CASE OF SUSO MUSA v. MALTA - [Romanian translation] legal summary by the IER (Institutului European din România)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Suso Musa împotriva Maltei

- 42337/12

Hotărârea din 23.07.2013

Art. 5 § 1 lit. f) Împiedicarea intrării ilegale pe teritoriu

Detenția pentru o perioadă nerezonabilă a unui solicitant de azil, având în vedere în special condițiile de detenție.

încălcare

În fapt

– Reclamantul a intrat ilegal în Malta, pe cale maritimă, în aprilie 2011. La sosire, acesta a fost arestat de poliție și plasat în detenție. A depus o cerere de azil și a contestat arestarea sa preventivă. În iulie 2012, Comisia de apel în materie de imigrare a declarat că, în cazul reclamantului, dacă examinarea cererii de azil ar mai fi fost în curs, acesta nu ar fi putut fi menținut în arest preventiv decât în cazul în care ar fi fost pendinte o procedură de returnare sau exista riscul ca acesta să fugă. Comisia a subliniat totuși că situația se schimbase, întrucât cererea de azil a fost respinsă printr-o decizie definitivă la 2 aprilie 2012.

În fața Curții Europene, reclamantul s-a plâns că detenția sa nu intra sub incidența nici uneia din situațiile prevăzute la art. 5 și, în special, că scopul detenției nu a fost împiedicarea pătrunderii sale ilegale în Malta, având în vedere că acesta aștepta o decizie privind cererea sa de azil și autorizația ulterioară de intrare sau de ședere în Malta.

În drept

– Art.

5

§

1 lit. f): În cauza

Saadi împotriva Regatului Unit [(MC), 13229/03, 29 ianuarie 2008]

, Marea Cameră s-a pronunțat pentru prima dată cu privire la semnificația primei părți a art. 5 §

1

lit. f), și anume: „pentru a împiedica [o persoană] să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu”. Aceasta a considerat că, atâta timp cât statul nu a „autorizat” intrarea pe teritoriul său, aceasta era „ilegală” și detenția unei persoane care dorea să intre în țară, dar avea nevoie în acest scop de o autorizație de care nu dispunea încă, putea să vizeze – fără ca această formulare să fie denaturată – „[să împiedice persoana în cauză] să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu”. Aceasta a respins ideea conform căreia, în cazul în care un solicitant de azil se prezenta de bună voie la autoritățile de imigrare, însemna că acesta încerca să pătrundă „în mod legal” pe teritoriul țării în cauză și, în consecință, detenția nu putea fi justificată în temeiul art. 5 §

1. Aceasta a considerat că interpretarea art. 5 §

1 lit. f) ca autorizând exclusiv detenția unei persoane cu privire la care s-a stabilit că intenționează să se sustragă de la restricțiile privind intrarea pe teritoriu, ar echivala cu o interpretare prea limitată a termenilor dispoziției în cauză, precum și a puterii statului de a-și exercita dreptul incontestabil de control. Totuși, jurisprudența Curții nu pare să ofere orientări specifice cu privire la problema de a stabili în ce moment detenția unui străin încetează să intre sub incidența primei părți a art. 5 §

1

lit. f) și este reglementată de a doua parte a acestei dispoziții. În opinia Curții, argumentul reclamantului, conform căruia hotărârea

Saadi

nu trebuie să fie interpretată în sensul că toate statele membre pot să dețină în mod legal imigranții care așteaptă o decizie privind solicitarea lor de azil, fără a aduce atingere dreptului național, nu este lipsit de temei. Într-adevăr, în cazul în care un stat, care și-a depășit obligațiile, creând drepturi suplimentare sau un regim mai favorabil, adoptă o lege care autorizează în mod expres intrarea și șederea imigranților care așteaptă examinarea cererii lor de azil, orice detenție ulterioară care are ca scop împiedicarea unei persoane să pătrundă ilegal pe teritoriul său poate ridica o problemă privind legalitatea detenției din perspectiva art. 5 §

1

lit. f). În astfel de circumstanțe, într-adevăr, ar fi dificil să se considere că măsura în cauză este strâns legată de scopul detenției și că situația este conformă cu dreptul intern. În fapt, interpretarea unor dispoziții clare și precise ale dreptului intern într-o manieră care contravine înțelesului lor ar fi arbitrară și, prin urmare, contrară scopului art. 5 §

1 lit.

f). În cauza

Saadi

, dreptul intern (deși autoriza admiterea provizorie) nu prevedea acordarea reclamantului a unei autorizații oficiale de ședere sau de intrare pe teritoriu, motiv pentru care nu s-a pus această problemă. Așadar, problema stabilirii în ce moment încetează să se aplice prima parte a art. 5, pe motiv că persoanei în cauză i s-a acordat o autorizație oficială de intrare sau de ședere, depinde în mare măsură de dreptul intern.

În ceea ce privește faptele speței, Curtea observă că se confruntă cu interpretări contradictorii ale Avizului juridic nr. 243 din 2008 și în special ale art. 12 alineatul (1) din acesta, care prevede că un solicitant trebuie să fie „autorizat să intre sau să rămână în Malta în așteptarea pronunțării unei decizii definitive privind cererea sa”. Guvernul a susținut că această dispoziție nu îl obliga să îi acorde reclamantului o autorizație de ședere. Totuși, atunci când s-a pronunțat cu privire la cauza reclamantului, Comisia de apel în materie de imigrare a admis argumentul conform căruia dispoziția în cauză autoriza intrarea și că, în consecință, circumstanțele cauzei reclamantului erau, în principiu, de așa natură încât acesta nu putea fi deținut. Curtea nu are obligația de a interpreta intenția legiuitorului într-un sens sau în altul. Totuși, este foarte posibil ca această dispoziție să fi fost concepută pentru a reflecta standardele internaționale conform cărora un solicitant de azil nu poate fi expulzat în perioada examinării cererii sale, fără să fie necesar să i se acorde o autorizație oficială de ședere sau de intrare pe teritoriu. Această interpretare se bazează pe faptul că prevederea în cauză stabilește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un solicitant de azil, dar nu prevede nicio procedură de acordare a unei autorizații oficiale și nici eliberarea documentelor relevante. În această situație, Curtea consideră că prima problemă care se ridică privește calitatea legii. Deși este clar că art. 5, coroborat cu art. 14 din Legea privind imigrarea, autorizează detenția imigranților ilegali, este incontestabil faptul că Avizul juridic nr. 243, care „se aplică fără a aduce atingere dispozițiilor contrare ale altei legi”, constituie sursa confuziei privind sfera de aplicare a temeiului legal, în special în ceea ce privește problema stabilirii dacă o arestare preventivă în temeiul Legii privind imigrarea este legală (din punctul de vedere al dreptului intern) doar până la depunerea unei cereri de azil sau continuă să fie legală în așteptarea pronunțării unei decizii privind cererea. Totuși, deși consideră că se impune o clarificare a cadrului juridic intern, Curtea este dispusă să admită că detenția reclamantului avea un temei legal suficient de clar, în special art. 5, coroborat cu art. 14 din lege, și că, având în vedere că nu s-a stabilit faptul că persoana în cauză obținuse o autorizație oficială de ședere (în fapt, Curtea a subliniat că reclamantului nu i s-au eliberat documentele scrise relevante), detenția acestuia intra sub incidența primei părți a art. 5 §

1

lit. f) din Convenție.

În ceea ce privește problema de a stabili dacă detenția reclamantului era arbitrară, Curtea evidențiază o serie de practici neobișnuite ale autorităților interne, de exemplu neluarea în considerare a procedurilor de plecare voluntară și deciziile generalizate de arestare preventivă, care, conform Guvernului, nu impuneau o apreciere individuală. Ținând seama de aceste practici, Curtea își exprimă rezervele cu privire la buna-credință a Guvernului, în ceea ce privește aplicarea politicii sale generalizate de arestare preventivă, durata maximă de detenție fiind de optsprezece luni. În plus, aceasta consideră că locul și condițiile materiale de detenție sunt îngrijorătoare. S-a pronunțat deja că o perioadă de detenție de trei luni în așteptarea pronunțării unei decizii privind o cerere de azil era excesiv de lungă, atunci când această lipsire de libertate era însoțită de condiții necorespunzătoare. Prin urmare, nu poate considera ca fiind rezonabilă o detenție de șase luni, în special ținând seama de condițiile de detenție descrise de diverse entități independente. Rezultă că detenția reclamantului până la data adoptării deciziei privind cererea de azil a acestuia nu era compatibilă cu art. 5 §

1

lit.f) din Convenție și că, prin urmare, această dispoziție a fost încălcată.

Concluzie

: încălcare (unanimitate).