CASE OF CATAN AND OTHERS v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA AND RUSSIA

La originea cauzei se află trei cereri (nr. 43370/04, 8252/05 și 18454/06) depuse împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de mai mulți cetățeni ai Republicii Moldova (“reclamanți”) la 25 octombrie 2004.

Reclamanții, unul din care a beneficiat de asistență juridică gratuită, au fost reprezentați de către dl Alexandru Postică și dl Ion Manole , avocați din Chișinău, și dl Padraig Hughes și dna Helen Duffy, avocați de la Interights, organizația pentru drepturile omului din Londra. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat de către Agenții săi, dl Vladimir Grosu și dl Lilian Apostol și Guvernul Federației Ruse a fost reprezentat de către dl Georgy Matyushkin, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.

Reclamanții sunt cetățeni ai Republicii Moldova care locuiesc în Transnistria și care la momentul depunerii cererii erau elevi la trei școli cu predare în limba moldovenească și părinții lor: (a se vedea anexa), s-au plâns, în temeiul articolului 2 al Protocolului nr. 1 la Convenție și în temeiul articolului 8 al Convenției, în mod separat și combinat cu articolul 14 al Convenției, de închiderea școlilor lor și hârțuirea lor de autoritățile separatiste transnistrene.

Cererile au fost repartizate Secțiunii a Patra a Curții (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curții). La 15 iunie 2010, ca urmare a audierilor privind admisibilitatea și fondul (articolul 54 § 3 al Regulamentului Curții), cererile au fost comasate și declarate parțial admisibile de către o Cameră a acestei Secțiuni compusă din următorii judecători: N. Bratza, L. Garlicki, A. Kovler, L. Mijović, D. Björgvinsson, J. Šikuta, M. Poalelungi, și de asemenea T.L. Early, Grefierul Secțiunii. La 14 decembrie 2010, Camera s-a desesizat în favoarea Marii Camere, și nici una din părți nu a avut obiecții față de această desesizare (articolul 30 al Convenției și articolul 72 al Regulamentului Curții).

Compoziția Marii Camere a fost determinată în conformitate cu prevederile articolului 26 §§ 4 și 5 al Convenției și articolul 24 al Regulamentului Curții.

Reclamanții și fiecare Guvern pârât au depus observații scrise asupra fondului cererii (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curții).

La 25 ianuarie 2012, în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, a avut loc o ședință publică pe marginea acestei cauze (articolul 59 § 3 al Regulamentului Curții). În fața Curții s-au prezentat: (a) pentru Guvernul Republicii Moldova Dl V. Grosu , Agent , Dl L. Apostol , Consilier ; (b) pentru Guvernul Federației Ruse Dl G. Matyushkin , Agent , Dna O. Sirotkina , Dna I. Korieva , Dna A. Dzutseva , Dl N. Fomin , Dna M. Molodtsova , Dna V. Utkina , Dl A. Makhnev , Consilieri ; (c) pentru reclamanți Dl P. Hughes , Dna H. Duffy , Avocat , Dl A. Postica , Dl I. Manole , Dl P. Postica , Consilieri. Curtea a audiat adresările parvenite din partea dlui Hughes, dlui A. Postica, dlui Grosu și dlui Matyushkin. ÎN FAPT I.

Țara care ulterior a devenit Republica Moldova a fost creată ca Republica Sovietică Socialistă Moldovenească la 2 august 1940 dintr-o parte a Basarabiei și un teritoriu de pe malul stâng al râului Nistru (a se vedea în continuare Tănase v. Moldova [GC], nr. 7/08, §§ 11-17, ECHR 2010-...). Începând cu anul 1924, această regiune de est, cunoscută acum ca Transnistria, împreună cu mai multe teritorii care fac acum parte din Ucraina, a fost parte a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenești. Populația Transnistriei era la început compusă din ucraineni, moldoveni/români, dar începând cu anii 1920 aceasta a fost supusă unui proces semnificativ de imigrare a muncitorilor industriali din alte părți ale Uniunii Sovietice, în special a rușilor și ucrainenilor. În cadrul unui recensământ organizat de către Uniunea Sovietică în anul 1989, populația Transnistriei era evaluată la 679,000, și era compusă etnic și lingvistic din 40% moldoveni, 28% ucraineni, 24% ruși și 8% alții.

Potrivit Constituției Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești din anul 1978, existau două limbi oficiale: rusa și „moldovenească” (limba moldovenească/română care se scria cu grafia chirilică).

În august și septembrie 1989, alfabetul latin a fost reintrodus în Moldova pentru limba moldovenească/română scrisă, care a devenit prima limbă oficială.

La 23 iunie 1990, Moldova și-a proclamat suveranitatea; la 23 mai 1991, ea și-a schimbat numele în Republica Moldova; și la 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, teritoriul căreia includea și Transnistria. B. Conflictul transnistrean

Faptele privind conflictul armat din anii 1991-1992 și perioada până la sfârșitul anului 2003 sunt descrise în mai multe detalii în cauza Ilașcu and Others v. Moldova and Rusia [GC], nr. 48787/99, §§ 28-183, ECHR 2004 ‑ VII și din considerente practice aici este prezentat doar sumarul evenimentelor cheie. Curtea observă că în observațiile sale, Guvernul Rusiei a declarat că faptele privind conflictul armat nu erau relevante chestiunilor abordate în această cauză.

Începând cu anul 1989, în Transnistria a fost creată o mișcare de rezistență față de independența Moldovei. La 2 septembrie 1990, separatiștii transnistreni au proclamat crearea „Republicii moldovenești nistrene” („RMN”). La 25 august 1991, „Consiliul Suprem al RMN” a adoptat „declarația de independență” a „RMN”. La 1 decembrie 1991, au fost organizate „alegeri prezidențiale” în raioanele Transnistriei, declarate ilegale de către autoritățile moldovenești și dl Igor Smirnov a pretins că a fost ales „Președinte al RMN”. Până în prezent, “RMN” nu a fost recunoscută de către comunitatea internațională.

La momentul declarării independenței sale, Moldova nu avea o armată proprie. Armata a Paisprezecea a URSS, a cărui cartier general se afla la Chișinău începând cu anul 1956, a rămas pe teritoriul Republicii Moldova, deși retrageri de echipament și personal au fost semnalate începând cu anul 1990. Pe parcursul anului 1991, Armata a Paisprezecea era compusă din câteva mii de soldați, unități de infanterie, artilerie (dotate în special cu un sistem de rachete anti-aeriene), vehicule blindate și aviație (inclusiv avioane și elicoptere de luptă) și avea mai multe depozite de muniții, inclusiv unul dintre cele mai mari depozite de muniții din Europa, situat la Colbasna, în Transnistria.

Prin decretul nr. 234 din 14 noiembrie 1991, Președintele Republicii Moldova a declarat că munițiile, armamentul, mijloacele de transport militare, bazele militare și alte bunuri aparținând unităților militare ale forțelor armate sovietice staționate pe teritoriul Republicii Moldova sunt proprietate a Republicii Moldova. Acest decret nu a fost executat în Transnistria.

Printr-un decret emis la 5 decembrie 1991, dl Smirnov a decis să plaseze unitățile militare ale Armatei a Paisprezecea dislocate în Transnistria, sub comandamentul “Departamentului național de apărare și securitate a Republicii Moldovenești Nistrene”. Dl Smirnov l-a numit pe general-locotenentul Iakovlev, comandant al Armatei a Paisprezecea, în calitate de Șef al “Departamentului național de apărare și securitate” a “RMN”. În decembrie 1991, autoritățile moldovenești l-au reținut pe general-locotenentul Iakovlev, acuzându-l de faptul că a ajutat separatiștii transnistreni să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a Paisprezecea. Totuși, el a fost ulterior eliberat, ca urmare a intervenției Guvernului Federației Ruse.

La sfârșitul anului 1991 și începutul anului 1992, au izbucnit confruntări violente între forțele separatiste transnistrene și forțele de ordine moldovenești, care s-au soldat cu câteva sute de morți.

Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunității internaționale și Consiliului de Securitate al ONU, Guvernul Republicii Moldova a protestat împotriva ocupației la 3 decembrie 1991 a orașelor moldovenești Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol și Râbnița situate pe malul stâng al râului Nistru, de către Armata a Paisprezecea plasată sub comandamentul general-locotenentului Iakovlev. Ei au acuzat autoritățile URSS, în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că au stat la originea acestor acțiuni. Militarii Armatei a Paisprezecea au fost acuzați că au distribuit echipament militar separatiștilor din Transnistria și că au organizat separatiștii în detașamente militare care terorizau populația civilă.

În anii 1991–1992, mai multe unități militare aparținând Armatei a Paisprezecea au trecut de partea separatiștilor transnistreni. În hotărârea Ilașcu, Curtea a constatat fără nici o îndoială că separatiștii transnistreni se puteau înarma, cu ajutorul personalului Armatei a Paisprezecea, cu amunițiile din depozitul Armatei a Paisprezecea staționate în Transnistria. În afara de aceasta, un mare număr de cetățeni ruși din afara regiunii, în special cazacii, au venit în Transnistria pentru a lupta împreună cu separatiștii împotriva forțelor Moldovei. Ținând cont de ajutorul acordat de către trupele Armatei a Paisprezecea forțelor separatiste și transferul masiv de arme și muniții din arsenalul Armatei a Paisprezecea separatiștilor, este clar că armata moldovenească se afla într-o situație de inferioritate, ceea ce a împiedicat-o să-și restabilească controlul asupra Transnistriei. La 1 aprilie 1992, Președintele Federației Ruse, dl Boris Elțîn, a emis un decret prin care a dispus transferarea Armatei a Paisprezecea sub jurisdicția Federației Ruse, și aceasta a devenit astfel “Grupul Operațional al Federației Ruse din regiunea transnistreană a Republicii Moldova” sau “GOR”. La 2 aprilie 1992, generalul Netkachev, noul comandant al GOR, a ordonat forțelor moldovenești care au încercuit orașul Tighina (Bender), ocupat de separatiști, să se retragă imediat, în caz contrar, armata rusă urmând să riposteze. În mai, GOR a lansat atacuri împotriva forțelor Republicii Moldova, împingându-i din unele sate aflate pe malul stâng al Nistrului. În iunie, GOR a intervenit oficial în favoarea separatiștilor care pierdeau orașul Tighina, și au alungat forțele moldovenești. C. Acord de încetare a focului, Memorandum din 1997 și Angajamentele de la Istanbul

La 21 iulie 1992, Președintele Republicii Moldova, dl Snegur, și Președintele Federației Ruse, dl Elțin, au semnat un acord cu privire la principiile de reglementare amiabilă a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova (în continuare – „acord de încetare a focului”).

Prin acest acord a fost stabilit principiul unei zone de securitate create prin retragerea armatelor „părților în conflict” (articolul 1 § 2). În temeiul articolului 2 al acestui acord, a fost creată o Comisie Unificată de Control („CUC”), compusă din reprezentanți ai Republicii Moldova, Federației Ruse și Transnistriei, cu sediul la Tighina. Acordul prevedea de asemenea constituirea forțelor de menținere a păcii pentru a supraveghea și a asigura menținerea păcii și a securității, formate din cinci batalioane rusești, trei batalioane moldovenești și două batalioane transnistrene, aflate sub jurisdicția unui comandament militar comun, subordonat CUC. Potrivit articolului 3 al acordului, orașul Tighina a fost declarat regiune supusă regimului de securitate și administrată de „autoritățile de autoadministrare locală, eventual de comun acord cu comisia de control”. CUC i-a fost atribuită sarcina de menținere a ordinii publice în Tighina împreună cu poliția. Articolul 4 prevede ca trupele rusești, staționate pe teritoriul Republicii Moldova, trebuie să respecte riguros neutralitatea sa. Articolul 5 interzice aplicarea oricărei sancțiuni sau blocade și fixează ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor pentru libera circulație a mărfurilor, serviciilor și persoanelor. Măsurile prevăzute în acest acord au fost definite ca fiind „o parte foarte importantă a reglementării conflictului prin mijloace politice” (articolul 7).

La 29 iulie 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituție. Aceasta prevedea, printre altele , neutralitatea statului, interzicerea staționării pe teritoriul său a trupelor aparținând altor state și posibilitatea de a acorda o formă de autonomie localităților situate în partea stângă a Nistrului. Potrivit articolului 13 al Constituției, limba de stat era limba moldovenească în grafia latină.

De mai multe ori începând din anul 1995, autoritățile Moldovei s-au plâns că personalul armat al GOR și contingentul rus al forțelor de menținere a păcii de la CUC au încălcat principiul neutralității stabilit în acordul de încetare a focului și că, inter alia , transnistrenii au obținut echipament militar și ajutor din partea GOR. Aceste declarații au fost negate vehement de către autoritățile ruse. În afara de aceasta, delegația Moldovei la CUC a susținut că transnistrenii au creat noi posturi militare și puncte de trecere în zona de securitate, cu încălcarea acordului de încetare a focului. În hotărârea Ilașcu, Curtea a constatat, prin intermediul probelor care se conțineau în documentele oficiale ale CUC, că în diferite părți ale Transnistriei aflate sub controlul forțelor rusești de menținere a păcii, cum ar fi Tighina, forțele separatiste transnistrene au încălcat acordul de încetare a focului.

La 8 mai 1997, dl Lucinschi, Președintele Republicii Moldova, și dl Smirnov, „Președintele RMN”, au semnat la Moscova un memorandum care a pus bazele normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria (“Memorandumul din 1997”). Prin Memorandumul din 1997, deciziile referitoare la Transnistria trebuiau luate de comun acord de către ambele părți, competențele trebuiau divizate și delegate și garanțiile trebuiau asigurate reciproc. Transnistria trebuia să participe la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în domenii care ating interesele sale, definirea acestor domenii urmând a fi stabilită de comun acord. Transnistria ar avea dreptul să stabilească și să mențină în mod unilateral relații internaționale în domeniul economic, științific și tehnic, cultural și altele, care urmează să fie determinate printr-un acord comun. Părțile s-au angajat să reglementeze orice conflict care ar putea surveni pe parcursul negocierilor cu asistența, dacă va fi necesar, a Federației Ruse și a Ucrainei, în calitate de state-garant ale respectării acordurilor încheiate, precum și a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Comunitatea Statelor Independente (CSI). Memorandumul din 1997 a fost contrasemnat de către reprezentanții statelor-garant, și anume de Președintele Federației Ruse, dl Elțin, și al Ucrainei, dl Leonid Kuchma și de asemenea de dl Helveg Petersen, Președintele OSCE.

În noiembrie 1999, OSCE a organizat al șaselea Summit la Istanbul. În cadrul Summitului, 54 state membre au semnat Carta de Securitate Europeană și Declarația Summit-ului de la Istanbul și 30 state membre, inclusiv Moldova și Rusia, au semnat Acordul de Adaptare a Tratatului privind Forțele Armate Convenționale din Europa (“Tratatul FACE adaptat”). Tratatul FACE adaptat reglementa, inter alia , principiul potrivit căruia trupele străine nu trebuie să staționeze pe teritoriul Moldovei fără acordul Moldovei. Acordul Rusiei de a se retrage din Transnistria (unul din “Angajamentele de la Istanbul”) a fost inclus într-o anexă la Actul Final la Tratatul FACE adaptat. Suplimentar, în paragraful 19 al Declarației Summit-ului de la Istanbul, a fost inclus inter alia angajamentul Federației Ruse de a-și retrage forțele sale din Transnistria până la sfârșitul anului 2002: “19. Reamintind deciziile Summit-ului de la Budapesta și Lisabona și Întâlnirea Ministerială de la Oslo, reiterăm speranța noastră că trupele rusești se vor retrage din Republica Moldova rapid, în ordine corespunzătoare și în mod complet. În acest context, salutăm progresele recente la care s-a ajuns la retragerea și distrugerea echipamentului militar rus stocat în regiunea transnistreană a Moldovei și finisarea distrugerii munițiilor care nu sunt transportabile. Salutăm angajamentul asumat de Federația Rusă de a finaliza până la finele anului 2002 retragerea forțelor armate de pe teritoriul Republicii Moldova. De asemenea, salutăm dorința Republicii Moldova și a OSCE de a facilita acest proces, în baza competențelor lor și în cadrul termenelor limită convenite. Reamintim faptul că o misiune internațională de evaluare este gata să purceadă imediat la supravegherea retragerii și distrugerii munițiilor și armamentului rusesc. Cu scopul asigurării procesului de retragere și distrugere, vom solicita Consiliului Permanent să examineze posibilitatea extinderii mandatului Misiunii OSCE în Moldova pentru a asigura transparența acestui proces și coordonarea asistenței financiare și tehnice oferite pentru a facilita retragerea și distrugerea. Mai mult, suntem de acord să examinăm posibilitatea instituirii unui fond pentru asistență financiară internațională voluntară care va fi administrat de către OSCE.” În 2002, în timpul unei Conferințe Ministeriale a OSCE de la Lisabona, Rusia a obținut extinderea cu un an a termenului pentru retragerea trupelor sale, până la sfârșitul lui decembrie 2003.

Rusia nu s-a conformat angajamentelor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul și Conferința Ministerială de la Lisabona privind retragerea sa militară din Transnistria până la sfârșitul anului 2003. La Consiliul Ministerial al OSCE din decembrie 2003, a fost imposibil de a ajunge la o poziție comună pe chestiunea privind Transnistria, și a fost publicată următoarea declarație: “Majoritatea miniștrilor au notat eforturile întreprinse de Federația Rusă în vederea executării angajamentelor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul în 1999 și finisarea retragerii forțelor rusești de pe teritoriul Moldovei. Ei au subliniat că un progres real a fost atins în anul 2003 prin retragerea/evacuarea unor muniții și altui echipament militar care aparținea Federației Ruse. Ei au apreciat eforturile tuturor statelor participante ale OSCE care au contribuit la Fondul Voluntar instituit pentru sprijinirea acestui efort. Cu toate acestea, ei sunt îngrijorați de faptul că retragerea forțelor rusești nu va fi finalizată până la 31 decembrie 2003. Ei au subliniat necesitatea îndeplinirii acestui angajament fără întârziere.” Statele membre ale Organizației Tratatului Nord Atlantic (NATO) au refuzat să ratifice tratatul FACE adaptat până la respectarea de către Rusia a Angajamentlor de la Istanbul. D. “Memorandum ul Kozak”

În 2001, Partidul Comuniștilor a câștigat alegeri și a devenit partidul de guvernământ în Moldova. Noul Președinte al Moldovei, dl Vladimir Voronin, a început negocieri directe cu Rusia asupra viitorului Transnistriei. În noiembrie 2003, Federația Rusă a înaintat o propunere de reglementare a conflictului, “Memorandumul cu privire la principiile de bază ale structurii statului unificat ” (denumit “Memorandumul Kozak”, după politicianul rus, dl Dimitry Kozak, care a lucrat asupra acestui document). Prin Memorandumul Kozak a fost propusă o nouă structură federativă pentru Moldova, în cadrul căreia autoritățile “RMN” ar avea un nivel considerabil de autonomie și a fost garantată reprezentarea acesteia în noul “organ legislativ federativ”. Memorandumul Kozak includea și prevederi tranzitorii potrivit cărora, până în 2015, o majoritate de trei-pătrimi din a doua cameră a legislativului nou creat, compusă din patru reprezentanți din Gagauzia, nouă din Transnistria și 13 din prima cameră a organului legislativ federativ nou creat, va confirma legile organice federale. Acest lucru va oferi reprezentanților “RMN” din cea de-a doua cameră un drept de veto până în anul 2015 asupra legislației care se referă la toată Moldova. La 25 noiembrie 2003, dl Voronin a decis să nu semneze Memorandumul Kozak, cu toate că anterior el a indicat disponibilitatea sa de a accepta aceste propuneri. E. Controlul vamal și la frontieră intensificat

În decembrie 2005, a fost creată o Misiune a Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în vederea oferirii asistenței în combaterea comerțului ilegal dintre Ucraina și Moldova. În martie 2006, Ucraina și Moldova au început implementarea acordului vamal din 2003, potrivit căruia companiile transnistrene implicate în comerțul transfrontalier trebuiau să se înregistreze în Chișinău pentru a primi documente cu indicarea țării de origine a mărfurilor, în conformitate cu protocoalele Organizației Mondiale a Comerțului. Ucraina s-a angajat să refuze importul bunurilor fără prezența documentelor de export pentru trecerea frontierei.

În semn de răspuns la aceste măsuri vamale noi, reprezentanții Transnistriei au refuzat să continue negocierile în formatul 5+2. În continuare, în februarie și martie 2005, “în răspuns la acțiunile întreprinse de Guvernul Moldovei menite să agraveze situația privind Transnistria”, Duma rusă a adoptat rezoluții prin care a cerut Guvernului rus să introducă interdicția la importul produselor alcoolice și de tutun din Moldova; să exporte energia electrică în Moldova (cu excepția Transnistriei) la tarife internaționale; și să introducă regim de viză pentru cetățenii Moldovei care vizitează Rusia, cu excepția locuitorilor Transnistriei.

În aprilie 2005, autoritățile ruse au interzis importul produselor din carne, precum și a fructelor și legumelor din Republica Moldova, pe motiv că standardele naționale de igienă nu au fost respectate în procesul lor de producție. În perioada martie 2006 și noiembrie 2007 a fost introdusă o interdicție la importarea vinurilor moldovenești. Fondul Monetar Internațional a constatat că în 2006-2007 aceste măsuri au avut un efect negativ combinat asupra creșterii economice a Moldovei de 2-3% anual.

În ianuarie 2005, dl Viktor Yushchenko a fost ales Președinte al Ucrainei. În mai 2005, Guvernul ucrainean a prezentat o nouă propunere privind soluționarea conflictului transnistrean, “Spre soluționare prin democratizare” (sumarizat în raportul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei: a se vedea paragraful 64 de mai jos). În iulie 2005, citând planul ucrainean, Parlamentul Moldovei a adoptat Legea “cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al Transnistriei” . Negocierile formale au fost reluate în octombrie 2005, cu participarea Uniunii Europene (“UE”) și a Statelor Unite ale Americii în calitate de observatori (denumite “formatul 5+2”). F. Personalul și echipamentul militar rus din Transnistria

La 20 martie 1998, Viktor Chernomyrdin, Prim-ministrul Federației Ruse, și dl Smirnov, “Președintele RMN”, au semnat la Odessa un acord cu privire la unele chestiuni referitoare la bunurile militare ale GOR. Potrivit unui calendar care figura în anexa la acordul respectiv, retragerea și distrugerea anumitor elemente depozitate, eliminarea lor prin detonare sau alte procedee mecanice trebuiau realizate până la 31 decembrie 2001. Retragerea (transferul și distrugerea) surplusului de muniții și a altor echipamente militare ale GOR trebuia realizată cel târziu până la 31 decembrie 2002. Mai multe eșaloane cu echipament aparținând GOR au fost evacuate din Transnistria în perioada 1999-2002.

În luna octombrie a anului 2001, Federația Rusă și „RMN” au încheiat un acord cu privire la retragerea forțelor rusești. În baza acestuia, ca urmare a retragerii unei părți a echipamentului militar rusesc staționat în Transnistria, „RMN” urma să primească o reducere de o sută de milioane de dolari americani (SUA) la datoria contractată pentru consumul de gaz importat din Federația Rusă, și cesiunea de către Armata rusă, în cadrul retragerii, a unei părți din echipament care putea fi folosit în scopuri civile.

După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al OSCE, la 24 decembrie 2002, autoritățile ruse au evacuat din Colbasna 29 de vagoane care transportau echipamente pentru construcția podurilor și bucătării mobile. Același comunicat de presă a preluat, de asemenea, declarația comandantului GOR, generalul Boris Sergheev, potrivit căreia ultimele retrageri au fost posibile datorită unui acord, încheiat cu transnistrenii, potrivit căruia “RMN” urma să primească jumătate din echipamentele și materialele nemilitare retrase. Generalul Sergheev a dat drept exemplu retragerea, la 16 decembrie 2002, a 77 de camioane, care a fost urmată de transmiterea a 77 de camioane ale GOR către partea transnistreană

Potrivit probelor audiate de către Curte în cauza Ilașcu , în anul 2003, cel puțin 200,000 de tone de echipament militar și de muniții rusești au rămas în Transnistria, stocate în mare parte la depozitul de la Colbasna, care includeau 106 tancuri de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109 vehicule blindate pentru transportarea trupelor, 54 vehicule blindate de recunoaștere, 123 tunuri și mortiere, 206 arme antitanc, 226 arme antiaeriene, 9 elicoptere și 1,648 de vehicule de alte tipuri (a se vedea hotărârea Ilașcu , citată mai sus, § 131). În anul 2003, OSCE a observat și a verificat retragerea din Transnistria a 11 trenuri cu echipament militar rus și 31 trenuri încărcate cu peste 15,000 tone de muniții. Cu toate acestea, în anul următor, în 2004, OSCE a raportat că a fost retras un singur tren care conținea aproximativ 1,000 tone de muniții.

Din anul 2004, nu a avut loc nici o retragere verificată a armelor și echipamentului rus din Transnistria. Curtea a constatat în cauza Ilașcu că, la sfârșitul anului 2004, în Transnistria mai rămâneau încă aproximativ 21,000 tone metrice de muniții, precum și peste 40,000 arme mici și ușoare și aproximativ zece eșaloane cu echipament militar divers. În noiembrie 2006, o delegație a OSCE a obținut acces la depozitul de muniții ale Federației Ruse și a raportat că acolo mai rămâneau peste 21,000 tone de muniții (a se vedea paragraful 68 de mai jos). În luna mai a anului 2005, Comandantul GOR a informat că a fost distrus surplusul de 40,000 arme mici și arme ușoare, însă observatorii independenți nu au avut acces să verifice aceste declarații. În observațiile sale în această cauză, Guvernul Rus a declarat că cea mai mare parte a armamentului, a munițiilor și a proprietății militare a fost evacuată în perioada 1991 și 2003 și că tot ce mai rămânea în depozite erau obuze, grenade manuale, bombe obuziere și muniții mici.

Părțile în această cauză au fost de acord că aproximativ 1,000 de militari ruși staționau în Transnistria pentru a păzi depozitele cu muniții. În afara de aceasta, părțile au fost de acord că în zona de securitate staționau aproximativ 1,125 de militari ruși, ei fiind parte a forțelor de menținere a păcii la crearea cărora s-a convenit la nivel internațional. Zona de securitate avea 225 km lungime și 12-20 km lățime. G. Sprijinul economic și politic care se pretinde că este acordat “RMN” din partea Rusiei

Din nou, trebuie de notat faptul că Guvernul rus a afirmat că evenimentele din Transnistria care au avut loc înainte de criza școlilor nu erau relevante chestiunilor din această cauză.

În hotărârea Ilașcu, Curtea a constatat că este indiscutabil faptul că industria de producere a armamentului, care era unul din pilonii economiei Transnistriei, era direct sprijinită de întreprinderile ruse, inclusiv de întreprinderile Росвооружение (Rosvoorujenïe) și Elektrommash. Întreprinderea rusă Iterra a cumpărat cea mai mare întreprindere din Transnistria, uzina metalurgică din Râbnița, în pofida opoziției exprimate de autoritățile Republicii Moldova. În afara de aceasta, armata rusă a fost principalul angajator și cumpărător de alimente din Transnistria.

Potrivit reclamanților în această cauză, Rusia beneficiază de 18% din exporturile “RMN” și 43.7% din importurile acesteia, în primul rând în ceea ce privește energia electrică. “RMN” a plătit mai puțin de 5% din costul gazului consumat. Spre exemplu, în 2011, Transnistria a consumat gaz în valoare de USD 505 milioane, dar a plătit doar pentru 4% (USD 20 milioane). Guvernul rus a explicat că deoarece “RMN” nu era recunoscută ca o entitate aparte în conformitate cu dreptul internațional, ea nu putea avea datoriile sale suverane, și Rusia nu furniza gaz separat pentru Moldova și Transnistria. Prin urmare, factura pentru aprovizionarea cu gaz a Transnistriei era atribuită Moldovei. Aprovizionarea regiunii cu gaz era organizată prin intermediul unei companii publice ruse Gazprom și societatea pe acțiuni Moldovagaz, care aparținea Moldovei și “RMN”. Datoria companiei Moldovagaz către Rusia depășea USD 1.8 miliarde, din care USD 1.5 miliarde se refereau la gazul consumat în Transnistria. Gazprom nu putea să stopeze aprovizionarea regiunii cu gaz, deoarece avea nevoie să aprovizioneze cu gaz țările Balcanice prin conductele care treceau prin Moldova.

Reclamanții au mai pretins că Rusia a acordat Transnistriei ajutor umanitar direct, în cea mai mare parte în forma unor contribuții la pensiile de vârstă. Reclamanții au pretins că sursele oficiale ruse au declarat că între 2007 și 2010 volumul total al asistenței financiare acordate Transnistriei a fost de USD 55 milioane. Guvernul Moldovei a declarat că în 2011, “RMN” a primit ajutor financiar din partea Rusiei în valoarea totală de USD 20.64 milioane. Guvernul rus a declarat că asistența acordată în calitate de ajutor umanitar cetățenilor ruși care locuiesc în regiune, cum ar fi plata pensiilor și aprovizionarea cu alimente a școlilor, închisorilor și spitalelor, era total transparentă, și putea fi comparată cu ajutorul umanitar oferit de Uniunea Europeană. În afara de acordarea ajutorului populației care locuia în Transnistria, Rusia de asemenea oferea ajutor și celor care locuiau în alte regiuni ale Moldovei.

În afara de aceasta, reclamanții au susținut că un număr de aproximativ 120,000 de persoane care locuiesc în Transnistria au primit cetățenia rusă. Printre aceste persoane se numărau de asemenea mulți lideri “RMN”. Curtea consideră că acest lucru trebuie examinat în contextul rezultatelor recensământului desfășurat în 2004 de “ Guvernul RMN”, care a constatat că în zona aflată sub controlul acestuia locuia o populație de 555,347 de persoane, aproximativ 32% dintre care proveneau din comunitatea moldovenească, 30% dintre care erau ruși și 29% erau ucraineni, cu un procent mic de alte grupe naționale și etnice. H. Criza școlilor și faptele legate de cauzele reclamanților

Potrivit articolului 12 al „Constituției” RMN, limbile oficiale în RMN sunt „moldovenească”, rusă și ucraineană. Articolul 6 al „Legii RMN privind limbile”, care a fost adoptată la 8 septembrie 1992, prevede că, în toate scopurile, limba „moldovenească” trebuie să fie scrisă cu grafia chirilică. „Legea” mai prevede că folosirea grafiei latine poate constitui o contravenție și articolul 200-3 al „Codului cu privire la contravențiile administrative al RMN”, adoptat la 19 iulie 2002, prevede că: „Nerespectarea de către persoanele care dețin funcții publice și de către alte persoane din organele puterii executive și din administrația de stat, din asociațiile publice, precum și din alte organizații, indiferent de statutul lor juridic și de forma de proprietate, și din alte instituții situate pe teritoriul RMN, a legislației RMN cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul RMN ... conduce la aplicarea sancțiunii în forma unei amenzi de până la 50 (cincizeci) salarii minime.”

La 18 august 1994, autoritățile „RMN” au interzis utilizarea alfabetului latin în școli. Printr-o hotărâre din 21 mai 1999, „RMN” a obligat toate școlile care aparțin „statelor străine” și care funcționează pe teritoriul „său” să se înregistreze la autoritățile „RMN”, în caz contrar acestea nu vor fi recunoscute și vor fi private de drepturile lor.

La 14 iulie 2004, autoritățile „RMN” au început să ia măsuri în vederea închiderii tuturor școlilor cu grafia latină. La data adoptării deciziei de admisibilitate, în Transnistria au mai rămas doar șase școli care folosesc limba moldovenească/română și grafia latină. 1. Catan și Alții (cererea nr. 43370/04)

Reclamanții sunt 18 elevi care studiau la liceul Evrica din Rîbnița în perioada de referință și 13 părinți (a se vedea anexa la această hotărâre).

Din anul 1997, liceul Evrica folosea clădirea situată pe strada Gagarin, care a fost construită cu ajutorul fondurilor publice ale Moldovei. Școala a fost înregistrată la Ministerul Educației al Moldovei și folosea grafia latină și programul de învățământ aprobat de către acest Minister.

Ca urmare a „hotărârii RMN” din 21 mai 1999 (a se vedea paragraful 44 de mai sus), liceul Evrika a refuzat să se înregistreze deoarece înregistrarea impunea folosirea grafiei chirilice și a programului de învățământ inventat de regimul „RMN”. La 26 februarie 2004, clădirea folosită de liceu a fost transferată de autoritățile „RMN” către „Departamentul de Educație din Rîbnița”. În iulie 2004, ca urmare a mai multor închideri ale școlilor cu grafia latină din „RMN”, elevii, părinții și învățătorii de la liceul Evrika și-au asumat obligația de a păzi școala zi și noapte. La 29 iulie 2004, miliția transnistreană a luat cu asalt școala și a evacuat femeile și copiii care se aflau înăuntru. În următoarele zile, miliția și funcționarii din „direcția de învățământ din Rîbnița” au vizitat părinții copiilor care erau înmatriculați în această școală, cerându-le să-și retragă copii din școală și să-i transfere într-o școală înregistrată de regimul „RMN”. Se susține că părinților li s-a spus că dacă ei nu vor face aceasta, ei vor fi concediați de la locul lor de muncă și chiar vor fi privați de drepturile lor părintești. Ca urmare a acestei presiuni, mulți părinți și-au retras copiii și i-au transferat la o altă școală.

La 29 septembrie 2004, inclusiv ca urmare a intervenției Misiunii OSCE în Moldova, școala a reușit să se înregistreze la „Camera de Înregistrare de la Tiraspol” în calitate de o instituție privată străină de învățământ, însă nu a reușit să-și continue activitatea din cauza lipsei unui sediu. La 2 octombrie 2004, regimul „RMN” i-a permis școlii să se redeschidă într-o altă clădire, care anterior a găzduit o grădiniță. Clădirea a fost închiriată de la „RMN” și Guvernul Moldovei a plătit pentru renovarea acesteia. Cererile repetate ale școlii de a i se permite să se reîntoarcă în clădirea situată pe strada Gagarin, care era mai mare și mai potrivită, au fost respinse pe motiv că o altă școală a început să folosească acea clădire. Reclamanții susțin că clădirea închiriată era nepotrivită pentru liceu, deoarece lumina, coridoarele și sălile de studiu nu erau adaptate pentru un liceu și nu existau laboratoare sau săli amenajate pentru sport. Liceul este administrat de Ministerul Educației al Moldovei, care plătește salariile profesorilor și aprovizionează liceul cu materialele educaționale. Liceul folosește grafia latină și programul de studii al Moldovei.

Reclamanții au înaintat mai multe petiții și plângeri la autoritățile Federației Ruse. Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse a răspuns la acestea prin publicarea unor declarații generale despre escaladarea conflictului în privința școlilor din Transnistria care folosesc limba română de predare. Declarând că problema consta de fapt în conflictul continuu dintre Moldova și „RMN”, Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei a atras atenția Moldovei și a „RMN” asupra faptului că folosirea forței pentru rezolvarea conflictului ar putea periclita securitatea în regiune și i-a chemat să folosească diverse forme de negocieri pentru a rezolva conflictul. De asemenea, reclamanții s-au plâns de situația lor autorităților moldovenești.

Școala a devenit ținta unei campanii sistematice de vandalizare și spargerea de geamuri. Reclamanții au declarat că această campanie a început în anul 2004; Guvernul Moldovei pretinde că aceasta a început în toamna anului 2007. La 10 aprilie 2008, Ministerul Reintegrării al Moldovei a cerut Reprezentantului Special al Secretarului General al Consiliului Europei să intervină pentru a încerca a pune capăt atacurilor. De asemenea, reclamanții au declarat că copiii sunt intimidați de către populația vorbitoare de limba rusă și se tem să vorbească limba moldovenească în afara școlii.

La 16 iulie 2008, Ministerul Reintegrării al Moldovei a solicitat asistența Misiunii OSCE în Moldova în transportarea materialelor educaționale, materialelor de construcție și a banilor pentru salariile profesorilor peste „frontiera” cu „RMN”.

În anul academic 2002-2003, la liceu studiau 683 elevi. În anul 2008-2009 acest număr a scăzut la 345 de elevi. 2. Căldare și Alții (cererea nr. 8252/05)

Reclamanții sunt 26 de copii care studiau la liceul Alexandru cel Bun din Tighina, Bender, în perioada de referință și 17 părinți (a se vedea anexa). Inițial, școala folosea clădirea situată pe strada Kosmodemianskaia, care a fost construită cu fondurile publice ale Moldovei și care le-a fost închiriată de către autoritățile moldovenești. Școala a fost înregistrată la Ministerul Educației al Moldovei și, prin urmare, folosea grafia latină și programul de studii aprobat de Ministerul Educației.

La 4 iunie 2004, „Ministerul Educației al RMN” a avertizat școala că aceasta va fi închisă în cazul în care nu se va înregistra, și că vor fi aplicate măsuri disciplinare împotriva directorului școlii. La 18 iulie 2004, școala a fost deconectată de la electricitate și aprovizionare cu apă și la 19 iulie 2004, administrația școlii a fost anunțată că nu mai putea să folosească clădirea situată pe strada Kosmodemianskaia. Totuși, profesorii, elevii și părinții au ocupat clădirea, refuzând să plece. Miliția transnistreană a încercat să reocupe clădirea, însă nu a reușit și în cele din urmă a cedat. Miliția s-a retras la 28 iulie 2004. La 20 septembrie 2004, inclusiv ca urmare a mai multor negocieri cu observatorii internaționali și cu reprezentanții Consiliului Europei, școala a fost reconectată la apă și electricitate.

Regimul „RMN” a permis redeschiderea școlii în septembrie 2004, însă într-o altă clădire închiriată de la autoritățile „RMN”. În prezent, școala folosește trei clădiri, care se află în diferite sectoare ale orașului. Clădirea principală nu are o cantină, o sală pentru științele naturii și sport și transportul public nu ajunge până la ea. Guvernul Moldovei a acordat școlii un autobuz și computere. De asemenea, Guvernul a plătit pentru reparația facilităților sanitare în una din clădirile acesteia.

Reclamanții au adresat mai multe petiții și plângeri autorităților ruse și moldovenești.

În anul 2002-2003, în școală erau 1751 elevi și în anul 2008-2009 erau 901 de elevi. 3. Cercavschi și Alții (cererea nr. 18454/06)

Reclamanții sunt 46 de elevi care studiază la liceul Ștefan cel Mare din Grigoriopol în perioada de referință și 50 de părinți (a se vedea anexa).

În anul 1996, la cererea părinților și copiilor lor, școala, care studia după programul de studii în grafia chirilică, a adresat mai multe petiții regimului „RMN” solicitând-i să-i permită folosirea grafiei latine. Ca urmare a acestui fapt, între anii 1996 și 2002, „RMN” a orchestrat o campanie de presă ostilă, și forțele de securitate au folosit intimidare și amenințare. Aceste măsuri au atins un apogeu la 22 august 2002, când poliția transnistreană a atacat școala și a evacuat profesorii, elevii și părinții care se aflau înăuntru. La 28 august 2002, președintele comitetului de copii a fost arestat și ulterior condamnat la cincisprezece zile de arest administrativ. Ca urmare a acestor incidente, 300 de elevi au părăsit școala.

Ca urmare a ocupării clădirii de către regimul „RMN”, Ministerul Educației al Moldovei a decis că școala trebuie să fie temporar transferată într-o clădire din Doroțcaia, un sat situat la aproximativ 20 de kilometri de Grigoripol și controlat de Moldova. În fiecare zi, copiii și profesorii se deplasează la Doroțcaia în autobuze oferite de Guvernul Moldovei. Gențile lor sunt percheziționate și identitatea lor este verificată de către autoritățile „RMN” și, de asemenea, se pretinde că la adresa lor sunt comise acte de hârțuire, precum scuipatul și abuzul verbal.

Reprezentanții școlii au depus mai multe petiții și s-au plâns de această situație la OSCE, Organizația Națiunilor Unite, precum și autorităților ruse și moldovenești. Autoritățile ruse au răspuns prin îndemnarea Moldovei și a „RMN” să folosească diverse forme de negocieri pentru a rezolva conflictul. Autoritățile moldovenești au informat reclamanții că ei nu puteau face nimic mai mult pentru a-i ajuta.

În anul 2000-2001, în școală erau 709 elevi și în anul 2008-2009 erau 169 de elevi. II.

La 16 septembrie 2005, Comitetul pentru onorarea obligațiunilor și angajamentelor statelor membre ale Consiliului Europei (Comitetul de monitorizare) al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) a emis un raport privind „Funcționarea instituțiilor democratice în Moldova”. Secțiunea privind Transnistria prevede următoarele: „31. În ultimele luni au avut loc evoluții majore noi, pe care Adunarea trebuie să le examineze îndeaproape și să le susțină în cel mai bun mod posibil. 32. Ca urmare a contactelor diplomatice intense dintre Moldova și Ucraina, la 22 aprilie, la Sumitul GUAM din Chișinău, Președintele ucrainean Yushchenko a anunțat o inițiativă de 7 puncte în vederea reglementării chestiunii transnistrene… Scopul principal al acestui nou plan este de a realiza o reglementare de lungă durată prin democratizarea Transnistriei. Aceasta ar impune: – crearea condițiilor pentru dezvoltarea democrației, societății civile, și a unui sistem multi-partid în Transnistria; – organizarea unor alegeri libere și democratice în Sovietul Suprem al Transnistriei, monitorizate de Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei, Rusia, Statele Unite, și alte țări democratice, inclusiv Ucraina; – transformarea formatului actual al operațiunii de menținere a păcii într-o misiune internațională de observatori militari și civili sub egida OSCE și mărirea numărului de observatori militari ucraineni în regiune; – admiterea de către autoritățile transnistrene a unei misiuni internaționale de monitorizare, cu includerea experților ucraineni, la întreprinderile militaro-industriale din regiunea transnistreană; – o misiune de monitorizare OSCE pe termen scurt în Ucraina pentru a verifica circulația bunurilor și persoanelor pe frontiera Ucraino-moldovenească. 33. Întregul text al planului ucrainean a fost prezentat la 16-17 mai la o întrevedere a reprezentanților mediatorilor și a Moldovei și Transnistriei în Vinnitsa, Ucraina, după aproape o lună de ‘diplomație de intermediere’ dintre secretarul Consiliului de Securitate al Ucrainei Pyotr Poroshenko și consilierul prezidențial al Moldovei Mark Tkachuk. 34. Reacțiile au fost diverse, însă cu precauție pozitive. 35. La 10 iunie, Parlamentul Moldovei a adoptat o ‘Declarație privind inițiativa ucraineană de reglementare a conflictului transnistrean’ și două apeluri privind demilitarizarea și privind promovarea criteriilor de democratizare a regiunii transnistrene a Republicii Moldova (a se vedea anexa II). 36. Declarația a salutat inițiativa Președintelui Yushchenko și a exprimat speranța că aceasta va deveni ‘un factor major în atingerea integrității teritoriale și civile a Moldovei’. Parlamentul însă și-a exprimat regretul în privința faptului că inițiativa ucraineană nu reflectă unele principii importante de reglementare, în primul rând, retragerea trupelor ruse; demilitarizarea; principiile și condițiile democratizării regiunii și stabilirea unui control transparent și legal asupra segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene. Declarația a solicitat eforturi suplimentare din partea comunității internaționale și a Ucrainei în aceasta privință. 37. De asemenea, Parlamentul a criticat mai multe prevederi care ar putea ‘atinge suveranitatea Republicii Moldova’, precum sunt co-participarea Transnistriei în desfășurarea politicii externe a Republicii Moldova și propunerea de a crea așa-numitul comitet de conciliere. Parlamentul a insistat pe soluționarea conflictului în limitele prevederilor Constituției Moldovei prin dialog cu noua conducere transnistreană, aleasă în mod democratic. Prin urmare, există mai multe divergențe dintre inițiativa ucraineană și abordarea privind implementarea acesteia aleasă de către Moldova. 38. Mediatorii în conflictul transnitrean (OSCE, Rusia și Ucraina) au declarat că planul prevede un impuls concret spre reglementarea conflictului. La toate întrevederile lor recente, ei au chemat la reluarea dialogului direct și continuu pe marginea reglementării conflictului. 39. Mai delicată este poziția Rusiei. Este clar că prin prezența sa militară și economică și datorită legăturilor puternice culturale și linguistice cu Transnistria, Rusia ar dori să mențină influența sa puternică asupra teritoriului. Presa a scris recent despre existența unui ‘Plan de acțiuni de menținere a influenței ruse în Republica Moldova’, detaliile căruia sunt ținute în secret. Rusia mai este încă mult atașată față de așa-numitul ‘Memorandum Kozak’ din anul 2003, care propunea Moldovei o soluție federală. Moldova aproape acceptase planul; însă a refuzat să-l semneze în ultimul moment, sub influența pretinsă a vestului. 40. În ultimele luni, au existat câteva semnale de tensiune. Spre exemplu, la 18 februarie, Duma de Stat a Federației Ruse a adoptat cu o majoritate vastă o rezoluție prin care a cerut de la Guvernul Rusiei introducerea mai multor sancțiuni economice și de alt gen împotriva Moldovei, cu excluderea Transnistriei, în cazul în care autoritățile din Moldova nu renunță la ‘blocada economică a Transnistriei.’ Sancțiunile includeau interzicerea importului de băuturi alcoolice și produse de tutun din Moldova, introducerea prețului de piață mondial pentru exporturile gazului natural rusesc în Moldova și vize pentru moldoveni care intră în Rusia. 41. Ambele apeluri ale Parlamentului Moldovei au cerut suportul Consiliului Europei și, în privința democratizării Transnistriei, implicarea activă în proces. În timpul vizitei noastre la Chișinău, interlocutorii noștri au subliniat în mod repetat importanța expertizei și experienței organizației noastre în această privință. Documentele adoptate de Parlamentul Moldovei au fost transmise oficial de către Președintele Parlamentului Comitetului de Monitorizare ‘pentru examinare în cadrul exercițiului de monitorizare al Moldovei’ și pentru ‘analiză, comentarii și recomandări, precum și idei din partea Adunării Parlamentare care ar putea contribui la democratizarea regiunii transnistrene și reglementarea definitivă a conflictului’. 42. La prima vedere, planul trebuie examinat îndeaproape de Consiliul Europei, ca fiind o organizație principală în domeniul democrației, drepturilor omului și supremației legii. Prin urmare, Comitetul ne-a împuternicit cu responsabilitatea de a vizita orașele Kiev, Moscova, București și Brussel pentru a ne întâlni cu actorii principali responsabili de planul ucrainean și a face cunoștință cu toate detaliile acestuia. În baza acestei informații, noi vom face propuneri concrete ca Adunarea să joace un rol efectiv în implementarea planului. 43. Rămân mai multe întrebări privind implementarea planului ucrainean și condițiile stabilite de Parlamentul Moldovei. Totuși, în ciuda tuturor încercărilor diplomatice eșuate, acesta are un avantaj puternic. Acesta combină eforturi diplomatice cu măsurile specifice pentru democratizare, atât în Transnistria cât și în Moldova, care trebuie să servească drept un exemplu. Inițiativa vine de asemenea într-un moment potrivit, deoarece aceasta coincide cu efortul major pentru democratizare și integrare europeană în întreaga regiune. 44. Nu doar Moldova, a cărei integritate teritorială și suveranitate au fost violate, dar și Europa în întregime nu mai poate permite existența acestei ‘găuri negre’ pe teritoriul său. Transnistria este centrul diverselor tipuri de comerț ilicit și, în primul rând, a traficului de arme și contrabandă diversă. Viața politică continue să fie dominată de poliția secretă; libertățile fundamentale sunt subminate. 45. Unul din elementele cele mai dificile pare să fie posibilitatea organizării alegerilor democratice în Transnistria. Pentru aceasta, regiunea are nevoie de partide politice, mijloace de informare și societatea civilă care să funcționeze în mod liber. Alegerile locale din 27 martie din Transnistria (pentru alegerea consiliilor sătești, orășenești și raionale, precum și președinți de consilii sătești și raionale) au arătat că opoziția cu adevărat puternică încă lipsește. Aceste alegeri au fost considerate drept un test pentru alegerile planificate pentru luna decembrie 2005 în Sovietul Suprem al Transnistriei. 46. Cu toate acestea, există câteva evoluții interesante, în special privind un grup de membri ai Sovietului Suprem condus de vice-președintele Evgeny Shevchuk. La 29 aprilie, acest grup a inițiat un proiect de modificări ambițioase în ‘constituția’ transnistreană, pentru a consolida rolul acestui ‘parlament’ vis-à-vis de ‘președinte’ și executiv – spre exemplu oferindu-i dreptul la votul de neîncredere față de ‘miniștri’ și alți funcționari numiți de ‘președinte’, sau dreptul de a controla activitatea și cheltuielile executivului. La 18 mai, au fost adoptate în primă lectură alte modificări mai modeste, inclusiv un proiect de lege privind administrația locală, care prevede că președintele consiliului raional și orășenesc trebuie să fie ales de consilieri prin vot secret. Dl Shevchuk de asemenea promovează o inițiativă legislativă de transformare a postului regional oficial ‘TV PMR’ într-o instituție de difuzare publică. 47. La 22 iunie, Sovietul Suprem a recomandat ‘președintelui’ Smirnov să-l demită pe ‘ministrul’ justiției Victor Balala. Balala, care este unul din cei mai apropiați aliați ai ‘președintelui’, a decis recent transferarea funcțiilor de înregistrare de la ‘ministerul’ său la o ‘cameră de experți’ quasi-comercială. 48. La 22 iulie, Parlamentul Moldovei a aprobat în două lecturi Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria). Legea a stabilit o unitate teritorială autonomă care este parte inseparabilă a Moldovei și – prin puterile plenare stabilite în baza Constituției și legislației Moldovei – decide asupra chestiunilor care fac parte din jurisdicția sa. Legea prevede că localitățile din stânga Nistrului se pot alătura Transnistriei sau ieși din aceasta în baza referendumului local și în conformitate cu legislația Moldovei.”

În lumina acestui raport, PACE a adoptat o rezoluție prin care a reglementat, inter alia, că: „10. Adunarea salută reluarea negocierilor ca urmare a inițiativei optimiste a Ucrainei de reglementare a conflictului transnistrean prin acordarea priorității democratizării. Ea speră că formatul actual de cinci-membri, care implică Moldova, regiunea transnistreană, Rusia, Ucraina și OSCE, va fi lărgit și va include de asemenea Consiliul Europei. Ea subliniază necesitatea supravegherii efective a frontierei dintre Moldova și Ucraina, a depozitelor de arme și producerea de arme. Având în vedere experiența sa acumulată, Adunarea dorește ca raportorii săi să fie asociați cu toate aceste evoluții. 11. Orice reglementare a conflictului transnistrean trebuie să se bazeze pe principiul inviolabil de respect total al integrității teritoriale a Moldovei și suveranității sale. Potrivit supremației legii, orice soluție trebuie să fie în concordanță cu voința poporului exprimată în cadrul unor alegeri pe deplin libere și democratice organizate de autoritățile recunoscute internațional.” B. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

În Raportul său Anual pentru anul 2004, OSCE s-a referit la evenimentele din Transnistria după cum urmează: „...Totuși cel mai subminant fapt a reprezentat decizia Transnistriei din mijlocul lunii iulie de a închide școlile moldovenești din regiunea transnistreană cu predare în grafia latină. În răspuns, partea moldovenească a suspendat participarea sa la negocierile pentru o reglementare politică în formatul care include cinci părți. Împreună cu co-mediatorii din Federația Rusă și Ucraina, Misiunea s-a angajat într-un proces îndelungat de negocieri începând din mijlocul lunii iulie și până în toamnă, pentru a ameliora criza școlilor și a găsi și implementa o soluție. De asemenea, Misiunea a căutat să reducă tensiunile între părți în domeniul libertății de mișcare, a problemei loturilor de pământ, și a căilor ferate.” În anul 2004, OSCE de asemenea a observat că: „În anul 2004, doar o garnitură cu aproximativ 1,000 tone de muniții a fost evacuată din depozitele Grupului Operativ al forțelor ruse din Transnistria. Aproximativ 21,000 tone metrice de muniții rămân a fi evacuate, împreună cu peste 40,000 arme mici și ușoare și aproximativ zece eșaloane cu echipament militar divers. Misiunea a continuat să coordoneze asistența tehnică și financiară acordată Federației Ruse pentru aceste activități .”

Raportul Anual din anul 2005 prevedea: „Misiunea și-a concentrat eforturile pe relansarea negocierilor de reglementare politică, blocate din vara anului 2004. Mediatorii din partea Federației Ruse, Ucrainei, și OSCE au avut consultări cu reprezentanții de la Chișinău și Tiraspol în ianuarie, mai și septembrie. La întrunirea din mai, Ucraina a introdus planul de reglementare al Președintelui Victor Yushchenko, Spre reglementare prin democratizare. Această inițiativă prevede democratizarea regiunii transnistrene prin organizarea unor alegeri internaționale în organul legislativ regional, împreună cu măsurile de promovare a demilitarizării, transparenței și încrederii sporite. În iulie, citând planul ucrainean, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o Lege cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al Transnistriei. În cadrul consultărilor care au avut loc în Odesa în luna septembrie, Chișinău și Tiraspol au fost de acord să invite UE și SUA pentru a participa în procesul de negocieri în calitate de observatori. Negocierile formale au fost reluate într-un format lărgit în octombrie, după o pauză de 15-luni, și au continuat în decembrie în urma Consiliului Ministerial al OSCE din Ljubljana. La 15 decembrie, Președinții Ucrainei și al Federației Ruse, Victor Yushchenko și Vladimir Putin, au emis o declarație comună prin care au salutat reluarea negocierilor privind reglementarea conflictului transnistrean. În septembrie, Președinții Voronin și Yushchenko au solicitat împreună președintelui în exercițiu al OSCE să ia în considerație trimiterea unei Misiuni Internaționale de Evaluare (MIE) pentru a analiza condițiile democratice din Transnistria și măsurile necesare pentru desfășurarea unor alegeri democratice în regiune. În paralel, Misiunea OSCE a desfășurat consultări și a efectuat analize tehnice privind condițiile de bază necesare pentru organizarea unor alegeri democratice în regiunea transnistreană, propuse în Planul Yushchenko. La negocierile din octombrie, președintele în exercițiu al OSCE a fost rugat să continue consultările asupra posibilității de a organiza o MIE în regiunea transnistreană. Împreună cu experții militari din Federația Rusă și Ucraina, Misiunea OSCE a finalizat elaborarea unui pachet de măsuri propuse pentru sporirea încrederii și securității, care au fost prezentate de cei trei mediatori în iulie. Ulterior, Misiunea a început consultările asupra acestui pachet cu reprezentanții din Chișinău și Tiraspol. Negocierile din octombrie au salutat posibilitatea unui progres privind consolidarea transparenței prin schimbul reciproc al datelor militare, prevăzut în elementele acestui pachet.” În privința chestiunii privind retragerea militară rusă, OSCE a observat: „În anul 2005, nu a avut loc retragerea armatei și echipamentului rus din regiunea transnistreană. Aproximativ 20,000 tone metrice de muniții rămân a fi evacuate. Comandantul Grupului Operațional al forțelor ruse a raportat în mai că surplusul de 40,000 arme mici și ușoare depozitate de forțele ruse în regiunea transnistreană au fost distruse. OSCE nu are acces să verifice aceste afirmații.”

În anul 2006, OSCE a declarat următoarele: „Referendumul de ‘independență’ din 17 septembrie și alegerile ‘prezidențiale’ din Transnistria din 10 decembrie – care nu au fost nici recunoscute și nici monitorizate de către OSCE – au conturat cadru politic al acestei activități ... Pentru a da un nou impuls negocierilor de reglementare, la începutul anului 2006 Misiunea a elaborat documente care sugerează: o posibilă delimitare de competențe dintre autoritățile centrale și regionale; un mecanism pentru monitorizarea uzinelor din complexul militaro-industrial al Transnistriei; un plan pentru schimbul de date militare; și o misiune de evaluare pentru a aprecia condițiile și a formula recomandările pentru desfășurarea unor alegeri democratice din Transnistria. Partea transnistreană, însă, a refuzat să continue negocierile după introducerea în martie a unor noi reguli vamale pentru exporturile din Transnistria, și, astfel, nici un progres nu a fost posibil, inclusiv în privința derulării acestor proiecte. Încercările de a debloca acest impas prin consultări între mediatori (OSCE, Federația Rusă și Ucraina) și observatori (Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii) din aprilie, mai și noiembrie și prin consultări ale mediatorilor și observatorilor cu fiecare parte separat în octombrie nu au adus nici un rezultat… La 13 noiembrie, un grup de 30 de șefi de delegații ale OSCE, împreună cu membrii Misiunii OSCE, au obținut acces pentru prima dată din martie 2004 la depozitul de muniții al Federației Ruse din Colbasna, situat în apropierea frontierei moldo-ucrainene în partea de nord a Transnistriei. În anul 2006, nu a avut loc nicio evacuare din Transnistria a munițiilor și a echipamentului rus, și peste 21,000 tone de muniții mai rămân depozitate în regiune...”

Raportul Anual pentru anul 2007 declară: „Mediatorii în procesul de reglementare transnistreană, Federația Rusă, Ucraina și OSCE, și observatorii, Uniunea Europeană și Statele Unite, s-au întâlnit de patru ori. Mediatorii și observatorii s-au întâlnit neformal cu partea moldovenească și partea transnistreană doar odată în octombrie. Toate întrunirile s-au axat asupra găsirii unor modalități de relansare a negocierilor formale de reglementare, care însă nu au fost reluate… Misiunea a observat că în anul 2007 nu a avut loc retragerea munițiilor sau echipamentului rus. Fondul voluntar are resurse suficiente pentru a finaliza sarcina de retragere.”

În anul 2008, OSCE a observat: „Președintele Republicii Moldova Vladimir Voronin și liderul transnistrean Igor Smirnov s-au întâlnit în aprilie pentru prima dată în ultimii șapte ani, și această întâlnire a fost urmată de o altă la 24 decembrie. Mediatorii de la OSCE, Federația Rusă și Ucraina și observatorii de la Uniunea Europeană și Statele Unite s-au întâlnit de cinci ori. Întâlnirile neformale ale părților cu mediatorii și observatorii au avut loc de cinci ori. Aceste întâlniri, precum și alte eforturi suplimentare de diplomație de intermediere realizate de Misiune nu au dus, însă, la reluarea negocierilor formale în formatul ‘5+2’… În anul 2008, nu a avut loc retragerea munițiilor sau echipamentului rus din regiunea transnistreană. Fondul voluntar are resurse suficiente pentru a finaliza sarcina de retragere.” C. Organizațiile internaționale neguvernamentale

În raportul său din 17 iunie 2004, „Moldova: tensiunile regionale în Transnistria” (Raportul European nr. 157), Grupul Internațional de Criză (GIC) a constatat următoarele (extrasul din sumarul executiv): „Suportul acordat de către Rusia către „Republica Moldovenească Nistreană” („RMN”), care este autoproclamată și nerecunoscută, a împiedicat soluționarea conflictului și a stopat progresul Moldovei spre o integrare mai amplă în structurile europene politice și economice. În încercările sale recente și în mare parte unilaterale de a soluționa conflictul transnistrean, Rusia a demonstrat o mentalitate aproape de război rece. În ciuda retoricii încurajatoare în privința relațiilor Rusiei și Uniunii Europene (EU) și a cooperării Rusiei cu SUA în domeniul reglementării conflictului și în domeniul forțelor pacificatoare din Statele Noi Independente ale fostei Uniuni Sovietice (CSI), se pare că vechile obiceiuri dispar cu greu. Rusia nu dorește să permită ca UE, SUA sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europe (OSCE) să joace un rol activ în soluționarea conflictului, deoarece Moldova mai este încă privită la Moscova de către mulți drept o sferă de interes geopolitic exclusiv al Rusiei. Pentru Rusia nu a fost dificil să exploateze instabilitatea politică și economică din Moldova pentru interesele sale proprii. În ciuda acceptării unor termene limită concrete pentru retragerea trupelor sale, Rusia în mod repetat a dat înapoi, încercând să impună o reglementare politică care ar asigura, prin aranjamente constituționale inechitabile, o influență continuă a Rusiei asupra proceselor decizionale din Moldova și prelungirea prezenței sale militare deghizate în forțele pacificatoare. Până în prezent aceasta nu a dorit să-și folosească influența asupra conducerii „RMN” pentru a promova o abordare în soluționarea conflictului care ar echilibra interesele legitime ale tuturor părților. Cercurile de afaceri din Ucraina și Moldova au fost de acord să folosească în paralel economia „RMN” în scopurile lor proprii, participând în mod regulat la re-exportarea și în alte practici ilegale. Unii au folosit influența politică pentru a preveni, a întârzia, și a împiedica luarea deciziilor care ar putea pune presiune asupra conducerii „RMN” de a face compromisuri. Aceste includ abolirea reglementărilor în domeniul taxelor, inclusiv celor vamale, favorabile afacerilor ilegale de reexport, asigurarea unui control efectiv de frontieră și vamal, și colectarea taxelor vamale la ‘frontierele’ interne. Cu sprijinul Rusiei, Ucrainei și elitei economice a Moldovei, conducerea „RMN” a devenit mai încrezută. Recunoscând că recunoașterea internațională este puțin probabilă, aceasta s-a concentrat asupra conservării de facto a independenței prin crearea unei confederații largi cu Moldova. Din nefericire, liderii „RMN” – profitând de contradicțiile existente în sistemele fiscale și vamale ale Moldovei și „RMN” - continuă să atragă profituri substanțiale din activitățile economice legale și ilegale, inclusiv din reexporturi, contrabandă și producere de armament. „RMN” a devenit un actor conștient cu interesele și strategiile sale proprii, având o dimensiune limitată pentru manevre politice independente, însă o rețea vastă de relații economice și de alt gen în Rusia, Moldova, și Ucraina. Totuși, aceasta rămâne mult dependentă de sprijinul politic și economic al Rusiei și nu dorește să fie pusă în poziția în care ar trebui să acționeze contrar politicii ruse. Deseori interesele Rusiei și ale „RMN” se intersectează, însă în unele situații, liderii „RMN” au reușit să elaboreze și să implementeze strategii cu scopul de a evita presiunea rusă, a tergiversa negocierile, a împiedica inițiativele rusești, și a submina politicile rusești prin provocarea dezacordurilor între co-mediatori și prin valorificarea surselor alternative de sprijin extern. Cea mai recentă încercare a Rusiei de a impune o reglementare – Memorandumul Kozak din octombrie și noiembrie 2003 – a arătat că influența sa, deși universală, are limite clare. Rusia nu poate impune o reglementare fără sprijinul Moldovei și al comunității internaționale, în special al jucătorilor cheie, cum ar fi OSCE, UE, și SUA. O reglementare politică cuprinzătoare cere o abordare care ar putea concilia diferențele dintre Rusia și alți actori internaționali cheie, luând în același timp în considerație interesele atât a Guvernului Moldovei, cât și al „RMN”. În ciuda înțelegerii că Rusia nu trebuie să fie antagonizată, o influență gravitațională a integrării europene este puternică în Moldova. Curând, chiar și conducerea comunistă a Moldovei a subliniat necesitatea de a face mai multe pentru a atinge acest scop. În ultimul deceniu, însă, țara rareori s-a aflat pe monitoarele de radar ale vestului, și ea va avea nevoie de o susținere mai clară din partea UE și SUA, pentru ca să reziste sprijinului politic și material al Rusiei acordat „RMN” și împiedicării de către partea transnistreană a procesului de negocieri. Actorii internaționali trebuie de asemenea să ajute Moldova să-și securizeze frontierele sale împotriva activităților ilicite economice care permit Transnistriei să se mențină și care, de asemenea, afectează vecinii săi europeni. Conflictul poate fi soluționat doar dacă comunitatea internațională își va folosi influența sa asupra Rusiei atât bilateral cât și în cadrul OSCE. Doar în acest caz, și cu un angajament mult mai determinant față de o reformă politică, economică și administrativă din partea sa, Moldova va putea să-și realizeze aspirațiile sale europene. O strategie cuprinzătoare față de Moldova, Ucraina și Rusia în cadrul Politicii Europene de Vecinătate a UE ar fi un prim pas necesar.”

În raportul său din 17 august 2006, „Viitorul incert al Moldovei” (Raportul European nr. 175), GIC a observat (extras din sumarul executiv): „După aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, UE va avea hotar cu Moldova, un stat neconsolidat, divizat de un conflict și atins de corupție și crimă organizată. Conducerea Moldovei și-a declarat intenția de a se alătura UE, dar aderarea Moldovei la valorile europene rămâne suspectă, și eforturile sale de a soluționa conflictul cu regiunea separatistă - Transnistria, nu au dus la ieșirea dintr-un impas ce durează deja cincisprezece ani. Tinerii nu au încredere în viitorul țării și părăsesc țara într-un ritm alarmant. Ca Moldova să devină un vecin stabil al UE, e nevoie de mai multă implicare internațională, nu numai în soluționarea conflictului, dar și în accelerarea reformelor interne, pentru a face țara mai atractivă pentru cetățenii săi. Două inițiative recente ale Uniunii Europene și Ucrainei au generat speranțe ca balanța forțelor în conflictul de la Nistru se va schimba semnificativ. Misiunea Uniunii Europene de Asistență la Frontieră (EUBAM) lansată la sfârșitul anului 2005 a contribuit la scăderea contrabandei pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, o sursă cheie de venituri pentru autoritățile din Tiraspol, capitala Transnistriei. În același timp, implementarea de către Kiev a unui nou regim vamal pentru a ajuta Moldova să controleze exporturile transnistrene a redus capacitatea întreprinderilor din regiunea separatistă de a opera fără supravegherea Moldovei, constituind o lovitură psihologică serioasă pentru regiunea separatistă. Optimismul generat de aceste măsuri s-a dovedit a fi fals, pentru că ele nu au forțat Transnistria să facă concesii diplomatice. Chiar dacă EUBAM s-a bucurat de unele succese semnificative, contrabanda la scara largă continuă din cauza bugetului său insuficient și numărului mic al participanților la misiune. Noul regim vamal ucrainean nu a avut un efect decisiv asupra întreprinderilor transnistrene, care au capacitatea de a comercializa liber și cu profit produsele lor așa cum se întâmplă și în trecut. Mai mult, nesiguranța politică internă din Ucraina pune la încercare continuarea implementării noului regim vamal. Rusia și-a intensificat susținerea pentru Transnistria, trimițând ajutoare economice și aplicând măsuri punitive Moldovei, printre care și interdicția de comercializare a vinurilor pe piața rusă, una din sursele principale de venit a Moldovei. Moscova refuză să-și retragă trupele, staționate în Transnistria încă de pe timpul Uniunii Sovietice, a căror prezența conservă situația în regiune. Beneficiind de susținerea Rusiei, liderul transnistrean Igor Smirnov, nu are motive să accepte un compromis pe calea către independență. În ciuda prezenței UE și SUA din 2005 în calitate de observatori, negocierile mediate la nivel internațional între cele două părți nu duc nicăieri. Chiar dacă se ajunsese la o înțelegere comună referitor la nivelul de autonomie, Moldova și-a întărit poziția pentru a fi la nivelul intransigenței Transnistriei.”

În raportul său intitulat „Libertate în lume 2009”, Freedom House a comentat, inter alia : „Moldova a respins planul de federalizare susținut de Rusia în noiembrie 2003 după ce acest plan a provocat proteste publice. Ultima rundă de negocieri formale multilaterale a avut loc la începutul anului 2006, și la referendumul transnistrean din septembrie 2006 alegătorii au susținut în mare parte cursul spre independență cu scopul de a adera eventual la Rusia, deși legitimitatea alegerilor nu a fost recunoscută de Moldova sau de comunitatea internațională. În lipsa unor negocieri active în formatul 5+2, Voronin a purtat discuții bilaterale cu Rusia și a întreprins mai multe măsuri pentru a aduce politica externă a Moldovei în conformitate cu cea a Kremlinului. În cea mai mare parte din anul 2008, el a insistat ca Rusia să accepte o propunere în baza căreia Transnistria va primi o autonomie semnificativă în cadrul Moldovei, o prezență puternică și unitară în Parlamentul Moldovei, și dreptul de a ieși din Moldova daca aceasta se va uni în viitor cu România. Drepturile de proprietate ale Rusiei vor fi respectate, și trupele ruse vor fi înlocuite cu observatori civili. Voronin a justificat ‘consultările’ sale separate cu Rusia, spunând că orice reglementare se va finaliza în formatul 5+2. Problema transnistreană a persistat și a dobândit un grad de urgență în august 2008, după ce Rusia a avut un conflict de scurtă durată cu Georgia și a recunoscut independența celor două regiuni separatiste aflate acolo. Oficialii ruși au declarat că ei nu planificau recunoașterea ‘RMN’, însă au avertizat Moldova să nu adopte atitudinea de confruntare a Georgiei. Guvernul Moldovei în schimb a respins orice comparație și și-a reiterat angajamentul de a avea negocieri pașnice. Unii experți și-au exprimat îngrijorarea că în cadrul discuțiilor bilaterale Rusia ar putea impune Moldovei o reglementare rigidă și apoi recunoaște ‘RMN’ în cazul în care planul era respins. Relațiile președintelui Transnistriei Igor Smirnov cu Voronin au rămas tensionate în decursul anilor, deoarece liderul moldovean a negociat pe la spatele lui Smirnov și și-a exprimat frustrarea sa vizibilă în privința conducerii ‘RMN’. Cei doi s-au întâlnit în aprilie pentru prima dată din anul 2001, apoi din nou în decembrie. Câteva zile după întâlnirea din aprilie, președintele României Traian Basescu s-a referit în mod indirect asupra perspectivei unei divizări în care Ucraina va absorbi Transnistria și România va anexa însăși Moldova, determinându-l pe Voronin să-l acuze de sabotarea negocierilor. Între timp, pe parcursul anului președintele rus Dmitri Medvedev s-a întâlnit separat cu Voronin și Smirnov... Drepturile politice și libertățile civile Locuitorii Transnistriei nu își pot alege lideri în mod democratic, și nu pot participa în mod liber la alegerile din Moldova ... Corupția și crima organizată sunt probleme serioase în Transnistria ... Libertatea presei este restricționată ... Libertatea religioasă este limitată ... Cu toate că câteva mii de elevi studiază limba moldovenească în grafia latină, această practică este restricționată. Limba moldovenească și grafia latină sunt asociate cu sprijinirea unirii cu Moldova, în timp ce limba rusă și grafia chirilică sunt asociate obiectivelor separatiste. Părinții care își trimit copii la școlile care folosesc grafia latină, și însăși școlile, sunt victime ale unei hârțuiri regulate din partea serviciilor de securitate. Autoritățile limitează grav libertatea de întrunire și rareori eliberează autorizațiile necesare pentru a desfășura proteste publice ... Sistemul judecătoresc servește intereselor puterii executive și în general realizează voința autorităților ... Autoritățile discriminează împotriva moldovenilor etnici, care constituie aproximativ 40 procente din populație. Se consideră că etnici ruși și ucraineni reprezintă împreună aproximativ majoritatea populației, și se consideră că o treime din locuitorii regiunii dețin pașapoartele rusești.” III. DREPTUL

Comisia de Drept Internațional (CDI) a adoptat în august 2001 Proiectul de articole cu privire la răspunderea statelor pentru actele internaționale ilicite („Proiect de Articole”). Capitolul II al Proiectului de Articole reglementează „Atribuirea conduitei unui stat” și prevede “ Articolul 6: Conduita organelor puse la dispoziția statului de către un alt stat Conduita unui organ pus la dispoziția statului de către un alt stat trebuie considerată drept un act al primului stat în temeiul dreptului internațional, dacă organul acționează în exercitarea elementelor autorității guvernamentale ale statului la dispoziția căruia este pus. Articolul 8: Conduita direcționată sau controlată de stat Conduita unei persoane sau a unui grup de persoane trebuie considerată drept un act al statului în temeiul dreptului internațional, dacă persoana sau grupul de persoane acționează de fapt în comportamentul său în baza instrucțiunilor, sau în baza direcțiilor sau în controlul acelui stat.” 2. Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție (CIJ)

În opinia sa consultativă cu privire la „Consecințele legale pentru state ale prezenței continue a Africii de Sud în Namibia, indiferent de Rezoluția nr. 276 (1970) a Consiliului de Securitate ”, CIJ a subliniat obligația în dreptul internațional de a pune capăt unei situații ilegale : “117. Ajungând la aceste concluzii, Curtea va examina acum consecințele legale pentru state ale prezenței continue a Africii de Sud în Namibia, indiferent de Rezoluția nr. 276 (1970). Concluzia obligatorie a unui organ competent al Națiunilor Unite privind faptul că situația este ilegală nu poate rămânea fără consecințe. Odată ce Curtea se confruntă cu o așa situație și, având în vedere funcțiile sale judiciare, aceasta nu poate să nu declare despre faptul că există o obligație, mai ales a statelor membre ale Națiunilor Unite, de a pune capăt acestei situații. După cum a constatat această Curte, cu referire la una din deciziile sale prin care o situație era declarată contrară regulilor dreptului internațional: ‘Acestă decizie are consecințe juridice de a pune capăt unei situații ilegale " (Rapoartele CIJ 1951, p. 82). 118. Africa de Sud, fiind responsabilă de crearea și menținerea unei situații pe care Curtea a declarat-o ca fiind ilegală, are obligația de a pune capăt acesteia. Prin urmare, ea are obligația de a-și retrage administrația sa din teritoriul Namibiei. Prin faptul că Africa de Sud menține situația ilegală actuală, și ocupă teritoriul fără a avea acest drept, ea este responsabilă la nivel internațional pentru violarea continuă a unei obligații internaționale. De asemenea, ea este responsabilă pentru orice încălcare a obligațiilor sale la nivel internațional, sau ale drepturilor poporului din Namibia. Faptul că Africa de Sud nu mai are nici un drept să administreze acest teritoriu nu o eliberează de obligațiile și responsabilitățile sale în baza dreptului internațional față de alte state în privința exercitării împuternicirilor sale față de acest teritoriu. Controlul fizic al teritoriului, și nu suveranitatea sau legitimatea dreptului, reprezintă temei al responsabilității statului pentru actele care afectează alte state.”

În Cauza privind aplicarea Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid (Bosnia and Herzegovina v. Serbia and Montenegro) , hotărârea din 26 februarie 2007, CIJ a hotărât următoarele, în privința chestiunii ce ține de răspunderea statului: “391. Prima chestiune ridicată în această dispută este dacă în principiu există posibilitatea de a atribui statului conduita unor persoane – sau grupurilor de persoane - care, deși nu au un statut juridic al organelor de stat, acționează de fapt în baza unui asemenea control strict din partea statului, încât trebuie să fie tratate ca și organele de stat în scopurile atribuirii necesare care conduce la răspunderea statului pentru comiterea unui act internațional ilicit. Curtea de fapt a examinat deja această chestiune, și a oferit în principiu un răspuns la aceasta, în Hotărârea sa din 27 iunie 1986 în cauza privind Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua (Nicaragua v. United States of America) (Merits, Hotărârea, I.C.J. Reports 1986, pp. 62-64). În paragraful 109 al acestei Hotărâri, Curtea a declarat că ea trebuia să ‘determine . . . dacă relația contractantului cu Guvernul Statelor Unite era atât de similară unei relații de dependență pe de o parte și control pe de altă parte, încât ar fi corect de a egala contractantul, pentru scopurile legale, cu un organ al Guvernului Statelor Unite, sau ca acționând din numele acelui Guvern’ (p. 62). Ulterior, examinând faptele în lumina informației pe care o posedă, Curtea a observat că ‘nu există o dovadă clară a faptului dacă Statele Unite au exercitat de fapt un asemenea grad de control în toate domeniile, încât ar putea să justifice tratarea contractantului ca acționând din numele său’ (para. 109), și a conchis că ‘dovezile de care dispune Curtea . . . sunt insuficiente pentru a demonstra dependența completă a [contractantului’] de ajutorul Statelor Unite’, astfel încât Curtea ‘nu a avut posibilitatea să determine dacă forța contractantului poate fi egalată, pentru scopurile legale, cu forțele Statelor Unite’ (pp. 62-63, para. 110). 392. Pasajele citate arată că, potrivit jurisprudenței Curții, persoanele, grupurile de persoane sau entitățile pot fi egalate, în scopul răspunderii internaționale, cu organele de stat chiar dacă acest statut nu rezultă din dreptul intern, cu condiția că persoanele, grupurile de persoane sau entitățile acționează în ‘dependență totală’ de stat, a cărui instrumente ei sunt. În așa caz, este potrivit de a privi dincolo de simplu statut legal, pentru a înțelege realitatea relației dintre persoana care acționează, și statul de care el/ea este atât de strâns legat încât nu este nimic mai mult decât agentul său: orice altă soluție ar permite statelor să se eschiveze de răspunderea lor internațională alegând să acționeze prin intermediul persoanelor sau entităților a căror independență presupusă ar fi o simplă ficțiune. 393. Totuși, egalarea persoanelor sau entităților cu organele de stat atunci când ele nu au acest statut în temeiul dreptului intern trebuie să fie efectuată doar în mod excepțional, deoarece aceasta necesită dovezi ale unui grad deosebit de înalt de control al statului asupra acestora, o relație pe care Hotărârea Curții a citat-o în mod expres mai sus ca ‘dependență completă’… ” CIJ a mai constatat că Serbia nu era direct responsabilă de genocidul din perioada războiului din Bosnia din anii 1992-1995. Ea a constatat totuși că Serbia și-a încălcat obligația sa pozitivă de a preveni genocidul, prevăzut în Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, prin faptul că nu a luat toate măsurile posibile pentru a opri genocidul care a avut loc în Srebrenica în iulie 1995 și nu l-a transferat pe Ratko Mladić, învinuit de comiterea genocidului și complicitate în genocid, pentru procesul inițiat de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Yugoslavia. B. Prevederile tratatelor privind dreptul la educație 1. Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948

Articolul 26 al Declarației Universale a Drepturilor Omului prevede: “(1) Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit, cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul elementar trebuie să fie obligatoriu. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de merit. (2) Învățământul trebuie sa urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. (3) Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori.” 2. Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului din 1960

Convenția de mai sus, care a fost adoptată de către Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, în cea de-a 11-a sesiune a sa în perioada octombrie-decembrie 1960, prevede următoarele în articolele 1, 3 și 5: “ Articolul 1 1. În sensul prezentei Convenții, termenul de „discriminare” cuprinde orice distincție, excludere, limitare sau preferință care, intemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine națională sau socială, situație economică sau naștere, are drept obiect sau ca rezultat suprimarea sau alterarea egalității de tratament in ceea ce privește invățămantul și mai ales: a) înlăturarea unor persoane sau a unui grup de la accesul la diverse tipuri sau grade de invățămant; b) limitarea la un nivel inferior a educației unei persoane sau a unui grup; c) sub rezerva celor stabilite in articolul 2 al prezentei Convenții instituirea sau menținerea unor sisteme sau instituții de invățămant separate pentru persoane sau grupuri; sau d) plasarea unei persoane sau a unui grup intr-o situație incompatibilă cu demnitatea umană. 2. În sensul prezentei Convenții, cuvantul „invățămant” se referă la diverse tipuri și diferite grade de invățămant și cuprinde accesul la invățămant, nivelul și calitatea sa, precum și condițiile in care este predat. Articolul 3 In scopul de a elimina sau preveni orice discriminare in sensul prezentei Convenții, statele participante iși iau angajamentul: a) să abroge orice dispoziții legislative și administrative și să pună capăt oricăror practici administrative care ar comporta o discriminare in domeniul invățămantului; ... Articolul 5 1. Statele participante la prezenta Convenție convin: a) că educația trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalității umane și intărirea respectului drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că ea trebuie să favorizeze ințelegerea, toleranța și prietenia intre toate națiunile și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activităților Națiunilor Unite pentru menținerea păcii...” 3. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 1966

Articolul 13 al Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale prevede următoarele: “1. Statele părți la prezentul pact recunosc dreptul pe care il are orice persoană la educație. Ele sunt de acord că educația trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalității umane și a simțului demnității sale și să intărească respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Pe langă aceasta, ele sunt de acord că prin educație orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util intr-o societate liberă, că educația trebuie să favorizeze ințelegerea, toleranța și prietenia intre toate națiunile și toate grupurile rasiale, etnice sau religioase și să incurajeze dezvoltarea activităților Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 2. Statele părți la prezentul Pact recunosc că in vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept: a) învățământul primar trebuie să fie obligatoriu și accesibil tuturor in mod gratuit; b) învățămantul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învățământul secundar tehnic și profesional, trebuie să fie generalizat și să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele potrivite și in special prin instaurarea in mod progresiv a gratuității lui; c) învățământul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în funcție de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite și în special prin introducerea treptată a gratuității; d) educația de bază trebuie incurajată sau intensificată cat mai mult posibil, pentru persoanele care au primit instrucție primară sau care n-au primit-o pană la capăt; e) trebuie să se urmărească activ dezvoltarea unei rețele școlare la toate nivelurile, să se stabilească un sistem adecvat de burse și să se amelioreze în mod continuu condițiile materiale ale personalului didactic. 3. Statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinților și, atunci cand este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituții de invățămant altele decat cele ale autorităților publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în matereie de educație și de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor in conformitate cu propriile lor convingeri. 4. Nici o dispoziție din prezentul articol nu trebuie interpretată ca aducând atingere libertății indivizilor și persoanelor juridice de a înființa și de a conduce instituții de invățămant cu condiția ca principiile enunțate in paragraful 1 al prezentului articol să fie respectate, iar educația dată în aceste instituții să fie conformă cu normele minimale pe care le poate prescrie statul.” 4. Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1966

Articolul 5 al Convenției Națiunilor Unite de mai sus prevede următoarele (în partea sa relevantă): “În conformitate cu obligațiile fundamentale enunțate în articolul 2 al prezentei Convenții, statele părți se angajează să interzică și să elimine discriminarea rasială sub toate formele și să garanteze dreptul fiecăruia la egalitate în fața legii fără deosebire de rasă, culoare, origine națională sau etnică, în folosință drepturilor următoare: ... (e) drepturi economice, sociale și culturale, în special: ... (v) dreptul la educație și la pregătire profesională;” 5. Convenția cu privire la drepturile copilului din 1989

Articolele 28 și 29 ale Convenției menționate mai sus adoptate de către Organizația Națiunilor Unite prevede următoarele: “ Articolul 28 1. Statele părți recunosc dreptul copilului la educație și, în vederea asigurării exercitării acestui drept în mod progresiv și pe baza egalității de șanse, în special, statele membre vor avea obligația: a) de a asigura învățământul primar obligatoriu și gratuit pentru toți; b) de a încuraja crearea diferitelor forme de învățământ secundar, atât general, cât și profesional și de a le pune la dispoziția tuturor copiilor și de a permite accesul tuturor copiilor la acestea, de a lua măsuri corespunzatoare, cum ar fi instituirea gratuității învățământului și acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie; c) de a asigura tuturor accesul la învățământul superior, în functie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele adecvate; d) de a pune la dispoziție copiilor și de a permite accesul acestora la informarea și orientarea scolară și profesională; e) de a lua măsuri pentru încurajarea frecventării cu regularitate a școlii și pentru reducerea ratei abandonului școlar. 2. Statele părți vor lua toate măsurile corespunzatoare pentru a asigura aplicarea măsurilor de disciplină școlară într-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca ființă umană și în conformitate cu prezenta convenție. 3. Statele părți vor promova și vor încuraja cooperarea internațională în domeniul educației, mai ales în scopul de a contribui la eliminarea ignoranței și a analfabetismului în lume și de a facilita accesul la cunoștințe științifice și tehnice și la metode de învățământ moderne. În această privință se va ține seama, în special, de nevoile țărilor în curs de dezvoltare. Articolul 29 1. Statele părți sunt de acord că educația copilului trebuie să urmărească: a) dezvoltarea plenară a personalității, a vocațiilor și a aptitudinilor mentale și fizice ale copilului; b) cultivarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și pentru principiile consacrate în Carta Națiunilor Unite; c) educarea copilului în spiritul respectului față de părinții săi, față de limba sa, de identitatea și valorile sale culturale, față de valorile naționale ale țării în care acesta locuiește, ale țării de origine, precum și față de civilizații diferite de a sa; d) pregătirea copilului să iși asume responsabilitățile vieții într-o societate liberă, într-un spirit de ințelegere, de pace, de toleranță, de egalitate între sexe și prietenie între toate popoarele și grupurile etnice, naționale și religioase și cu persoanele de origine autohtonă; e) educarea copilului în spiritul respectului față de mediul natural. 2. Nici o dispoziție din prezentul articol sau din art. 28 nu va fi interpretată de o manieră care să aducă atingere libertății persoanelor fizice sau juridice de a crea și conduce instituții de învățământ, cu condiția că principiile enunțate în paragraful 1 al prezentului articol să fie respectate și ca educația dată în aceste instituții să respecte normele minimale prescrise de stat.” ÎN DREPT

Reclamanții s-au plâns de închiderea forțată a școlilor lor și de hârțuirea și intimidarea acestora de către autoritățile „RMN” pentru opțiunea lor de a continua instruirea copiilor în școlile cu predare în limba moldovenească/română. Curtea trebuie să determine mai întâi dacă chestiunea cu privire la faptul dacă reclamanții se află sub jurisdicția unuia sau a ambelor state pârâte este strâns legată cu fondul pretențiilor formulate de către reclamanți, în sensul articolului 1 al Convenției. I. JURISDICȚIA A. Declarațiile părților 1. Reclamanții (a) Jurisdicția Republicii Moldova

Reclamanții au declarat că, deși Republica Moldova nu exercită un control efectiv asupra Transnistriei, totuși, această regiune rămâne a fi parte a teritoriului național și protecția drepturilor omului rămâne a fi responsabilitatea Republicii Moldova.

Reclamanții consideră că obligațiile pozitive ale Republicii Moldova față de ei funcționează pe câteva nivele care se intersectează. Moldova a avut obligația de a lua toate măsurile posibile pentru a restabili supremația legii și autoritatea sa suverană în Transnistria. De asemenea, aceasta avea obligația pozitivă de a lua toate măsurile posibile în special pentru a remedia situația reclamanților, a proteja libertatea lor la educație și de a garanta posibilitatea copiilor de a învăța în școlile cu predare în limba moldovenească. Reclamanții au susținut că, în ciuda faptului că Republica Moldova nu exercită control general asupra Transnistriei, ea dispune de pârghii politice și economice importante care puteau afecta relațiile sale actuale cu autoritățile “RMN”. (b) Jurisdicția Federației Ruse

Reclamanții au subliniat faptul că închiderea școlilor a avut loc în anul 2004, la scurt timp după pronunțarea de către Curte a hotărârii în cauza Ilașcu (citată mai sus). Ei au declarat că constatările Curții în cauza Ilașcu , privind faptul că Rusia exercită influență decisivă asupra “RMN”, se aplică în mod egal și în această cauză.

Reclamanții au declarat că din anul 2004, nu a avut loc nicio retragere verificată a armelor sau echipamentului rusesc. Ei au susținut că Rusia avea careva afaceri secrete cu liderii “RMN” în legătură cu administrarea depozitelor de arme. În anul 2003, cifrele prezentate chiar de Guvernul Federației Ruse arătau că în regiune staționau 2,200 trupe rusești și nu existau probe care ar demonstra faptul că această cifră s-ar fi micșorat considerabil. Prezența lor a fost justificată de către Rusia prin necesitatea de a păzi depozitele de arme. Reclamanții au declarat că prezența atât a armelor cât și a trupelor era contrară angajamentelor internaționale asumate de către Rusia. Reclamanții au mai declarat că nu exista nici un indiciu al vreunui angajament clar în vederea retragerii trupelor și armelor. În schimb, declarațiile oficiale ale Rusiei aveau tendința să indice asupra faptului că retragerea era condiționată de reglementarea politică a conflictului. În opinia reclamanților, prezența militară continuă a Rusiei a reprezentat o amenințare latentă a unei viitoare intervenții militare, care ar fi avut drept scop intimidarea Guvernului Republicii Moldova și a oponenților regimului separatist din Transnistria.

Reclamanții au susținut că Transnistria depindea de importul de energie electrică din Rusia și de investițiile, ajutorul și comerțul rusesc. 18% din exporturile “RMN” sunt îndreptate spre Rusia și 43.7% din importurile acesteia, în primul rând a energiei electrice, provin din Rusia. “RMN” a plătit pentru mai puțin de 5% din gazul consumat, însă Rusia nu a luat nici o măsură pentru a recupera această datorie. Rusia a oferit ajutor umanitar direct Transnistriei, în mare parte în forma contribuțiilor la pensiile pentru vârstă, cu încălcarea legislației Republicii Moldova. Reclamanții au susținut că sursele oficiale ruse au declarat că între 2007 și 2010 volumul total al asistenței financiare acordate Transnistriei a reprezentat USD 55 milioane.

Reclamanții au declarat că prezența politică rusă privea Transnistria ca un avanpost al Rusiei. Ei au oferit exemple ale unor declarații făcute de membrii Dumei în sprijinul independenței “RMN” de Republica Moldova și s-au referit la apelurile făcute de Igor Smirnov, președintele “RMN” până în ianuarie 2012, privind anexarea Transnistriei de Federația Rusă. De asemenea, ei au subliniat că aproximativ 120,000 de persoane care locuiesc în Transnistria dețin cetățenia Rusiei. În februarie și martie 2005, “în răspuns la acțiunile întreprinse de Guvernul Republicii Moldova care au avut drept scop înrăutățirea situației în Transnistria”, Duma rusă a adoptat rezoluții cerând Guvernului rus introducerea restricțiilor la importul produselor alcoolice și produselor de tutun din Moldova; exportul energiei electrice în Moldova (cu excepția Transnistriei) la preturi internaționale; introducerea de vize pentru cetățenii Republicii Moldova care vizitează Rusia, cu excepția locuitorilor din Transnistria. Reclamanții au făcut referință la concluziile Fondului Internațional Monetar, potrivit căruia aceste măsuri au avut un efect negativ combinat asupra creșterii economice a Republicii Moldova de 2-3% anual în anii 2006-2007. 2. Guvernul Republicii Moldova (a) Jurisdicția Republicii Moldova

Guvernul Republicii Moldova a declarat că potrivit argumentelor din hotărârea Ilașcu (citată mai sus), reclamanții cad sub jurisdicția Republicii Moldova deoarece, revendicând teritoriul și încercând să asigure drepturile reclamanților, autoritățile Republicii Moldova și-au asumat obligații pozitive în privința lor. Guvernul Republicii Moldova a menținut că el nu avea jurisdicția, în sensul autorității și controlului, asupra teritoriului Transnistriei; în ciuda acestui fapt, acesta a continuat să îndeplinească obligațiile pozitive introduse prin hotărârea Ilașcu . Pentru Guvernul Republicii Moldova, chestiunea centrală în privința Moldovei a fost cât de departe poate merge o asemenea obligație pozitivă pentru a angaja jurisdicția statului. Acesta s-a bazat, în această privință, pe Opinia Parțial Separată a Judecătorului Sir Nicolas Bratza la care s-au alăturat Judecătorii Rozakis, Hedigan, Thomassen și Panțîru la hotărârea Ilașcu . (b) Jurisdicția Federației Ruse

Guvernul Republicii Moldova consideră că, în lumina principiilor stabilite în Al-Skeini and Others v. the United Kingdom [GC], nr. 55721/07, din 7 iulie 2011, faptele acestei cauze cad sub jurisdicția Rusiei din cauza prezenței militare continue a acesteia care a împiedicat reglementarea conflictului.

Guvernul Republicii Moldova a accentuat că nu are acces la depozitul de arme de la Colbasna și astfel nu cunoaște cantitatea reală a armelor deținute de Federație Rusă în Transnistria. Acesta a declarat că este dificil de a stabili clar numărul soldaților ruși care reprezintă forțele de menținere a păcii în baza acordului de menținere a păcii și a soldaților ruși din cadrul Grupului Operațional Rus (“GOR”), staționat în Transnistria pentru a asigura paza depozitului de arme. Ei au declarat că, în afara de comandanții de rang înalt care probabil că au fost recrutați direct din Rusia, mulți din soldații obișnuiți din ambele forțe erau cetățeni ruși din Transnistria care susțineau regimul separatist. În final, ei au subliniat că aeroportul militar de la Tiraspol era în controlul Rusiei și că oficialii “RMN” îl puteau folosi în mod liber.

Guvernul Republicii Moldova a declarat că prezența militară rusă și prezența armelor ruse în Transnistria a blocat eforturile îndreptate spre rezolvarea conflictului și a ajutat la menținerea regimului separatist la putere. Guvernul Republicii Moldova se afla într-o poziție dezavantajată și nu putea să negocieze în mod liber fără amenințarea că retragerea militară rusă va fi suspendată, fapt care s-a întâmplat când Moldova a respins Memorandumul Kozak (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Rezistența “RMN” față de retragerea armelor nu a oferit, în opinia acestuia, o scuză acceptabilă pentru refuzul de a le retrage sau distruge și Guvernul Rusiei nu trebuie să accepte sau să se bazeze pe o asemenea rezistență. Guvernul Republicii Moldova era în orice caz pregătit să coopereze, cu excepția situației în care cooperarea presupunea condiții oneroase nejustificate, cum ar fi cele incluse în “Memorandumul Kozak”. Implicarea activă a altor parteneri internaționali în procesul de negocieri trebuie de asemenea să diminueze orice povară excesivă asupra Rusiei care reiese din aranjamentele practice pentru distrugerea depozitului de arme.

Guvernul Republicii Moldova a declarat că economia “RMN” era adaptată spre exporturile de mărfuri spre Rusia și Ucraina; nu existau relații comerciale reale dintre “RMN” și Moldova. Cu toate acestea, doar aproximativ 20% din populația era activă din punct de vedere economic și regiunea supraviețuia doar datorită sprijinului financiar din partea Rusiei, în formă de scutire de la plata datoriilor de gaz și a ajutorului în formă de donații. Spre exemplu, în anul 2011, “RMN” a primit ajutor financiar din partea Rusiei în sumă de USD 20.64 milioane. În anul 2011, Transnistria a consumat gaz în valoare de USD 505 milioane, însă a plătit doar pentru 4%