CASE OF ALLEN v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian translation] legal summary by the IER (Institutului European din România)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Allen împotriva Regatului Unit (MC)

- 25424/09

Hotărârea din 12.07.2013 (MC)

Art. 6

Art.

6

§

2

Prezumția de nevinovăție

Refuzul de acordare de despăgubiri ca urmare a anulării condamnării penale a reclamantei:

neîncălcare

În fapt

– În septembrie 2000, reclamanta a fost condamnată pentru uciderea din culpă a bebelușului său. Condamnarea s-a bazat pe mărturii ale unor experți medicali, care au apreciat că leziunile suferite de băiețel erau compatibile cu „sindromul copilului zgâlțâit”, numit și „traumatism cranian abuziv” (TCA). În cadrul apelului formulat de reclamantă, aceasta a argumentat că noi elemente medicale păreau să indice că leziunile puteau fi atribuite altei cauze decât TCA. În iulie 2005, curtea de apel, secția penală, a anulat condamnarea, pe motiv că nu era întemeiată pe baze solide, după ce a concluzionat că elementele noi ar fi putut influența decizia juriului de pronunțare a unei condamnări. Parchetul nu a solicitat reexaminarea cauzei, având în vedere faptul că reclamanta executase deja pedeapsa și că trecuse o perioadă considerabilă de timp.

Reclamanta a sesizat Ministerul de Interne, în temeiul art. 133 din Legea din 1988 privind justiția penală, care prevede că se acordă despăgubiri unei persoane care, după ce a făcut obiectul unei condamnări penale, a obținut ulterior anularea acestei condamnări, ca urmare a faptului că un element nou sau recent descoperit demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă că s-a produs o eroare judiciară. Cererea sa a fost respinsă. O cerere de control jurisdicțional a fost respinsă de

High Court

, care a concluzionat că secția penală a curții de apel se limitase să declare că elementele noi, coroborate cu probele prezentate la proces, „[au] creat posibilitatea” ca un juriu „[să] fi [avut] motive întemeiate să pronunțe o achitare”. Reclamanta a declarat recurs, dar acesta a fost respins de curtea de apel, care a apreciat că achitarea „nu [însemna] în niciun caz” că nu mai existau acuzații împotriva persoanei în cauză, astfel încât criteriul privind „eroarea judiciară” nu era îndeplinit.

În cererea adresată Curții europene, reclamanta a pretins că motivele expuse în decizia de a nu-i acorda despăgubiri au adus atingere dreptului său la prezumția de nevinovăție.

În drept

– Art.

6

§

2: a)

Domeniul de aplicare a cauzei

– Problema pe care trebuie să o analizeze Curtea nu este dacă refuzul de despăgubire în sine a adus atingere dreptului reclamantei de a fi prezumată nevinovată (art. 6 §

2 nu garantează unei persoane achitate dreptul la reparații pentru o eroare judiciară), ci dacă decizia de respingere în litigiu, în special motivarea acesteia și termenii utilizați, era compatibilă cu prezumția de nevinovăție.

b)

Aplicabilitate

– Art. 6 §

2 presupune două aspecte. Primul impune anumite cerințe procedurale în cadrul procesului penal în sine (în special în ceea ce privește sarcina probei, prezumțiile de fapt și de drept, precum și dreptul de a nu se autoincrimina). Al doilea aspect, relevant în cauza reclamantei, are ca scop să împiedice ca persoanele care au beneficiat de o achitare sau de o încetare a urmăririi penale să fie tratate de instituțiile sau autoritățile publice ca și cum ar fi într-adevăr vinovate. Atunci când o procedură penală este încheiată, o persoană care dorește să invoce art. 6 §

2 într-o procedură ulterioară trebuie să demonstreze existența unei legături între cele două proceduri. O astfel de legătură poate să existe, de exemplu, în cazul în care acțiunea ulterioară necesită examinarea soluționării procedurii penale și, în special, în cazul în care aceasta obligă instanța în cauză să analizeze hotărârea penală, să realizeze un studiu sau o evaluare a probelor depuse la dosarul penal, să aprecieze participarea reclamantului la unul sau la toate evenimentele care au determinat punerea sub acuzare sau să formuleze comentarii cu privire la indiciile care continuă să sugereze o posibilă vinovăție a persoanei în cauză. Legătura necesară era prezentă în speță, având în vedere că dreptul de a formula o acțiune în despăgubiri decurgea din achitarea reclamantei la finalul procedurii penale; în plus, atunci când au adoptat și verificat decizia privind despăgubirea, ministrul și instanțele în cauză au trebuit să țină seama de hotărârea pronunțată la soluționarea recursului în materie penală. Prin urmare, art. 6 §

2 este aplicabil.

Concluzie

: excepție preliminară respinsă (unanimitate).

c)

Fond

– Nu există o modalitate unică de a determina circumstanțele în care există o încălcare a art. 6 §

2 în contextul unei proceduri ulterioare încheierii unei proceduri penale. Lucrurile depind în mare parte de natura și contextul procedurii în cadrul căreia a fost adoptată decizia în litigiu. Totuși, în toate cazurile și independent de metoda adoptată, termenii folosiți de autoritatea care hotărăște dobândesc o importanță crucială atunci când este vorba de aprecierea compatibilității deciziei cu art. 6

§

2 și a raționamentului urmat.

În ceea ce privește natura și contextul procedurii desfășurate în cauza reclamantei, Curtea observă că achitarea acesteia nu era o achitare propriu-zisă „pe fond”. Deși în mod formal este vorba despre o achitare, rezultatul procedurii penale îndreptate împotriva reclamantei face ca aceasta să fie similară cauzelor în care a existat o încetare a urmăririi penale.

În plus, Curtea subliniază că, pentru a exista un drept la despăgubire, trebuie să fie îndeplinite criterii specifice în temeiul art. 133 din Legea din 1988: este necesar ca solicitantul să fi fost condamnat, ca acesta să fi fost condamnat și să fi fost admisă o cale de atac tardivă, pe motiv că un fapt nou demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă că s-a produs o eroare judiciară. Aceste criterii corespund, exceptând câteva diferențe lingvistice minore, celor de la art. 3 din Protocolul nr. 7, care trebuie să poată fi interpretat în concordanță cu art. 6 §

2 din Convenție. Nimic din aceste criterii nu pune în discuție nevinovăția unei persoane achitate, iar legislația în sine nu impune nicio apreciere a vinovăției penale a persoanei în cauză.

În ceea ce privește termenii utilizați de instanțele naționale, Curtea consideră că, analizați în contextul exercițiului care a trebuit realizat de instanțe în temeiul art. 133 din Legea din 1988, aceștia nu au pus în discuție achitarea reclamantei și nici nu au constituit un tratament incompatibil cu prezumția de nevinovăție a persoanei în cauză. Atunci când au examinat dacă s-a produs sau nu o „eroare judiciară”, instanțele nu au formulat comentarii cu privire la clarificarea aspectului dacă, pe baza elementelor cunoscute la momentul procedurii de apel, reclamanta trebuia sau dacă era probabil să fie achitată sau condamnată. De asemenea, acestea nu au emis comentarii privind clarificarea aspectului dacă elementele de probă indicau vinovăția reclamantei sau mai degrabă nevinovăția acesteia. În fapt, acestea au repetat în mod invariabil faptul că, dacă ar fi fost dispusă o reexaminare a cauzei, sarcina de a aprecia noile elemente ar fi revenit unui juriu.

În plus, conform dreptului englez de procedură penală, juriul are obligația, într-un proces privind un act de acuzare, să aprecieze probele acuzării și să se pronunțe cu privire la vinovăția acuzatului. Rolul curții de apel, secția penală, în cauza reclamantei a constat în a cerceta dacă condamnarea a fost întemeiată sau nu pe „baze solide” și nu de a se substitui juriului, pentru a stabili dacă, având în vedere elementele disponibile în acel moment, vinovăția persoanei în cauză fusese stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Decizia de a nu dispune o reexaminare a cauzei a scutit reclamanta de stresul și anxietatea pe care i le-ar fi cauzat un alt proces. De altfel, persoana în cauză nu a pledat pentru reexaminarea cauzei.

High Court

și curtea de apel au făcut referire pe larg la hotărârea pronunțată de secția penală a curții de apel, pentru a analiza dacă s-a produs o eroare judiciară, și niciuna din ele nu a intenționat să formuleze concluzii autonome cu privire la deznodământul cauzei. Aceste instanțe nu au contestat concluzia secției penale, conform căreia condamnarea nu era întemeiată pe baze solide și nici nu au lăsat să se înțeleagă că secția respectivă a curții de apel nu a apreciat corect probele care i-au fost aduse la cunoștință. Au acceptat ca atare constatările acesteia și s-au bazat pe ele, fără să le modifice și fără să le reevalueze, pentru a stabili dacă erau îndeplinite criteriile prevăzute la art. 133.

Concluzie

: neîncălcare (unanimitate).