Decizia nr. 54 din 28 iunie 2021

Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 19 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 26.769/300/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 77/2016

Prin cererea introductivă, contestatoarea A a formulat contestaţie la executare în contradictoriu cu B, C şi D, solicitând anularea încheierii din 15 noiembrie 2019 din Dosarul de executare nr. 1.200/2015 deschis de B, precum şi obligarea executorului judecătoresc la continuarea procedurii de executare silită.

În esenţă, s-a arătat că între A şi intimaţii C şi D a fost încheiat Contractul de credit nr. 6.755/2.11.2007, modificat prin Actul adiţional nr. 1/6.12.2007 şi Actul adiţional nr. 2/4.05.2010. Intimaţii nu şi-au executat obligaţiile de plată, astfel că a început executarea silită, fiind deschis Dosarul de executare silită nr. 1.200/2015, iar la 7 septembrie 2016 intimaţii C şi D au formulat notificare de dare în plată în temeiul Legii nr. 77/2016, pe care contestatoarea a atacat-o în Dosarul nr. 26.401/300/2016, contestaţia fiind admisă definitiv.

După rămânerea definitivă a acestei hotărâri judecătoreşti s-a formulat cerere de stăruinţă în executarea silită, iar la 11 noiembrie 2019 intimaţii au formulat şi o a doua notificare de dare în plată; prin încheierea din 15 noiembrie 2019 s-a refuzat continuarea procedurii de executare silită, faţă de notificarea de dare în plată.

Or, acest refuz este nelegal, din jurisprudenţa instanţelor reieşind că devalorizarea monedei euro nu poate fi considerată un risc supraadăugat, iar solvabilitatea intimaţilor nu poate fi reţinută pentru a justifica impreviziunea. Notificarea formulată este redactată de un alt avocat, dar motivele invocate sunt aceleaşi, nefiind adus niciun element de noutate, astfel că a fost exercitată abuziv şi cu rea-credinţă. Creditoarea a arătat că banca nu are deschisă calea contestaţiei la executare, ci doar pe aceea a contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016, putând formula contestaţia la executare doar dacă executorul refuză reluarea executării în situaţia admiterii contestaţiei. Deşi a observat că prima contestaţie formulată de A împotriva notificării de dare în plată a fost admisă, executorul judecătoresc a refuzat continuarea executării. Executorul judecătoresc avea competenţa de a observa că noua notificare de dare în plată nu aduce nicio noutate faţă de prima notificare, astfel că îşi oferă concursul abuzului de drept în favoarea debitorilor, fiind încălcate şi principiile care guvernează procedura de executare silită.

Judecătoria Sectorului 2, prin Sentinţa civilă nr. 5.255 din 10 august 2020, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că singura instanţă competentă să se pronunţe asupra condiţiilor de admisibilitate ale notificării de dare în plată este instanţa învestită cu contestaţie în condiţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016, nici instanţa de executare şi nici executorul judecătoresc neavând o competenţă în acest sens, notificarea de dare în plată având efect suspensiv de drept în privinţa executării silite.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel creditoarea A, solicitând admiterea căii de atac formulate, schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul admiterii contestaţiei la executare, şi, pe cale de consecinţă, anularea încheierii din 15 noiembrie 2019 întocmite de către executorul judecătoresc în cadrul Dosarului de executare nr. 1.200/2015 ca fiind nelegală şi netemeinică, precum şi obligarea executorului judecătoresc să continue procedura de executare silită faţă de debitori.

În motivarea căii de atac formulate se susţine, în esenţă, faptul că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa de fond nu a constatat că cea de-a doua notificare de dare în plată formulată de către debitori, în condiţiile în care aceasta avea acelaşi conţinut cu o altă notificare formulată anterior şi pentru care a fost admisă definitiv contestaţia formulată de bancă, este formulată în mod abuziv, debitorii nebeneficiind de protecţia oferită de dispoziţiile Legii nr. 77/2016.

La 22 ianuarie 2021, A a formulat o cerere de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se ofere o dezlegare de principiu chestiunii de drept: „dacă, în sensul art. 5 alin. 3 coroborat cu dispoziţiile art. 6 alin. 1, art. 7 alin. 4 şi art. 6 alin. 2 din Legea nr. 77/2016, notificările formulate de către debitori, ulterior admiterii definitive a contestaţiei formulate de către creditor împotriva primei notificări de dare în plată, mai produc sau nu efectul suspendării de drept prevăzut de Legea nr. 77/2016?”.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, când, în cursul judecăţii, un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii cu care a fost sesizată.

Instanţa de sesizare a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale anterior menţionate pentru a se dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, aceasta urmând a pronunţa în prezenta cauză o hotărâre definitivă, fiind învestită cu soluţionarea unui apel împotriva unei contestaţii la executare.

Totodată, s-a constatat că în faţa instanţei a fost ridicată o chestiune de drept, de a cărei dezlegare depinde soluţia ce urmează a se pronunţa pe fondul contestaţiei la executare, în sensul că de aprecierea asupra efectului suspensiv al celei de-a doua notificări formulate de către debitori în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 77/2016, în contextul în care anterior a mai fost formulată o altă notificare, respinsă în mod definitiv în condiţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016, urmează a se determina caracterul legal sau nelegal al încheierii din 15 noiembrie 2019 întocmite de către executorul judecătoresc.

Aspectele asupra cărora se solicită intervenţia instanţei supreme reprezintă o chestiune nouă, acest aspect de noutate fiind dat de faptul că relativ recent (în ultimii doi ani, potrivit hotărârilor judecătoreşti depuse la dosar de către apelantă) au început să apară în practică situaţii în care se formulează de către debitori mai multe notificări de dare în plată, cu conţinut relativ similar, după ce o primă notificare formulată a fost contestată de către creditor în procedura reglementată de art. 7 din Legea nr. 77/2016, iar această contestaţie a fost admisă în mod definitiv, neexistând o sesizare a instanţei supreme cu soluţionarea vreunui recurs în interesul legii care să vizeze aspectele invocate în prezenta cauză şi nicio dezlegare a instanţei supreme cu privire la acestea în cadrul vreunei alte proceduri.

Instanţa de trimitere a arătat că, potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, „până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat”.

Pornind de la examinarea acestor dispoziţii legale s-a susţinut că legea nu face nicio distincţie în privinţa numărului de notificări de dare în plată ce pot fi formulate de către debitori pe parcursul derulării unui credit, pentru ipoteza în care o primă procedură de dare în plată a imobilului nu s-a finalizat prin stingerea debitului, astfel că, dată fiind această situaţie, este posibil să fie formulate mai multe notificări de dare în plată în care să se invoce de către debitori impreviziunea, situaţie în care se pune problema dacă toate acestea vor avea efect suspensiv al procedurii de executare.

Totodată, s-a apreciat că, în lipsa unei distincţii făcute în lege, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 nu pot fi interpretate în sens restrictiv, în sensul că doar prima notificare ar avea caracter suspensiv, fiind posibil ca pe parcursul derulării raporturilor contractuale să apară situaţii în care debitorii să îndeplinească în mod cumulativ condiţiile la care fac referire dispoziţiile art. 4 din lege, faptul respingerii unei contestaţii a creditorului întemeiate pe dispoziţiile art. 7 din acelaşi act normativ nedând naştere în mod automat unei prezumţii a exercitării abuzive a drepturilor recunoscute în favoarea debitorilor.

În sprijinul acestei opinii, s-au considerat relevante şi dispoziţiile art. 7 alin. (5

Astfel, legea conferă debitorilor posibilitatea de a se libera de o obligaţie de plată ce a devenit pe parcursul derulării contractului prea oneroasă, ca o măsură de protecţie în favoarea consumatorilor, însă a prevăzut şi garanţii pentru ipoteza în care exercitarea acestui drept ar urma să se facă în mod abuziv, stabilind dreptul creditorului la penalităţi sau daune-interese, însă numai pentru situaţia în care s-ar face dovada de către acesta a formulării cu rea-credinţă a notificării de dare în plată.

În opinia apelantei creditoare, drepturile recunoscute de lege trebuie să fie exercitate în scopul pentru care ele au fost prevăzute, iar exercitarea dreptului debitorului de a formula o notificare de dare în plată trebuie să fie subordonată acestui principiu.

În opinia intimaţilor debitori, formularea unei noi notificări de dare în plată, după ce a fost admisă în mod definitiv contestaţia formulată de creditor, este permisă, fiind posibilă invocarea impreviziunii în raport cu situaţia de fapt a debitorilor, de mai multe ori pe parcursul derulării raporturilor contractuale, care poate fi într-o continuă dinamică, fapt ce presupune o analiză ori de câte ori cauza dedusă judecăţii o impune.

Din punctele de vedere şi jurisprudenţa înaintate de curţile de apel s-au conturat interpretări diferite ale problemei de drept ce formează obiectul sesizării, după cum urmează:

Ministerul Public a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă.

În ceea ce priveşte Legea nr. 77/2016, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii relevante asupra chestiunii de drept semnalate.

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în repetate rânduri, asupra constituţionalităţii Legii nr. 77/2016, relevante fiind:

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă.

Prealabil unei analize pe fond a chestiunii de drept pentru care se solicită o dezlegare de principiu se impune verificarea condiţiilor de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestui text: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Prin urmare, pentru declanşarea acestui mecanism, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

În vederea atingerii scopului menţionat de legiuitor mai este necesar ca problema de drept să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii se impune declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în acest sens fiind şi Decizia nr. 78 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 1.488/1/2017 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 5 martie 2018.

Analizând aceste condiţii de admisibilitate se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul sesizării se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze în apel, în ultimă instanţă, cum reiese din interpretarea coroborată a art. 712 şi 718 din Codul de procedură civilă prin raportare la art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016; problema supusă interpretării nu a făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu constituie obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Sub aspectul condiţiei ca problema supusă interpretării să se identifice într-o veritabilă „chestiune de drept” se impun mai multe precizări.

Prin Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, s-a arătat că, deşi art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, în doctrină s-a specificat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie pentru că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Problema de drept trebuie să fie una calificată, adică să necesite cu pregnanţă lămurirea înţelesului şi efectului juridic al respectivei dispoziţii, aşa cum s-a reţinut şi în Decizia nr. 20 din 5 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin întrebarea adresată instanţei supreme se solicită o interpretare coroborată a tuturor dispoziţiilor legale enumerate, prin raportare la particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la continuarea procedurii de executare silită, cu efecte asupra relaţiei profesionist-consumator, nereieşind că prin răspunsul la această întrebare se doreşte înlăturarea vreunei ambiguităţi sau neclarităţi ce ar viza textele legale a căror lămurire se solicită.

De altfel, instanţa de trimitere nu identifică prin punctul său de vedere caracterul neclar sau incomplet al normelor legale supuse atenţiei de către profesionistul-contestator, iniţiator al prezentului demers, ci susţine că solicitarea intervenţiei instanţei supreme se justifică prin prisma caracterului de noutate al chestiunii.

Din punctul de vedere exprimat de completul de judecată care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reiese cu claritate că acesta dispune de suficiente repere de analiză care să îi permită să aplice textele de lege evocate în sesizare pentru a soluţiona cauza supusă judecăţii, iar circumstanţele particulare ale dosarului relevă faptul că nemulţumirea contestatorului-creditor are în vedere „lipsa unei dispoziţii legale exprese care să reglementeze ipoteza notificărilor succesive de dare în plată” pe care debitorul le poate formula în cadrul procedurii de executare silită, în temeiul Legii nr. 77/2016.

Prin urmare, pe calea prezentului mecanism se solicită o rezolvare de principiu a problemei semnalate, cu motivarea că legea nu a distins dacă efectul suspendării de drept a plăţii sumelor de bani aferente contractelor de credit în temeiul notificării de dare în plată emise de executorul judecătoresc la solicitarea debitorului-consumator se produce de câte ori debitorul formulează o nouă notificare de dare în plată în legătură cu acelaşi contract de credit, deci şi în ipoteza în care, ulterior admiterii definitive a contestaţiei formulate de creditor împotriva primei notificări de dare în plată, debitorul formulează o nouă notificare de dare în plată.

Cu toate acestea, textele legale a căror lămurire se solicită sunt redactate cu claritate, iar interpretarea logică şi gramaticală a acestora nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii prealabile.

Din această perspectivă se apreciază că rămâne atributul exclusiv al instanţei de judecată operaţiunea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale amintite la diferitele circumstanţe de fapt care caracterizează fiecare litigiu, operaţiunea amintită fiind ridicată la rang de principiu fundamental şi găsindu-şi consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Aşadar, se consideră că revine instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând mecanismele de interpretare a actelor normative, pentru a da curs măsurilor reglementate de legiuitor şi pentru a ţine cont de scopul legitim urmărit de acesta prin adoptarea Legii nr. 77/2016, ţel care se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale iminente, cum se subliniază prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017.

Aşadar, sesizarea de faţă nu este admisibilă, problema supusă analizei nereprezentând o veritabilă chestiune de drept care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să prezinte o dificultate suficient de mare care să reclame intervenţia instanţei supreme prin intermediul mecanismului reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, mecanism de unificare a jurisprudenţei şi de asigurare a predictibilităţii acesteia.