Convenției. Principiul securității raporturilor juridice și imperiul dreptului impun Curții să fie vigilentă în acest domeniu (Eugenia și Doina Duca c. Republica Moldova, n° 75/07, § 33, 3 martie 2009). Sarcina Curții este de a determina dacă procedura de revizuire fusese aplicată în mod compatibil cu art. 6 al Convenției, permițând, prin urmare, asigurarea respectării principiului securității raporturilor juridice. Aceasta fiind spusă, Curtea trebuie să aibă în minte că responsabilul fundamental este al autorităților naționale, în special al curților și tribunalelor, de a interpreta legislația internă (Waite și Kennedy c. Germania [GC], n° 26083/94, § 54, CEDH 1999-I).

În cauza de față, Curtea observă că societatea reclamantă dispunea, la 26 februarie 2003, de o decizie definitivă potrivit căreia Ministerul Finanțelor trebuia să-i verseze 1.352.854 MDL. Estimează că decizia aceasta generase în sarcina reclamantei un interes economic substanțial constituind un "bun" în sensul normei exprimate în prima parte a articolului 1 al Protocolului n° 1 la Convenție.

La 27 iulie 2006, decizia definitivă favorabilă reclamantei a fost anulată de Curtea Supremă de Justiție ca urmare a acceptării cererii de revizuire a procesului depusă de Ministerul Finanțelor. Acesta din urmă și-a fundamentat cererea în principal pe faptul că parchetul general adoptase, la 23 iulie 2004, o nouă decizie care, potrivit ministerului, avea o anumită importanță pentru rezultatul dosarului. Ministerul Finanțelor susținea, în plus, că luase cunoștință de decizia aceasta printr-o scrisoare a CCCEC din 13 februarie 2006.

Curtea observă că Ministerul Finanțelor semnase cererea sa de revizuire la 16 mai 2006 și că nu menționează decât data expedierii scrisorii CCCEC, și anume 13 februarie 2006. Ministerul Finanțelor nu face referire la nicio altă dată diferită la care ar fi primit scrisoarea și nici nu cere să fi ridicat de pe forcluziune. Cât privește Curtea Supremă de Justiție, rămase tăcută asupra problemei și nu răspunse deloc la excepția de tardivitate a societății reclamante.

În observații, Guvernul a prezentat un nou argument potrivit căruia scrisoarea CCCEC parveni Ministerului Finanțelor la 16 februarie 2006. Curtea amintește că nu-i aparține să se pronunțe în locul instanțelor naționale care cunoașteră dosarul. Responsabilul acestora este de a examina faptele cauzei și de a le menționa în decizii. De aceea, noul argument al Guvernului, care fusese formulate pentru prima dată în cadrul procedurii în fața Curții, nu se poate ține seama (a se vedea, mutatis mutandis, Sarban c. Republica Moldova, n° 3456/05, § 102, 4 octombrie 2005).

De altfel, Curtea constată că Ministerul Finanțelor introducese cererea sa de revizuire trei zile după expirarea termenului legal de recurs de trei luni. Subliniază, de asemenea, că Curtea Supremă de Justiție în niciun fel nu refutase teza societății reclamante potrivit căreia cererea de revizuire era tardivă.

Curtea amintește că concluzionase, în nenumărate cazuri ridicînd probleme asemănătoare cu acelea ale cauzei de față, la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului n° 1 la Convenție (Popov c. Republica Moldova (nr. 2), n° 19960/04, §§ 52-58, 6 decembrie 2005; Oferta Plus SRL c. Republica Moldova, n° 14385/04, §§ 104-107 și 112-115, 19 decembrie 2006; Eugenia și Doina Duca, precitată, §§ 35-45; Melnic c. Republica Moldova, n° 6923/03, §§ 38-44, 14 noiembrie 2006, și Istrate c. Republica Moldova, n° 53773/00, §§ 46-61, 13 iunie 2006).

La lumina circumstanțelor cauzei și a argumentelor avansate de părți, Curtea nu vede niciun motiv de a ajunge la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, estimează că, în cauza de față, procedura de revizuire fusese utilizată de Curtea Supremă de Justiție în mod incompatibil cu principiul securității raporturilor juridice. De altfel, faptul că Curtea Supremă de Justiție omisese să se pronunțe asupra problemei observării sau nu de către partea adversă a termenelor de procedură referitoare la depunerea cererii de revizuire prejudiciase dreptul reclamantei la proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija c. Spania, 9 decembrie 1994, § 30, seria A nr. 303-A).

Prin urmare, Curtea concluzionează că existase încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului n° 1 datorită anulării deciziei definitive din 26 februarie 2003. II. PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 ȘI 13 ALE CONVENȚIEI ȘI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI N° 1 DATORITĂ NEEXECUTĂRII DECIZIEI DIN 26 FEBRUARIE 2003

Invocând articolele 6 § 1 și 13 al Convenției și art. 1 al Protocolului n° 1, reclamanta denunță, de asemenea, neexecutarea deciziei din 26 februarie 2003 în perioada care o precedase pe anulare. art. 13 al Convenției se redactează după cum urmează: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care exercită funcții oficiale."

Curtea constată că decizia respectivă rămase neexecutată mai mult de trei ani înainte de a fi, în final, anulată. Din punctul de vedere al Curții, aceasta poate ridica probleme sub unghiul articolelor invocate (Oferta Plus SRL, precitată, §§ 82-85 și 113-115).

Curtea ia seama, cu toate acestea, de intenția societății reclamante de a epuiza noul recurs introdus de legea n° 87 din 1 iulie 2011 privind reparația de către Stat a prejudiciului cauzat de neexecutarea unei decizii de justiție sau de durata excesivă a procesurii. Curtea amintește s-a pronunțat deja asupra acestui nou remediu și concluzionase că era efectiv (Balan c. Republica Moldova (dec.), n° 44746/08, 24 ianuarie 2012, și Manascurta c. Republica Moldova (dec.), n° 31856/07, 14 februarie 2012).

De aceea, griefurile reclamantei trase din neexecutarea deciziei din 26 februarie 2003 sunt premature și trebuie respinse, în aplicare articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. III.

Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască de pretențiile formulate, Curtea nu relevă nicio aparență de încălcare a drepturilor garantate de Convenție. De aceea, această parte a cererii este manifest nefondat și trebuie respinsă, în aplicare articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. IV.

Societatea reclamantă cere suma globală de 313.589 EUR pentru prejudiciu material. Cererea se defalcă după cum urmează: - creanta de bază de 1.352.854 MDL alocată prin sentința pronunțată la 7 noiembrie 2002 și confirmată prin decizia definitivă din 26 februarie 2003; - 1.339.326 MDL în despăgubire pentru erodare monetară în perioada de la 1 decembrie 2002 la 1 iunie 2009 la rata inflației de 99%. Societatea reclamantă furnizează justificativ emis de biroul național de statistici al Republicii Moldova confirmînd rata inflației pentru perioada în cauză; - 129.036,81 EUR cu titlu de dobânzi de morăgrupă calculate până la 17 iunie 2009, dată la care societatea reclamantă prezentă observații. Interesata cere, de asemenea, o dobândă de 45 EUR pentru fiecare zi de întârziere ulterioară acestei date. Societatea reclamantă revendică, de asemenea, 75.000 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul se opune acestei cereri. Pe de o parte, pune în discuție metoda de calcul a dobânzilor de morăgrupă și, pe de altă parte, estimează că nu există legătură de cauzalitate între prétinsele încălcări și supposul prejudiciu moral.

Curtea reitera că o hotărâre constatând o încălcare entraîne pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în mod să restabilească, cât se poate, situația anterioară (Ex-regele Greciei și alții c. Grecia [GC] (satisfacție echitabilă), n° 25701/94, § 72, 28 noiembrie 2002). În cauza de față, reparația trebuia să aibă ca scop plasarea reclamantei în poziția în care s-ar fi găsit dacă încălcarea nu ar fi avut loc, adică înainte de anularea deciziei din 26 februarie 2003. Curtea alocă, deci, suma de 1.352.854 MDL cu titlu de cranta stabilită de decizia respectivă.

Cât privește dobânzile de morăgrupă revendicate din cauza imposibilității folosirii sumei alocate de decizia din 26 februarie 2003, Curtea consideră că se cuvine deosebi între perioada de trei ani și cinci luni care precedă anularea, la 27 iulie 2006, a deciziei și cea care urmă anulării în cauză. Privind primul interval, Curtea observă că imposibilitatea folosirii cranzei rezultă din neexecutarea deciziei din 26 februarie 2003. Ținând seama de faptul că griefurile trase din neexecutare fuseseră declarate premature, Curtea consideră că nu se cuvine aloca dobânzi de morăgrupă pentru această primă perioadă. Privind al doilea interval, Curtea relevă că imposibilitatea folosirii crentei este rezultatul anulării deciziei în cauză, anulare care fusese judecată contrară articolului 6 § 1 al Convenției și articolului 1 al Protocolului n° 1. De aceea, Curtea consideră că societatea reclamantă are dreptul la o compensație pe această temă pentru perioada în cauză (Oferta Plus SRL c. Republica Moldova (satisfacție echitabilă), n° 14385/04, § 71, 12 februarie 2008). Gîndind la propria apreciere pe baza dispoziții interne relevante referitoare la întârzierile de plată (Mizernaia c. Moldova, n° 31790/03, §§ 14 și 28, 25 septembrie 2007), alocă 1.580.000 MDL reclamantei cu titlu de dobânzi de morăgrupă calculate pentru perioada ulterioară la 27 iulie 2006, dată a anulării deciziei din 26 februarie 2003.

Privind compensarea eroziunii monetare, Curtea constată că, în cursul perioadei luate în considerare, ratele dobânzilor de morăgrupă depășeau ratele inflației. Consideră, deci, că nu se cuvine aloca compensație pe acest cap (a se vedea, a contrario, Aka c. Turcia, 23 septembrie 1998, § 56, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI).

În vederea celor de mai sus, Curtea alocă societății reclamante suma totală de 195.000 EUR pentru toate prejudiciile confundate. B. Frais și cheltuieli

Societatea reclamantă cere, de asemenea, 15.000 EUR pentru cheltuielile de reprezentare în fața instanțelor naționale și în fața Curții, corespunzând onorăriilor avocatului pentru 215,40 ore de lucru. Revendică, în fine, 607 EUR pentru alte frais și cheltuieli.

Potrivit Guvernului, sumele revendicate pe acest cap sunt excesive și parțial nejustificate, iar numărul de ore indicat este prea ridicat.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea de frais și cheltuieli pe baza articolului 41 presupune constatarea realității, necesității și, în plus, a caracterului rezonabil al ratei lor (a se vedea, printre altele, Konstantin Markin c. Rusia [GC], n° 30078/06, § 171, 22 martie 2012).

Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 1.250 EUR toate frais confundate și o alocă societății reclamante. C. Dobânzi de morăgrupă

Curtea judecă corespunzător să urmeze rata dobânzilor de morăgrupă după rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind griefurile trase din art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 al Protocolului n° 1, relativ la anularea deciziei din 26 februarie 2003, și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că existase încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și art. 1 al Protocolului n° 1; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă potrivit articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data regulării: i. 195.000 EUR (o sută nouăzeci și cinci de mii euro) pentru toate prejudiciile confundate, ii. 1.250 EUR (o mie două sute cincizeci euro), plus orice sumă care se cuvine datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru frais și cheltuieli; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă la rata egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 16 octombrie 2012, în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 28648/05) dirigée contre la République de Moldova par une société de droit moldave, Banca Internațională de Investiții și Dezvoltare Mb S.A. (« la requérante »), qui a saisi la Cour le 28 juillet 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante a été représentée par M e V. Postolache, avocat à Chișinău. Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. V. Grosu.

Le 1 er décembre 2008, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’ancien article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre informé le Gouvernement que la requête se prêtait à un examen conjoint de la recevabilité et du fond.

A la suite de la démission de M. Mihai Poalelungi, juge élu au titre de la République de Moldova (article 6 du règlement de la Cour), le président de la chambre a désigné M. Ján Šikuta pour siéger en qualité de juge ad hoc (article 26 § 4 de la Convention et article 29 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 31 mars et le 11 juin 1998, la société requérante accorda deux crédits, d’un montant global de 139 000 dollars américains (USD), à la société N.

Le 27 avril 1998, dans le cadre des investigations pénales qu’il menait sur l’activité de à la société N., le Centre de lutte contre les crimes économiques et la corruption (CCCEC) saisit des biens meubles appartenant celle-ci. Le 27 mai 1998, le CCCEC vendit les biens en question à une tierce société.

Le 21 janvier 2000, les poursuites pénales contre la société N. furent abandonnées. Le 28 janvier 2000, cette dernière demanda au ministère des Affaires intérieures (MAI) de la dédommager à hauteur de la valeur des biens saisis.

Le 31 janvier 2000, le MAI, estimant illégales la saisie et la vente des biens de la société N., accéda à cette demande. Il demanda au ministère des Finances de verser 2 857 207 lei moldaves (MDL) sur le compte de la société N. Le ministère des Finances procéda au paiement partiel de cette somme, mais refusa de verser le solde avant que le résultat des investigations concernant la vente des avoirs saisis de la société N. fût connu.

La société N. se trouva dès lors dans l’incapacité de rembourser ses dettes.

Le 26 avril 2001, l’inspection des finances de Cahul demanda l’ouverture d’une procédure d’insolvabilité contre la société N. Dans le cadre de cette procédure, la société requérante fut reconnue en tant que créancier et le ministère des Finances en tant que codébiteur. 12 . Par un arrêt du 7 novembre 2002, la cour économique de la République de Moldova déclara la faillite de la société N. et enjoignit au ministère des Finances de payer à la société requérante 1 352 854 MDL. Le 26 février 2003, la Cour suprême de justice confirma cet arrêt, qui devint ainsi définitif et exécutoire.

Les tentatives de la société requérante pour obtenir l’exécution de l’arrêt en question restèrent vaines. B. Reprise des poursuites pénales contre la société N. 14 . Le 23 juillet 2004, le parquet général annula la décision du 21 janvier 2000 en vertu de laquelle les poursuites pénales dirigées contre la société N. avaient été abandonnées. Il annula également l’ordre que le MAI avait donné, le 31 janvier 2000, au ministère des Finances de verser à la société N. la somme de 2 857 207 MDL.

Le 18 juin 2006, la société requérante contesta la décision du parquet général. Elle affirme ne pas avoir eu connaissance de l’existence de celle-ci avant le 9 juin 2006.

Par un jugement définitif du 12 juillet 2006, le juge d’instruction du tribunal de Râșcani accueillit le recours de l’intéressée et annula la décision du 23 juillet 2004 dans la mesure où elle concernait les poursuites pénales contre la société N.

Le 23 octobre 2006, le même juge d’instruction émit, à la demande de la société requérante, un jugement supplémentaire précisant que la décision du 23 juillet 2004 était également annulée pour ce qui concernait l’ordre de paiement du 31 janvier 2000.

A des dates différentes, le procureur général forma devant la Cour suprême de justice des recours en annulation des jugements rendus par le juge d’instruction.

Par une décision du 26 décembre 2006, la haute juridiction accueillit les recours et annula les jugements du 12 juillet 2006 et du 23 octobre 2006. La Cour suprême de justice nota que le juge d’instruction n’avait pas motivé suffisamment son premier jugement et qu’il avait illégalement adopté le second. En outre, elle releva que le juge d’instruction n’avait pas tranché la question de savoir si les intérêts de la société requérante avaient été affectés par la décision du parquet général du 23 juillet 2004. Elle indiqua qu’elle ne pouvait pas, en tant qu’instance de cassation, corriger les erreurs commises et ordonna le réexamen de l’affaire par un autre juge d’instruction.

Le 7 mars 2007, le juge d’instruction du tribunal de Râșcani rejeta, par un jugement définitif, la plainte de la société requérante dirigée contre la décision du 23 juillet 2004. Il souligna que la société requérante n’avait jamais été partie à la procédure pénale engagée contre la société N. En outre, il précisa que la plainte de la société requérante était tardive et qu’aucune preuve n’avait été présentée pour fonder le relevé de forclusion.

Le 12 avril 2007, la société requérante déposa un recours en annulation du jugement du 7 mars 2007. Par une décision du 17 juillet 2007, la Cour suprême de justice rejeta ce recours. C. Révision de la décision définitive de la Cour suprême de justice du 26 février 2003 (réouverture de la procédure d’insolvabilité de la société N.)

Entre-temps, le 16 mai 2006, le ministère des Finances avait demandé la réouverture de la procédure d’insolvabilité contre la société N. dans le cadre de laquelle il s’était vu enjoint de verser à la société requérante 1 352 854 MDL (paragraphe 12 ci-dessus). Il avait motivé sa demande par la survenance de nouvelles circonstances importantes pour le dénouement de l’affaire. Il s’était notamment appuyé sur une lettre du CCCEC du 13 février 2006, selon laquelle la décision du MAI du 31 janvier 2000 relative au dédommagement de la société N. à hauteur de la valeur des biens saisis avait été annulée le 23 juillet 2004. Le ministère avait également fait observer qu’il n’avait pas été convoqué au procès et que les décisions avaient été adoptées en son absence.

Dans son mémoire en réponse, la société requérante opposa, entre autres, une fin de non-recevoir tirée de la tardiveté de la demande en révision. Elle soutint que le délai légal de trois mois n’avait pas été respecté par le ministère.

Le 27 juillet 2006, la Cour suprême de justice accueillit la demande en révision du ministère des Finances. Elle fonda sa décision sur le fait que le parquet général avait, le 23 juillet 2004, annulé l’ordre du MAI du 31 janvier 2000 concernant le dédommagement de la société N. à hauteur de la valeur des biens saisis (paragraphe 14 ci-dessus). La haute juridiction estima également que, lors du procès, les dispositions de la loi sur l’insolvabilité n’avaient pas été respectées et que les intérêts des autres créanciers n’avaient pas été pris en compte. La Cour suprême annula dès lors sa décision définitive du 26 février 2003 et renvoya l’affaire devant les juges du fond. Elle ne se prononça pas sur la question du respect ou non par le ministère des Finances du délai de recours. D. Evolution de l’affaire après la réouverture de la procédure d’insolvabilité de la société N.

A une date non précisée, la société requérante demanda que la qualité de codéfendeur fût reconnue au ministère des Finances dans le cadre de la procédure d’insolvabilité de la société N.

Le 16 juillet 2008, la cour d’appel économique rejeta la demande au motif que la procédure en cause n’était pas contentieuse et qu’il ne pouvait pas y avoir de défendeurs ou de codéfendeurs. Le 14 août 2008, la Cour suprême de justice confirma le jugement avant dire droit de la cour d’appel.

Le 3 décembre 2008, la cour d’appel économique constata que la société N. ne se trouvait pas en situation d’insolvabilité et rejeta la demande initiale de l’inspection des finances de Cahul relative à l’ouverture de la procédure d’insolvabilité. En revanche, elle prononça l’ouverture d’une procédure de liquidation de la société en cause.

Par un arrêt du 18 mai 2009, la cour d’appel économique approuva le bilan de liquidation de la société N., prononça la liquidation de celle-ci et l’extinction du passif. II.

Quant au nouveau recours interne introduit par la loi n o 87, les dispositions pertinentes en l’espèce sont résumées dans la décision Manascurta c. République de Moldova ((déc.), n o 31856/07, §§ 11-12, 14 février 2012). EN DROIT I. SUR VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o

La société requérante soutient que la remise en cause de la décision définitive de la Cour suprême de justice du 26 février 2003 a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques. Elle se plaint de ce fait d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1. Les dispositions invoquées sont ainsi libellées : Article 6 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La requérante se plaint de l’admission par les tribunaux internes de la demande en révision du ministère des Finances et de l’annulation de la décision définitive rendue en sa faveur. Elle affirme que la demande en question a été introduite après l’échéance du délai légal de recours de trois mois.

Le Gouvernement combat cette thèse. Il soutient notamment que la lettre du CCCEC du 13 février 2006, contenant de nouvelles informations importantes pour l’issue de l’affaire, est parvenue au ministère des Finances le 16 février 2006. Ce dernier ayant introduit sa demande en révision le 16 mai 2006, le délai légal de recours de trois mois aurait dès lors été observé.

La Cour rappelle que le respect du droit à un procès équitable et du principe de la sécurité des rapports juridiques requiert qu’aucune partie ne soit habilitée à solliciter la supervision d’une décision définitive et exécutoire à la seule fin d’obtenir un réexamen de l’affaire et une nouvelle décision à son sujet. En particulier, la supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu’il puisse exister deux points de vue sur le sujet n’est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l’exigent ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX, et Roșca c. République de Moldova , n o 6267/02, § 25, 22 mars 2005).

La Cour rappelle également que les décisions de réouverture d’un procès doivent être conformes aux dispositions internes pertinentes et que l’usage abusif d’une telle procédure peut être contraire à la Convention. Le principe de la sécurité des rapports juridiques et la prééminence du droit exigent que la Cour soit vigilante dans ce domaine ( Eugenia et Doina Duca c. République de Moldova , n o 75/07, § 33, 3 mars 2009). La tâche de la Cour est de déterminer si la procédure de révision a été appliquée d’une manière compatible avec l’article 6 de la Convention, permettant ainsi d’assurer le respect du principe de la sécurité des rapports juridiques. Cela étant, la Cour doit garder à l’esprit que c’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne ( Waite et Kennedy c. Allemagne [GC], n o 26083/94, § 54, CEDH 1999 ‑ I).

Dans la présente affaire, la Cour observe que la société requérante disposait, en date du 26 février 2003, d’une décision définitive en vertu de laquelle le ministère des Finances devait lui verser 1 352 854 MDL. Elle estime que cette décision avait fait naître dans le chef de la requérante un intérêt économique substantiel constituant un « bien » au sens de la norme exprimée dans la première phrase de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

Le 27 juillet 2006, la décision définitive favorable à la requérante a été annulée par la Cour suprême de justice à la suite de l’admission de la demande en révision du procès déposée par le ministère des Finances. Ce dernier a fondé sa demande principalement sur le fait que le parquet général avait, le 23 juillet 2004, adopté une nouvelle décision qui revêtait, selon le ministère, une certaine importance pour l’issue de l’affaire. Le ministère des Finances a de plus soutenu qu’il avait eu connaissance de cette décision par une lettre du CCCEC du 13 février 2006.

La Cour note que le ministère des Finances a signé sa demande en révision le 16 mai 2006 et qu’il n’y mentionne que la date de l’envoi de la lettre du CCCEC, à savoir le 13 février 2006. Le ministère des Finances ne fait référence à aucune autre date différente à laquelle il aurait reçu ladite lettre et il ne demande pas non plus à être relevé de forclusion. Quant à la Cour suprême de justice, elle est restée muette sur la question et n’a aucunement répondu à la fin de non-recevoir de la société requérante tirée de la tardiveté de la demande.

Dans ses observations, le Gouvernement a soumis un nouvel argument selon lequel la lettre du CCCEC serait parvenue au ministère des Finances le 16 février 2006. La Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de se prononcer à la place des instances nationales qui ont eu connaissance de l’affaire. Il incombe à ces dernières d’examiner les faits de la cause et de les mentionner dans leurs décisions. Par conséquent, le nouvel argument du Gouvernement, qui a été formulé pour la première fois dans le cadre de la procédure devant la Cour, ne saurait être pris en compte (voir, mutatis mutandis , Sarban c. République de Moldova , n o 3456/05, § 102, 4 octobre 2005).

Au demeurant, la Cour constate que le ministère des Finances a introduit sa demande en révision trois jours après l’échéance du délai légal de recours de trois mois. Elle souligne également que la Cour suprême de justice n’a aucunement réfuté la thèse de la société requérante selon laquelle cette demande en révision était tardive.

La Cour rappelle avoir conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( Popov c. République de Moldova (n o 2) , n o 19960/04, §§ 52-58, 6 décembre 2005 ; Oferta Plus SRL c. République de Moldova , n o 14385/04, §§ 104-107 et 112-115, 19 décembre 2006 ; Eugenia et Doina Duca , précité, §§ 35-45 ; Melnic c. République de Moldova , n o 6923/03, §§ 38-44, 14 novembre 2006, et Istrate c. République de Moldova , n o 53773/00, §§ 46-61, 13 juin 2006).

A la lumière des circonstances de l’espèce et des arguments avancés par les parties, la Cour ne voit aucune raison d’arriver à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime qu’en l’espèce la procédure de révision a été utilisée par la Cour suprême de justice d’une manière incompatible avec le principe de la sécurité des rapports juridiques. De surcroît, le fait que la Cour suprême de justice a omis de se prononcer sur la question de l’observation ou non par la partie adverse des délais de procédure relatifs au dépôt de la demande en révision a porté atteinte au droit de la requérante à un procès équitable (voir, mutatis mutandis , Ruiz Torija c. Espagne , 9 décembre 1994, § 30, série A n o 303 ‑ A).

Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à raison de l’annulation de la décision définitive du 26 février 2003. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 ET 13 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante dénonce aussi la non-exécution de la décision du 26 février 2003 durant la période qui a précédé son annulation. L’article 13 de la Convention se lit comme suit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

La Cour note que ladite décision est restée inexécutée plus de trois ans avant d’être finalement annulée. Aux yeux de la Cour, cela peut soulever des questions sous l’angle des articles invoqués ( Oferta Plus SRL , précité, §§ 82-85 et 113-115).

La Cour prend acte toutefois de l’intention de la société requérante d’épuiser le nouveau recours introduit par la loi n o 87 du 1 er juillet 2011 relative à la réparation par l’Etat du préjudice causé par la non-exécution d’une décision de justice ou par la durée excessive du procès. La Cour rappelle s’être déjà prononcée sur ce nouveau remède et avoir conclu qu’il était effectif ( Balan c. République de Moldova (déc.), n o 44746/08, 24 janvier 2012, et Manascurta c. République de Moldova (déc.), n o 31856/07, 14 février 2012).

Il s’ensuit que les griefs de la requérante tirés de la non-exécution de la décision du 26 février 2003 sont prématurés et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

La société requérante demande la somme globale de 313 589 EUR pour préjudice matériel. Cette demande est ventilée comme suit : - la créance de base de 1 352 854 MDL allouée par le jugement prononcé le 7 novembre 2002 et confirmée par la décision définitive du 26 février 2003 ; - 1 339 326 MDL en compensation de l’érosion monétaire au cours de la période allant du 1 er décembre 2002 au 1 er juin 2009 à raison d’un taux d’inflation de 99 %. La société requérante fournit un justificatif délivré par le bureau national des statistiques de la République de Moldova confirmant le taux d’inflation pour la période concernée ; - 129 036,81 EUR au titre des intérêts moratoires calculés jusqu’au 17 juin 2009, date à laquelle la société requérante a présenté ses observations. L’intéressée demande également un intérêt de 45 EUR pour chaque jour de retard ultérieur à cette date. La société requérante réclame également 75 000 EUR pour préjudice moral.

Le Gouvernement s’oppose à cette demande. D’un côté, il met en cause la méthode de calcul des intérêts moratoires et, de l’autre, il estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre les violations alléguées et le prétendu dommage moral.

La Cour réitère qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Ex-roi de Grèce et autres c. Grèce [GC] (satisfaction équitable), n o 25701/94, § 72, 28 novembre 2002). Dans la présente affaire, la réparation devrait avoir comme but de mettre la requérante dans la position dans laquelle elle se serait trouvée si la violation n’avait pas eu lieu, c’est-à-dire avant l’annulation de la décision du 26 février 2003. La Cour alloue donc la somme de 1 352 854 MDL au titre de la créance établie par ladite décision.

Quant aux intérêts moratoires réclamés en raison de l’impossibilité d’utiliser la somme allouée par la décision du 26 février 2003, la Cour considère qu’il y a lieu de distinguer entre la période de trois ans et cinq mois qui a précédé l’annulation, le 27 juillet 2006, de ladite décision et celle qui suivi l’annulation en question. S’agissant du premier laps de temps, la Cour observe que l’impossibilité d’utiliser la créance a résulté de la non-exécution de la décision du 26 février 2003. Compte tenu du fait que les griefs tirés de l’inexécution ont été déclarés prématurés, la Cour considère qu’il n’y a pas lieu d’allouer des intérêts moratoires pour cette première période. S’agissant du second laps de temps, la Cour relève que l’impossibilité d’utiliser la créance est le résultat de l’annulation de la décision en cause, annulation qui a été jugée contraire à l’article 6 § 1 de la Convention et à l’article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, la Cour considère que la société requérante a droit à une compensation à ce titre pour la période en cause ( Oferta Plus SRL c. République de Moldova (satisfaction équitable), n o 14385/04, § 71, 12 février 2008). Se livrant à sa propre appréciation sur la base des dispositions internes pertinentes relatives aux retards de paiement ( Mizernaia c. Moldova , n o 31790/03, §§ 14 et 28, 25 septembre 2007), elle alloue 1 580 000 MDL à la requérante au titre des intérêts moratoires calculés pour la période postérieure au 27 juillet 2006, date de l’annulation de la décision du 26 février 2003.

S’agissant de la compensation de l’érosion monétaire, la Cour constate que, au cours de la période prise en compte, les taux des intérêts moratoires étaient supérieurs aux taux d’inflation. Elle considère dès lors qu’il n’y pas lieu d’allouer de compensation de ce chef (voir, a contrario , Aka c. Turquie , 23 septembre 1998, § 56, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VI).

Au vu de ce qui précède, la Cour accorde à la société requérante la somme totale de 195 000 EUR tous préjudices confondus. B. Frais et dépens

La société requérante demande également 15 000 EUR pour les frais de représentation devant les instances nationales et devant la Cour, correspondant aux honoraires de l’avocat pour 215,40 heures de travail. Elle réclame enfin 607 EUR pour les autres frais et dépens.

De l’avis du Gouvernement, les montants réclamés de ce chef sont excessifs et en partie injustifiés, et le nombre d’heures indiqué est trop élevé.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (voir, parmi beaucoup d’autres, Konstantin Markin c. Russie [GC], n o 30078/06, § 171, 22 mars 2012).

Compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1 250 EUR tous frais confondus et l’alloue à la société requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1, relativement à l’annulation de la décision du 26 février 2003, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 195 000 EUR (cent quatre-vingt-quinze mille euros) tous préjudices confondus, ii. 1 250 EUR (mille deux cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 octobre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président