CASE OF TARANTINO AND OTHERS v. ITALY - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF TARANTINO AND OTHERS v. ITALY - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2013)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

SECȚIA A DOUA

C

AUZA TARANTINO ȘI ALȚII împotriva ITALIEI

(Cererile nr. 25851/09, 29284/09 și 64090/09)

HOTĂRÂRE

[Extrase]

STRASBOURG

2 aprilie 2013

Prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenție. Documentul poate suferi modificări de formă.

În cauza Tarantino și alții împotriva Italiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită într-o cameră compusă din:

Danutė Jočienė,

președinte,

Guido Raimondi,

Peer Lorenzen,

Dragoljub Popović,

Ișıl Karakaș,

Nebojša Vučinić,

Paulo Pinto de Albuquerque,

judecători,

și Françoise Elens-Passos,

grefier adjunct de secție,

După ce a deliberat în cameră de consiliu la data de 5 martie 2013,

Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această din urmă dată:

PROCEDURA

1.

La originea prezentei cauze se află trei cereri (nr.

25851/09, 29284/09 și 64090/09) îndreptate împotriva Republicii Italiene și prin care Curtea a fost sesizată în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către doamna Claudia Tarantino, domnul

Giuseppe Reitano, doamna Laura Aziz, domnul Maurizio Brancadori, domnul

Massimo Crosia, domnul Massimo Filetti, domnul Pasqualino La Mela și domnul

Carmelo Marcuzzo („reclamanții”) la datele de 18 mai, 2 și 16 noiembrie 2009.

2.

Reclamanții au fost reprezentați de către domnul G. Lipari, avocat practicant în Misilmeri. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de către co-Agentul său, doamna P. Accardo.

3.

Reclamanții s-au plâns de încălcarea dreptului lor la instruire, prevăzut de articolul 2 din Protocolul adițional (nr. 1) la Convenție. În special, ei au invocat faptul că scopurile urmărite de Legea nr. 127/1997 ce reglementa

numerus clausus

nu erau legitime și că măsura adoptată nu fusese proporțională.

4.

La data de 21 iunie 2011, cererile au fost reunite și comunicate Guvernului. A mai fost decis ca admisibilitatea și fondul cererilor să fie examinate împreună (articolul 29 § 1 din Convenție).

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Toți reclamanții sunt cetățeni italieni. Informațiile cu privire la aceștia se regăsesc în tabelul anexat prezentei hotărâri.

A.

Istoricul cazurilor

1.

Prima reclamantă, doamna Tarantino

6.

La data de 4 septembrie 2007, doamna Tarantino a fost respinsă la examenul de admitere al Facultății de Medicină din Palermo. În anul 2007, două mii de studenți au susținut acest examen, fiind scoase la concurs două sute zece locuri. Ea a fost din nou declarată respinsă în 2008 și în 2009.

7.

La data de 14 decembrie 2007, prima reclamantă a depus, alături de alți studenți, o plângere la Președintele Republicii, invocând faptul că Legea nr. 264/1999, mai exact cele două criterii obligatorii utilizate de minister pentru a stabili numărul de locuri scoase la concurs la facultatea corespunzătoare din cadrul fiecărei universități (a se vedea paragraful 17 de mai jos), era incompatibilă cu articolul 3(2)(c) și (g) din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, cu Directiva nr. 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale, cu articolul 15 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („UE”), cu articolul 6 § 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la principiul egalității și cu articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Ea a mai contestat atât decizia Statului de a impune aceleași restricții și universităților particulare, cât și caracterul adecvat al examenului de admitere. De asemenea, prima reclamantă a mai solicitat să fie admisă provizoriu la universitate în temeiul unei clauze condiționale.

8.

Printr-un decret din 2 iulie 2008, Curtea Supremă Administrativă (

Consiglio di Stato

) a respins cererea pentru adoptarea unei măsuri provizorii.

9.

La data de 23 septembrie 2008, prima reclamantă a introdus alte plângeri și și-a reiterat cererea ca instanțele să sesizeze Curtea Europeană de Justiție („CEJ”) în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare în legătură cu problema respectivă. Solicitările sale au fost transmise Curții Supreme Administrative în luna octombrie 2008.

10.

Printr-un decret din 28 aprilie 2009, adoptat în baza opiniei consultative a Curții Supreme Administrative, emisă la data de 12 noiembrie 2008 (nr.

2256) și comunicată primei reclamante pe 14 mai 2009, Președintele Republicii a respins plângerile. Decretul stipula că, ținând cont de resursele umane și materiale de care dispun universitățile, restricțiile contestate cu privire la admitere, ce permiteau intrarea la facultate numai a studenților cu rezultate meritorii, erau rezonabile și prin urmare compatibile cu prevederile UE invocate. Mai mult, pe fundalul nevoii sporite a societății pentru doctori calificați, admiterile la facultățile de medicină au crescut cu 10-20% în perioada 2008-09. Decretul lua act de faptul că testarea profesională, ulterior obținerii unei diplome, nu era un titlu academic în sine, ci un concurs de stat similar celor susținute în majoritatea Statelor. În sfârșit, a respins afirmația conform căreia conținutul testului de admitere ar fi fost necorespunzător.

2.

Ceilalți șapte reclamanți

11.

Ceilalți șapte reclamanți au lucrat sau continuă să lucreze ca tehnicieni sau igieniști dentari de un anumit număr de ani.

12.

La data de 4 septembrie 2009, în ciuda experienței lor profesionale în domeniu, cei șapte reclamanți au fost respinși la examenul de admitere al Facutății de Stomatologie. Orice alte încercări, precedente sau ulterioare, au fost de asemenea lipsite de succes.

13.

Cu toate acestea, domnul Marcuzzo (de aici înainte „al optulea reclamant”) a fost declarat admis la concursul de admitere din anul universitar 1999/2000. Totuși, ca urmare a neprezentării sale la examene timp de opt ani consecutivi pe motivul unor probleme serioase de familie (conform cu prevederile Regulamentului Universității, în baza articolului 149 al Decretului Regal nr. 1592/1933), acesta și-a pierdut statutul de student în luna iulie 2009.

14.

Acești reclamanți au recunoscut că nu au apelat la remediile interne aflate la dispoziția lor, întrucât, în opinia lor, acestea ar fi fost lipsite de eficacitate. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Supreme Administrative, accesul limitat la universități este compatibil cu Constituția și cu prevederile UE (a se vedea, printre altele, opinia consultativă din data de 12 noiembrie 2008). Al optulea reclamant a susținut că Curtea Supremă Administrativă a afirmat în mod constant că motive subiective, ca de exemplu problemele de familie (cum era cazul său), nu puteau fi văzute drept excepții de la regula ce favoriza continuitatea studiilor. Prin urmare, acțiunea sa fondată pe o astfel de pretenție ar fi fost lipsită de succes.

II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A.

Legea nr. 127/1997

15.

Legea nr. 127/1997, ce modifică secțiunea 9(4) din Legea nr. 341/1990, a introdus, pentru prima dată,

numerus clausus

(numărul limitat de locuri) atât în cadrul universităților publice, cât și al celor private italiene. Secțiunea 17(116) din cuprinsul acelei legi prevedea că Ministerului Universităților și al Cercetării Științifice și Tehnologice îi revenea sarcina de a stabili acele limite. Totuși, legea nu prevedea sau fixa criteriile pentru determinarea facultăților supuse acestor restricții, a numărului de locuri disponibile sau a procedurii de selecție.

16.

La data de 27 noiembrie 1998 (hotărârea nr. 383/1998), fiind sesizată cu examinarea constituționalității secțiunii 17(116) din Legea nr. 127/1997, Curtea Constituțională a pronunțat o hotărâre prin care a susținut constituționalitea acelei legi. Aceasta a apreciat că dreptul discreționar conferit Ministerului Universităților și al Cercetării nu era nestăvilit, întrucât acesta trebuia să acționeze în conformitate cu un cadru legal determinat. În această privință, în condițiile absenței unei legislații naționale în materie, Curtea Constituțională a făcut trimitere la directivele pertinente ale UE ce urmăreau asigurarea unui standard corespunzător de instruire. Curtea a mai luat act de faptul că Parlamentul era cel ce trebuia să se pronunțe asupra acestui subiect.

17.

Ca urmare a hotărârii Curții Constituționale, a fost promulgată Legea nr. 264/1999, care stipula că Ministerul Universităților și al Cercetării urma să stabilească cifra de admitere la Facultățile de Medicină, Medicină Veterinară, Stomatologie, Arhitectură și Asistență Medicală pe baza a două criterii obligatorii: capacitatea și resursele potențiale ale universităților și nevoia societății pentru o anumită profesie (

fabbisogno di professionalità del sistema sociale e produttivo

). În temeiul acestei evaluări, ministerul urma să stabilească numărul de studenți ce putea fi admis la facultatea în cauză din cadrul fiecărei universități.

18.

La data de 21 aprilie 2009, Autoritatea Antitrust („AA”) a emis o recomandare cu privire la criteriile de admitere pentru Facultatea de Stomatologie. AA a subliniat că: a) în practică, cele două criterii stabilite de lege erau aplicabile în baza observațiilor Ministerului Universităților și al Cercetării și al Ministerului Sănătății și b) orice informație obținută urma să fie pusă în discuția unui grup de lucru de experți (

expert task force

) din care făceau parte, printre alții, și reprezentanți ai Federației Naționale a Medicilor și ai Camerei Medicilor și Stomatologilor.

19.

În opinia AA, Guvernul Italian acționa cu încălcarea hotărârii Curții Constituționale (nr.

383/1998, menționată mai sus) și a dreptului UE, în măsura în care legea lua în considerare nu numai standardele educaționale, ci și informațiile privitoare la cererea de forță de muncă. Constatând că evaluările erau efectuate prin raportare la cererea de forță de muncă din sectorul național de sănătate, AA a conchis că prin limitarea admiterii la Facultatea de Stomatologie se realizează o restricție nejustificată asupra concurenței în domeniul serviciilor profesionale. Într-adevăr, prin luarea în considerare numai a cererii din domeniul public, cu excluderea oricărei cereri din domeniul privat, numărul stomatologilor era redus de o manieră artificială și costurile stomatologice erau mărite în mod nejustificat. Mai mult, AA nu a fost de acord cu prezența asociațiilor profesionale în comitetul de experți susmenționat, întrucât decizia acestora ar putea fi influențată, într-o mare măsură, de interesele proprii.

20.

Pentru a fi admiși, candidații trebuiau să promoveze un test cu variante multiple de răspuns, ce consta în optzeci de întrebări de cultură generală (inclusiv din geografia și istoria internaționale), precum și din biologie, chimie, matematică și fizică. Testul, bazat pe programa școlară din liceu, urmărea să verifice aptitudinile candidaților în domeniul relevant pentru facultatea aleasă de aceștia.

B.

Jurisprudența

21.

Instanțele interne competente au stabilit în mod repetat că numărul limitat de locuri (

numerus clausus

) și modul în care acest criteriu era aplicat în cadrul legislativ italian erau în concordanță atât cu Constituția, cât și cu legislația Uniunii Europene. Printre hotărârile ce cuprind aceste concluzii se numără, printre altele: hotărârile nr.

1931 din 29 aprilie 2008, nr. 5418 din 24 iunie 2008 și nr. 5542 din 6 iunie 2008 pronunțate de Curtea Supremă Administrativă; hotărârea nr. 197 a Tribunalului Administrativ Toscan din Florența din 12

februarie 2007; hotărârea nr. 4559 a Tribunalului Administrativ din Napoli din 2008; hotărârea nr. 1931 a Tribunalului Administrativ Toscan din Florența din 17 aprilie 2008; hotărârea nr. 145 a Tribunalului Administrativ din Trento din 11 iunie 2008 și hotărârea nr. 1631 a Curții Supreme Administrative din 15 aprilie 2010.

În special, în ceea ce privește pretenția reclamanților conform căreia criteriul legat de nevoia societății pentru o anumită profesie nu ar trebui limitat la teritoriul național – cu excluderea astfel a nevoilor prezente și viitoare inevitabile ale întregii Comunități Europene – Curtea Supremă Administrativă a statuat, în hotărârea nr. 1931 din 29 aprilie 2008, că era evident faptul că criteriul cu incidență majoră era cel bazat pe capacitatea și resursele potențiale ale universităților, ceea ce permitea realizarea unei pregătiri științifice adecvate, conformă cu cerințele legislației UE. Așa cum fusese susținut anterior de către Curtea Constituțională (hotărârea nr. 393 din 1998), dreptul la nivelurile superioare de instruire, chiar și pentru studenții cei mai merituoși, depindea de disponibilitate mijloacelor tehnice și a resurselor umane, mai ales în domeniul studiului științelor, care era atât teroretic, cât și practic. Într-adevăr, legislația UE nu interzicea condiția numerelor de acces limitate (

numeri clausi

). Directivele europene prevedeau ca recunoașterea titlurilor și a diplomelor să se efectueze în baza unui nivel minim de studii și a unor garanții de existență reală a cunoștințelor necesare pentru exercitarea unei profesii. Totuși, ele lăsau la discreția Statelor stabilirea individuală a instrumentelor, mijloacelor și a metodelor pentru îndeplinirea obligațiilor stipulate de respectivele directive. Criteriul legat de nevoia societății pentru o anumită profesie cântărea mai puțin decât cel legat de posibilități și resurse, fiind într-adevăr de natură secundară. Acesta ar fi aplicat în situația puțin probabilă în care ar exista o disponibilitate atât de mare, încât ar fi necesar să se limiteze accesul la profesie pentru a evita saturarea pieței. Făcând trimitere la o recomandare a Ministerului Sănătății referitoare la limitarea numărului de studenți înmatriculați (care constituia baza pentru decizia referitoare la numărul de locuri disponibile pentru anii 2006-07), instanța a apreciat că acest criteriu trebuie văzut ca o restricție cantitativă raportată nu la nevoile societății, ci la nevoia de a garanta că studiile specializate sunt la nivelul standardelor europene. Având în vedere că incidența acestui criteriu asupra deciziei referitoare la numărul de candidați înscriși anual nu fusese dovedită și întrucât legile UE nu prevedeau un acces nelimitat și necondiționat la educație, nu era necesar ca CEJ să fie sesizată cu această chestiune.

22.

În conformitate cu hotărârea Curții Supreme Administrative nr. 1855 din 2005, termenul limită de 8 ani prevăzut în Decretul nr. 1592 din 1933 nu este un termen de prescripție susceptibil de a fi întrerupt, ci perioada de timp maximă până la stingerea dreptului (de a se prezenta la cursuri).

C.

Legislația relevantă a Uniunii Europene

23.

Articolul 39 (fostul articol 48) din Titlul III se referă la libera circulație a persoanelor, seviciilor și capitalurilor, în cadrul Tratatului de instituire a Comunității Europene. Acesta stipulează după cum urmează:

„1. Libera circulație a lucrătorilor este garantată în cuprinsul Uniunii.

(a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;

(b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

(c) de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;

(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.

24.

Alte texte relevante ale Uniunii Europene includ: Directiva Consiliului nr. 86/457/EEC din 15 septembrie 1986 privind formarea profesională specifică în medicina generală; Directiva Consiliului nr. 93/16/EEC din 5 aprilie 1993 privind facilitarea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare și Directiva Consiliului nr. 2005/36/EC din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale.

ÎN DREPT

I.

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL ADIȚIONAL (NR. 1) LA CONVENȚIE

25.

Reclamanții s-au plâns de încălcarea dreptului lor la instruire, prevăzut de articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care stipulează:

„Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filosofice.”

26.

Guvernul s-a opus acestei susțineri.

[...]

B.

În fond

1.

Observațiile părților

a)

Reclamanții

35.

Reclamanții au susținut că restricția aplicabilă admiterii la cursurile alese de aceștia, bazată pe condiția numărului limitat de locuri (

numerus clausus

), era contrară Constituției și legislației UE.

36.

Ei au mai pretins faptul că scopurile urmărite de lege nu erau legitime sau proporționale. În special, aceștia au contestat cele două criterii introduse de Legea nr. 264/1999 și aplicabile universităților atât publice, cât și private, recunoscând în același timp nevoia de a garanta un nivel adecvat de calificare pentru viitorii profesioniști. În plus, ei au apreciat că nevoile comunității nu pot fi evaluate doar prin raportare la sectorul public, mai ales având în vedere faptul că cei mai mulți profesioniști, în special cei din domeniul stomatologic, lucrau în sectorul privat. Mai mult, evaluarea era exclusiv locală și nu lua în calcul posibilitatea ca persoanele ce studiau în Italia să dorească să profeseze în altă țară.

37.

Reclamanții au explicat faptul că numărul de locuri pentru fiecare universitate în parte era stabilit de către Minsiterul Universităților pe o bază regională, în conformitate cu nevoile acelei zone. Cu toate acestea, instituțiile italiene au realizat recent faptul că accesul limitat a generat o lipsă de profesioniști în așa măsură încât anumite regiuni anunțaseră că, în curând, spitalele lor vor fi lipsite de medici și dentiști. Drept exemplu (așa cum a fost relatat în presă), aceștia au amintit de regiunea Lombardia, care estimase că până în 2015 va fi pierdut 40% din forța de muncă actuală (medici și stomatologi) pe motivul atingerii vârstei de pensionare. Regiunea respectivă a solicitat Guvernului să elimine prezentul sistem de acces limitat, dar Ministerul italian al Sănătății a apreciat că în Italia exista deja un număr mai mare de medici decât era necesar. Reclamanții au considerat că gradul de saturare al unui sector nu constituia un motiv legal pentru a împiedica accesul operatorilor pe piață. Ei au fost de părere că motivul real al restricțiilor era acela de a proteja interesele medicilor și ale stomatologilor prin restrângerea concurenței în acel sector, scop ce contravine dreptului UE. În special, ei au contestat aplicarea acelor măsuri restrictive în cazul universităților private, care de altfel puteau crește numărul de locuri de admitere fără a impune o povară financiară suplimentară asupra Statului. Prin urmare, sistemul actual le refuza reclamanților accesul la educația aleasă de ei, chiar contra unei taxe achitate la o universitate privată sau, dacă era cazul, la una de stat. Aceasta reprezenta o restricție a dreptului la instruire fără o justificare valabilă. În acest sens, reclamanții au subliniat că în

Afacerea lingvistică belgiană

, Curtea a constatat că măsura atacată era proporțională, ținând seama de faptul că nu îi împiedica pe reclamanți să se înscrie (pe cheltuiala lor) în școlile private de limbă franceză din respectiva regiune.

38.

Reclamanții au notat faptul că sarcina Curții era de a stabili compatibilitatea măsurii în cauză cu Convenția și nu faptele speței, examinate de către instanțele naționale. Ei au apreciat că măsura, și anume combinarea testului de admitere cu restricția bazată pe „nevoia societății pentru o anumită profesie” (și nu

numerus clausus

în sine), nu era proporțională, având în vedere scopurile urmărite.

39.

Ei au mai susținut că existența unei examinări profesionale introdusă pentru a evalua gradul adecvat de pregătire a medicilor și a dentiștilor în urma studiilor universitare (terțiare) făcea ca restricționarea prealabilă a accesului la învățământul universitar să fie inutilă. Mai mult, testul de admitere consta într-un chestionar cu variante multiple de răspuns, fiind prin urmare adecvat numai pentru evaluarea unor noțiuni superficiale și nu a dispoziției firești a unei persoane. Reclamanții au afirmat că examinarea era aleatorie, necorespunzătoare și afectată de numeroase episoade de corupție și de erori în formularea întrebărilor. Ei au susținut că cei mai mulți dintre reclamanți fuseseră distinși în cadrul celorlalte studii urmate și că eșecul legat de promovarea examenului de admitere nu se datora lipsei lor de pregătire, ci nivelului redus al cifrei de școlarizare. Drept exemplu, ei au menționat admiterea la stomatologie din 2010 când au fost înscriși douăzeci și șase de candidați pe fiecare loc disponibil.

b)

Guvernul

40.

Guvernul a susținut că limitarea locurilor de admitere pentru studiile universitare nu era în principiu incompatibilă cu Articolul 2 din Protocolul nr. 1, dacă se ține cont de resursele disponibile și de țelul atingerii unor niveluri înalte de profesionalism, în special în profesii importante cum sunt cele din domeniul medical. De aceea, aplicarea criteriului

numerus clausus

nu putea încălca prevederea menționată, atâta timp cât era rezonabilă și făcută în interesul general al societății. Problema intra în sfera marjei largi de apreciere a Statului.

41.

În speță, Statul a optat pentru un proces de selecție bazat pe un test de aptitudini, reprezentând o evaluare obiectivă ce permitea ca cei mai buni candidați să beneficieze de numărul limitat de locuri disponibile. Guvernul a mai considerat că recomandarea AA nu atingea aspectele generale care justificau măsura. Mai mult, Guvernul a susținut că sarcina Curții nu era aceea de a examina faptele care au determinat instanțele interne să ia o anumită decizie în detrimentul alteia.

42.

Guvernul a mai afirmat că situația celui de-al optulea reclamant era conformă cu reglementările prestabilite.

2.

Aprecierea Curții

a)

Principii generale

43.

Curtea reiterează faptul că garanțiile prevăzute de articolul 2 din Protocolul nr. 1 se aplică instituțiilor de învățământ superior din cadrul Statelor membre ale Consiliului Europei și că accesul la orice instituție de învățământ superior, existentă la un moment dat, este o componentă inerentă a dreptului stipulat în prima frază a articolului 2 din Protocolul nr. 1 (a se vedea

Leyla Șahin împotriva Turciei

[MC], nr. 44774/98, §§ 134-42, ECHR 2005-XI și

Mürsel Eren împotriva Turciei

, nr. 60856/00, § 41, ECHR 2006

‑

II).

44.

În ciuda importanței sale, aceste drept nu este, totuși, unul absolut, putând fi supus unor restricții; această posibilitate rezultă pe cale de deducție, de vreme ce dreptul de acces „prin natura sa, necesită a fi reglementat de către Stat” (a se vedea

„Afacerea privind anumite aspecte ale legislației referitoare la utilizarea limbilor în cadrul educației în Belgia” împotriva Belgiei

(

(Fond)

, 23 iulie 1968, Seria A, nr. 6)). Indiscutabil, reglementarea instituțiilor educaționale poate varia în timp și spațiu în funcție de, printre altele, nevoile și resursele comunității și trăsăturile distincte ale diferitelor niveluri de educație. În consecință, Statele membre beneficiază de o anumită marjă de apreciere în acest domeniu, deși decizia finală referitoare la respectarea cerințelor Convenției rămâne atribut

ul Curții (a se vedea

Leyla Șahin

, [MC],

citată mai sus, § 154 și

Ali

împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

, nr. 40385/06, § 53, 11 ianuarie 2011).

45.

Pentru a se asigura că restricțiile impuse nu afectează dreptul respectiv până la punctul în care îi alterează esența și îl lipsesc de orice efectivitate, Curtea trebuie să se convingă că restricțiile sunt previzibile pentru cei interesați și că urmăresc un scop legitim. Cu toate acestea, contrar abordării adoptate în cazul articolelor 8 până la 11 din Convenție, Curtea nu este ținută de o listă exhaustivă de „scopuri legitime” conform articolului 2 din Protocolul nr. 1. Mai mult, o restricție ar fi compatibilă cu articolul 2 din Protocolul nr. 1 numai dacă există o legătură rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul ce se urmărește a fi atins (a se vedea

Leyla Șahin

, [MC], citată mai sus, § 154).

46.

Curtea ia act de faptul că, în orice caz, articolul 2 din Protocolul nr. 1 permite limitarea admiterii la universități doar pentru cei ce s-au înscris pentru admitere și au promovat examenul corespunzător (a se vedea

Lukach împotriva Rusiei

(dec.), nr. 48041/99, 16

noiembrie 1999).

b)

Aplicarea principiilor în prezenta cauză cu privire la toți reclamanții

47.

În prezenta cauză, Curtea acceptă faptul că restricțiile la care a recurs Statul italian, și anume testul de admitere și condiția

numerus clausus

în sine, erau previzibile, în temeiul Legii nr. 127/1997 și al Legii nr. 264/1999, promulgată ulterior, care a detaliat modalitatea de aplicare a criteriului

numerus clausus

.

48.

Mai departe, Curtea apreciază că aceste restricții sunt conforme scopului legitim de a atinge niveluri ridicate de profesionalism, prin asigurarea unui nivel minim și adecvat de instruire în universități, în condiții corespunzătoare, ceea ce servește interesului general.

49.

În ceea ce privește proporționalitatea restricțiilor, mai întâi, în legătură cu testul de admitere, Curtea notează că evaluarea candidaților pe calea unor teste relevante pentru a identifica studenții cei mai merituoși este o măsură proporțională, destinată să asigure un nivel minim și adecvat de instruire la nivelul universităților. În ceea ce privește conținutul testelor, deși într-un context diferit

, Curtea a susținut în cauza

Kjeldsen

, Busk Madsen și Pedersen împotriva Danemarcei

(7 decembrie 1976, § 53, Seria A nr. 23) că stabilirea și planificarea curicculum-ului intră în competența Statelor Contractante, ea nefiind chemată să se pronunțe asupra unor astfel de chestiuni. În mod similar, Curtea nu este competentă să decidă asupra conținutului sau a relevanței testelor în cauză.

50.

Referitor la

numerus clausus

, Curtea ia act de faptul că reclamanții s-au plâns în special de temeiul folosit pentru aplicarea acestei restricții, și anume cele două criterii referitoare la a) capacitatea și resursele potențiale ale universităților și b) nevoia societății pentru o anumită profesie. Curtea apreciază că trebuie să se realizeze un echilibru între interesul particular al reclamaților și interesele societății în general, inclusiv ale altor studenți ce urmează cursurile universitare. Curtea ia act de faptul că cele două criterii sunt conforme cu jurisprudența sa, care afirmă că reglementarea dreptului la instruire poate varia în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor (a se vedea

Afacerea lingvistică belgiană

, citată mai sus). Ea mai noteză că, în speță, este necesar ca astfel de restricții să fie privite în contextul celui mai înalt nivel de instruire, și anume educația universitară (terțiară).

51.

În legătură cu primul criteriu, considerațiile referitoare la resurse sunt în mod clar pertinente și acceptabile fără niciun dubiu – o idee ce decurge logic din interpretarea conferită prevederii din Convenție, și anume că dreptul la instruire presupune accesul la orice instituție de învățământ superior „existentă” la un moment dat

(ibid

.). Curtea reiterează faptul că prevederile Convenției nu stipulează nicio obligație specială cu privire la întinderea mijloacelor de instruire și la modalitatea în care acestea sunt organizate sau subvenționate (a se vedea

X împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

, nr.

8844/80, Decizia Comisiei din data de 9 decembrie 1980, DR 23, p. 228 și

Georgiou împotriva Greciei

(dec.), nr. 45138/98, 13 ianuarie 2000)

.

Aceasta presupune un drept de acces la instruire numai în măsura disponibilității și a limitelor sale corespunzătoare. Curtea ia act de faptul că acest tip de limite depinde în mod frecvent de activele necesare pentru funcționarea unor astfel de instituții, incluzând, printre altele, resursele umane, materiale și financiare, cu considerațiile de rigoare, cum ar fi calitatea acestor resurse. Acest fapt este pertinent în special în cazul universităților de stat.

52.

În măsura în care reclamanții s-au plâns de faptul că aceleași restricții erau aplicabile și universităților particulare și prin urmare unei forme de instruire pentru care erau gata să plătească, este de necontestat că resursele pentru educația teoretică și practică depind într-o mare măsură de capitalul uman, material și financiar al universităților particulare și de aceea, pe acest temei, ar fi posibil să se asigure o cifră se școlarizare mai mare, fără a impune o povară suplimentară asupra Statului și a structurilor sale. Totuși, nu este lipsit de relevanță faptul că sectorul privat din Italia se sprijină parțial pe subvenții de stat. Mai important, în circumstanțele de față, Curtea nu poate considera reglementarea de către Stat și a instituțiilor private ca fiind disproporționată sau arbitrară, în măsura în care un astfel de mod de a acționa este necesar pentru a preveni admiterea sau excluderea arbitrară și pentru a garanta tratamentul egal al persoanelor. Curtea reiterează că dreptul fundamental la instruire al oricărei persoane este un drept garantat în egală măsură elevilor din școlile de stat și din școlile independente, fără nicio deosebire (a se vedea

Leyla Șahin

, [MC], citată mai sus, § 153). În consecință, Statului îi revine obligația de a le reglementa de așa manieră încât să asigure respectarea Convenției. În special, Curtea apreciază că Statul este îndreptățit la strictețe în procesul de reglementare a acestui sector – mai ales în domeniile de studiu în cauză, unde un nivel minim și adecvat de educație este de o importanță capitală – pentru a garanta că accesul la instituțiile private nu se realizează exclusiv pe baza resurselor financiare ale candidaților, făcând abstracție de calificările și înclinațiile lor profesionale.

53.

Mai mult decât atât, Curtea recunoaște că aglomerarea sălilor de curs poate fi dăunătoare pentru eficiența sistemului de învățământ într-o manieră care împiedică pregătirea specifică în domeniu.

54.

Astfel, ținând cont de interesele concurente, Curtea consideră că primul criteriu impus este atât legitim, cât și proporțional.

55.

În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, și anume nevoia societății pentru o anumită profesie, Curtea apreciază că interpretarea sa este într-adevăr restrictivă. Aceasta se pretează unei viziuni naționale care, pe deasupra, ține de sectorul public și, prin urmare, nu ia în considerare nevoile rezultate dintr-un context mai larg european sau privat. Mai mult, această interpretare poate fi apreciată mărginită în măsura în care nu reiese că nevoile locale viitoare ar fi luate în considerare în mod serios.

56.

Cu toate acestea, în opinia Curții, o astfel de măsură este totuși echilibrată atâta timp cât Guvernul are dreptul de a acționa în vederea evitării cheltuielilor publice excesive. Curtea observă că pregătirea anumitor categorii profesionale reprezintă o investiție majoră. De aceea, este rezonabil ca Statul să aspire la asimilarea fiecărui candidat declarat reușit pe piața muncii. Într-adevăr, lipsa de locuri de muncă pentru astfel de categorii datorată saturării pieței constitutie o cheltuială suplimentară, întrucât șomajul este, fără îndoială, o povară socială pentru societate în general. Având în vedere că este imposibil ca Statul să determine câți candidați ar dori să părăsească piața locală a muncii și să caute locuri de muncă în străinătate, Curtea nu poate considera drept nerezonabil ca Statul să dea dovadă de prudență și prin urmare să își bazeze politica pe prezumția că un procent ridicat al acestora va rămâne și va căuta un loc de muncă în țară. Prin urmare, în opinia Curții, al doilea criteriu este de asemenea proporțional.

57.

În sfârșit, Curtea ia act de faptul că reclamanților nu le-a fost refuzat dreptul de se înscrie la orice alt curs pentru care și-ar fi exprimat interesul (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Lukach,

(dec.) citată mai sus) și ar fi avut calificările necesare. De asemenea, nu au fost privați nici de oportunitatea de a urma studii în străinătate, în conformitate cu eventuala lor dorință de a-și dezvolta o carieră în afara granițelor. Având în vedere că nu reiese că ar exista o restricție asupra numărului de prezentări ale unui candidat pentru susținerea concursului de admitere, reclamanții continuă să aibă posibilitatea de a-l promova și de a fi admiși la cursurile pentru care au optat inițial.

58.

În concluzie, Curtea consideră că măsurile impuse nu erau disproporționate și că, prin modalitatea de aplicare a acestor măsuri, Statul nu a depășit marja sa de apreciere.

59.

Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

c)

Aplicarea principiilor în prezenta cauză cu privire la domnul Marcuzzo, al optulea reclamant

60.

În măsura în care s-ar putea afirma că pretenția invocată de al optulea reclamant merge mai departe decât cea discutată mai sus, în sensul că acesta a fost nevoit să susțină din nou concursul de admitere după ce fusese exclus ca urmare a absenței sale de opt ani de zile, Curtea notează că eventuala lipsă de previzibilitate a măsurii nu a fost pusă în discuție. Mai departe, ea consideră că excluderea de la cursuri a unui student care nu a susținut niciun examen timp de opt ani consecutivi nu este nerezonabilă, mai ales în considerarea faptului că criteriul

numerus clausus

se aplică acelui curs universitar. Prin urmare, Curtea consideră că măsura a urmărit un scop legitim și că, în lumina dreptului Statului de a reglementa dreptul la instruire, a fost proporțională. De fapt, aceasta a realizat un echilibru între interesele reclamantului, pe de o parte, și interesele celorlalte persoane care doresc să se înscrie la cursuri și nevoile societății în general, pe de altă parte.

61.

În consecință, nu a existat o încălcare în ceea ce privește acest aspect al plângerii referitor la cel de-al optulea reclamant.

[...]

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

[...]

2.

Hotărăște

, cu șase voturi contra unul, că nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

3.

Hotărăște

, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește pretenția suplimentară invocată de al optulea reclamant.

Redactată în engleză și comunicată în scris la data de 2 aprilie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.

Françoise Elens-Passos

Danutė Jočienė

Grefier adjunct

Președinte

În conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre este anexată opinia parțial discordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque.

D.J.

F.E.P.

Opinia separată nu a fost tradusă, dar poate fi găsită în limbile engleză și franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a jurisprudenței Curții.

©

Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu își asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiția fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menționat anterior și la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenționați să folosiți vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactați

[email protected]

.

©

Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.

©

Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

) où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante:

[email protected]

.