ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1755/2018

Ședința publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1025 din 17 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2016, a fost respinsă acțiunea civilă înaintată de reclamantul A. împotriva pârâtului B., cu obligarea celui dintâi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în primă instanță acestuia din urmă, reținându-se de către instanța de fond că prin cererea introductivă în instanță s-a solicitat constatarea nulității absolute a înscrisului sub semnătură privată intitulat "chitanță de împrumut" încheiat între părți la data de 1 iunie 2005, prin prisma dispozițiilor art. 948 și ale art. 1180 C. civ. anterior (1864), arătându-se de către reclamant, pe de o parte că semnătura nu-i aparține, iar pe de altă parte că respectivul înscris nu conține mențiunea "bun și aprobat" pentru a fi apt, valabil în mod legal în vederea constatării unei obligații contractuale valide de împrumut.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel în termenul legal reclamantul, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii sale civile astfel cum a fost formulată, reiterând criticile și expunerea argumentelor sale din fața primei instanțe și depunând totodată expertiza realizată pe cale extrajudiciară de către exp. C. asupra unei xerocopii simple a înscrisului în litigiu (probă înlăturată de către instanță - conform celor expuse pe larg în partea introductivă a prezentei decizii - pentru considerentele că, pe de o parte, aceasta se prezintă a avea un caracter extrajudiciar, această expertiză nefiind încuviințată în prealabil de către instanță, cealaltă parte în proces neînsușindu-și concluziile sale, iar pe de altă parte, pentru că, în speță, concluziile sale au fost elaborate strict pe baza examinării unei xerocopii, iar nu a înscrisului original, așa cum dispun prevederile legale în materie, reținându-se totodată că, raportat la obiectul litigiului, acela de constatare a nevalabilității obligației juridice în cauză prin prisma neîndeplinirii de către înscrisul constatator al acestei obligații a cerinței legale instituite prin art. 1180 C. civ. anterior (1864), de a cuprinde mențiunea "bun și aprobat", aspectele vizând executarea semnăturii de către o altă persoană decât apelantul debitor împrumutat fiind dezlegate strict pe calea excepției autorității de lucru judecat în cauză a sentinței civile nr. 9498 din 6 noiembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2012, că proba astfel solicitată nu îndeplinește nici condițiile legale instituite prin art. 257 C. proc. civ., privind utilitatea, concludența și pertinența sa în cauză), în argumentarea poziției sale procesuale în sensul că semnătura aplicată pe înscrisul în litigiu nu îi aparține.

Tribunalul Satu-Mare, secția I civilă prin decizia nr. 522/A din 18 octombrie 2017 a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1025 din 17 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

A obligă apelantul-reclamant la plata către intimatul-pârât a sumei de 500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

S-a dispus ca, în temeiul dispozițiilor art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cu modificările ulterioare, cheltuielile procesuale avansate de stat pentru apelantul reclamant A. în temeiul art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cu modificările ulterioare, constând în taxa judiciară de timbru de 335 RON datorată în apel și de la plata căreia acesta a fost scutit prin încheierea civilă din data de 4 iulie 2017, să rămână în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant A..

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Satu-Mare, secția I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) și a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar rară a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Satu-Mare, secția I civilă, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Oradea, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 522/A din 18 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, secția I civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Oradea.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 mai 2018.