Akif Hasanov împotriva Azerbaidjanului

CAUZA CU AKIF HASANOV v. AZERBAIJAN (Depunerea nr. 7268/10) JUDGMENT STRASBOURG 19 septembrie 2019 FINAL 19/12/2019 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cazul Akif Hasanov v. Azerbaidjan, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțimea), care stă în calitate de Cameră compusă de: Angelika Nußberger, Președintele, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, André Potocki, Yonko Grozev, Mārtiδš Mits, Ltif Hüseynov, Lado Chanturia, judecători, și Claudia Westerdiek, grefierul secțiunii, având deliberat în privat la 27 august 2019, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 7268/10) împotriva Republicii Azerbaidjan depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 7268/10) de către un național azerbaidjan, dl Akif Hasanov (nr. 28 ianuarie 2010. Reclamantul a fost reprezentat de dl. Aliyev, avocat cu sediul în Azerbaidjan.

Guvernul Azerbaidjan (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Ç. δsgęrov. Reclamantul a afirmat, în special, că hotărârile instanțelor interne nu au fost justificate în mod corespunzător și că, în procedura de recurs, nu a fost informat de momentul și locul audierii. În plus, a susținut că a fost condamnat la o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul comisiei infracțiunii. Apoi, el a plâns, de asemenea, că exercitarea efectivă a dreptului său de cerere a fost împiedicată de autoritățile interne. La 16 martie 2016, notificarea plângerilor în temeiul articolelor 6 §§ 1 și 3 litera (c), 7 § § 1 și 34 din Convenție au fost acordate guvernelor contestate și restul cererii a fost declarat inadmisibil în conformitate cu art. 3 din Regulamentul Curții.

FACTELE CIRCUMSTĂRILOR CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1955 și trăiește în Baku. La o dată neespecificată în noiembrie 2007, poliția a inculpat reclamantul în fața Curții de district Khatai pentru acuzații de hooliganism minor pentru insult N.H. și E.N., frate și vecinul respectiv al reclamantului, pe stradă. La 20 noiembrie 2007, Tribunalul de district Khatai a constatat că reclamantul a fost vinovat și a condamnat la cinci zile de detenție administrativă. Hotărârea a fost aplicată imediat în conformitate cu legislația internă și reclamantul a fost reținut în consecință. La 26 noiembrie 2007, după eliberarea sa, reclamantul a apelat împotriva hotărârii, susținând că, la momentul presupusei infracțiuni, el a fost în spital, că instanța de primă instanță se bazase numai pe declarația unei victime și că nu a luat în considerare handicapul său, ceea ce exclude posibilitatea detenției sale.

10. Reclamantul și-a adăugat recursul, depunând notă de lansare din 20 noiembrie 2007 eliberată de Spitalul Clinic Baku nr. 2 care a declarat că, de la 31 octombrie până la 20 noiembrie 2007, reclamantul a primit tratament la acest spital. 11. La 12 decembrie 2007, Curtea de Apel Baku a respins recursul depus de solicitant. 12. Din documentele din cauze se constată că, la 10 noiembrie 2008, 7 și 13 ianuarie 2009, reclamantul a trimis scrisori Curții de District Khatai, Curtea de Apel Baku și Curtea Supremă plângând în legătură cu circumstanțele arestării și detenției sale de către poliție. În aceste scrisori, el nu s-a plâns în legătură cu presupusul eșec al Curții de Apel al lui Baku de a examina recursul său sau de a-i furniza o copie a unei decizii în acest sens.

13. În plus, din documentele din cauze se constată că, după cererea reclamantului la o dată neespecificată în 2009, la 24 august 2009, grefierul Curții de Apel Baku a emis reclamantului o copie a hotărârii instanței de recurs din 12 decembrie 2007. 14. Potrivit Guvernului, dosarul relevant care conține înregistrările cazului a fost distrus datorită expirării timpului prevăzut de reglementările interne de arhivă. 15. La 8 august 2014, avocatul reclamantului, dl I. Aliyev, a fost arestat pe acuzații de evaziune fiscală, de antreprenorialitate ilegală și de abuz de autoritate. În cursul cauzei de căutare a biroului său, o serie de documente au fost confiscate de autoritățile de stat, inclusiv toate dosarele referitoare la cererile depuse în fața Curții în posesia dlui I. Aliyev, ca reprezentant al reclamanților în fața Curții.

La 25 octombrie 2014, unele dintre documentele confiscate au fost returnate la Javad Javadov, avocatul dlui Aliyev. 16. Prin fax din 28 august 2014, dl I. Aliyev a informat Curtea cu privire la incarcarea dosarelor, susținând o încălcare a articolului 34 din Convenție în ceea ce privește toate cererile afectate. În scrisorile trimise Curții în septembrie 2014 dl I. Aliyev și-a reiterat plângerea cu privire la incarcarea dosarelor. II. DIRECȚIUL DOMESTIC RELEVANT 17. Codul de infracțiuni administrative („CAO”), astfel cum este în vigoare la momentul material, prevede: art. 433. Termenul de examinare a unei plângeri sau a unei proteste împotriva unei decizii pronunțate în cadrul procedurii administrative “433.1.

Se examinează o plângere sau un protest împotriva unei decizii pronunțate în cadrul procedurii administrative în termen de zece zile de la data primirii [a doua]. 433.2. În cazul în care o persoană care a comis o infracțiune administrativă este condamnată la detenție administrativă, o plângere sau un protest împotriva deciziei privind detenția administrativă se examinează în termen de trei zile de la data primirii plângerii sau protestelor respective.” art. 437. Pronunțarea unei decizii pronunțate în legătură cu o plângere sau protest împotriva unei decizii pronunțate în cadrul procedurii administrative „... 437.3.

Decizia privind plângerea sau protestarea împotriva unei decizii privind detenția administrativă este transmisă unui organism de executare (persoană autorizată), precum și unei persoane condamnate la detenție administrativă la data de pronunțare a acesteia.” ÎNCĂLCAREA DREPTULUI ALEGAT A ARTICOLELOR 6 §§ 1 și 3 ( ) și 7 § 1 din Convenția 18. Reclamantul s-a plâns că hotărârile instanțelor interne nu au fost motivate în mod corespunzător și că dreptul său la o audiere echitabilă și publică a fost încălcat în cazul în care Curtea de Apel nu l-a informat cu privire la momentul și locul audierii. 19. De asemenea, reclamantul se plângea că a fost condamnat la o penalitate mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul în care presupusa infracțiune penală a fost comisă, deoarece în temeiul legii interne persoanele cu handicap de gradul 2 nu pot fi condamnate la detenție administrativă.

20. El s-a bazat pe art. 6 § § § § 1 și 3 lit. (c) și 7 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citesc după cum urmează: art. 6 „1. În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal … Toată lumea acuzată de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... pentru a se apăra în persoană ...” art. 7 „1…

Nici nu se impune o penalitate mai grea decât cea care a fost aplicabilă la momentul comisiei infracțiunii.” Concluziile părților 21. Guvernul a susținut că reclamantul nu a respectat regula de șase luni atunci când a depus cererea în fața Curții în 2010. Guvernul a susținut că argumentele reclamantului că nu era conștient de procedurile în fața instanței de recurs au fost îndoieli având în vedere cerința articolului 433.1 din CAO, potrivit căreia o plângere sau un protest împotriva unei decizii pronunțate în cadrul procedurii administrative trebuie examinată în termen de zece zile de la data primirii acesteia. Chiar dacă reclamantul nu ar fi primit decizia instanței de recurs în timp util, el ar fi putut încă să solicite în registrul Curții de Apel de la Baku și a obținut o copie a acesteia.

22. Guvernul a remarcat că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă că a încercat să obțină o copie a deciziei în cauză înainte de 24 August 2009. În opinia Guvernului, nu era realist faptul că reclamantul ar fi așteptat aproape doi ani înainte de a solicita Curtea de Apel Baku să elibereze o copie a deciziei și că a fost doar după ce a decis să depună o cerere la Curtea că a solicitat și a primit o copie. 23. Reclamantul a susținut că decizia Curții de Apel din Baku a fost obținută doar după un an și opt luni de depunere numeroase plângeri persistente la diferitele autoritățile judiciare și executive interne. Evaluarea Curții 24. Curtea trebuie să stabilească dacă această parte a cererii respectă cerințele de admisibilitate prevăzute la art. 35 § 1 din Convenție, care prevede, în măsura în care este relevant: „1.

Curtea poate aborda chestiunea ... numai într-o perioadă de șase luni de la data la care a fost luată decizia finală… ” 25. Scopul regulamentului de șase luni este de a promova siguranța juridică și de a se asigura că cazurile care provoacă probleme în temeiul Convenției sunt tratate într-o perioadă rezonabilă de timp.

În plus, este menit să protejeze autoritățile și alte părți interesate de a fi lăsate într-o stare de incertitudine pentru o perioadă prelungită de timp (a se vedea Sabri Güneș c. Turcia) [GC], nr. 27396/06, § 39, 29 iunie 2012). 26. În cazul în care nu sunt disponibile măsuri de remediere sau nu sunt considerate ineficace, termenul de șase luni în principiu este de la data actului reclamat (a se vedea Hazar și alții c. Turcia (dec.), nr. 62566/00, 10 ianuarie 2002). Cu toate acestea, se pot aplica considerații speciale în cazurile excepționale în care un solicitant se folosește sau se bazează pe un remediu care aparent există și numai ulterior devine conștienți de circumstanțele care fac un astfel de remediu ineficient; în acest caz, este necesar să ia începutul perioadei de șase luni ca data la care a devenit prima conștientă sau ar trebui să fi fost conștienți de aceste circumstanțe care restricționează acest remediu ineficace (a se vedea Paul și Audrey Edwards v. Regatul Unit (dec.), nr. 46477/99, 7 iunie 2001). 27. Curtea reiterează că atunci când un reclamant are dreptul de a fi servit automat cu o copie a deciziei interne finale, obiectul și scopul articolului 35 § 1 din convenție sunt cel mai bun deservit prin numărarea perioadei de șase luni de la data de serviciu a copiei deciziei scrise,

indiferent dacă această decizie a fost eliberată anterior oral (a se vedea Worm c. Austria) , 29 august 1997, § 33, Raporturi de hotărâri și decizii 1997 V; și Mahammad Majidli c. Azerbaidjan [Comitetul] nr. 24508/11 și 44581/13, § 34, 16 februarie 2017). 28. Curtea reiterează, de asemenea, că este obligată unei părți interesate să manifeste o diligență specială în apărarea intereselor sale și să ia măsurile necesare pentru a se apropia de evoluțiile procedurii (a se vedea, printre altele, Uruci c. Albania (dec.), nr. 6491/06, 24 ianuarie 2012). 29. În ceea ce privește circumstanțele prezentei cauze, Curtea constată că reclamantul și-a interzis recursul împotriva hotărârii instanței de primă instanță la 26 noiembrie 2007. Decembrie 2007, după cum avea dreptul el, în termenul stabilit de art. 437 din CAO (a se vedea punctul 17 de mai sus).

Curtea remarcă afirmația reclamantului că s-a plâns continuu la diferite autorități judiciare și executive interne în legătură cu nerespectarea recursului său și a pronunțat decizia respectivă și că nici un răspuns din partea autorităților nu a urmat. Reclamantul a susținut că aceasta a fost doar la 24 de ani. În august 2009, el a primit o copie a deciziei depuse de Curtea de Apel de la 12 decembrie 2007. 30. Cu toate acestea, Curtea constată că această afirmație nu a fost justificată printr-o copie a unei plângeri sau a unei cereri relevante sau a oricărei alte dovezi.

Dimpotrivă, din documentele din cauze se constată că, în reclamațiile depuse la diferite instanțe, reclamantul nu s-a plâns niciodată de faptul că Curtea de Apel din Baku nu a examinat recursul său sau de a-i furniza o copie a deciziei sale (a se vedea punctul 12). Nici reclamantul nu a afirmat că dosarul de care a fost confiscat de Guvern (a se vedea punctul 15) conține în orice moment copii ale cererilor relevante depuse de el sau că acestea au fost distrase de dosarul în timp ce era în mâinile Guvernului și că, din acest motiv, el a fost împiedicat să le prezinte Curtea.

31. După examinarea faptelor cauzei, Curtea consideră că, având în vedere că termenul de hotărâre pentru astfel de apeluri în temeiul articolului 433 din CAO este de trei zile (a se vedea punctul 17 mai sus) și că reclamantul și-a prezentat recursul la 26 noiembrie 2007, reclamantul ar fi trebuit să se fi aflat conștient de o presupusă inactivitate a instanței de apel în ceea ce privește recursul său până la sfârșitul anului 2007. Chiar dacă Curtea de Apel Baku nu l-a convocat și nu-și va asigura participarea la audiere (și ar fi depus o copie a hotărârii sale asupra reclamantului), aceste fapte nu ar fi putut elibera reclamantul, obligația sa individuală de a întreprinde măsuri elementare și de a solicita informații de la autoritățile relevante cu privire la rezultatul apelului său.

32. În plus, în urma lipsei de răspuns la numeroasele sale plângeri, după cum susține reclamantul în fața Curții, el ar fi trebuit să fie conștient de ineficacitatea anchetei administrative sau judiciare interne în cursul anului 2008. Presupunerea absenței unei activități în anchetarea unor astfel de afirmații grave pentru o perioadă de timp atât de lungă ar fi trebuit să-l fi dus să tragă concluzii adecvate și să introducă plângerea în fața Curții. Reclamantul nu a furnizat nicio informație care să justifice inactivitatea sa în acest sens și nu se aplică direct Curții fără o astfel de lungă întârziere. Prin urmare, Curtea constată că, în circumstanțele prezentului caz, reclamantul ar trebui să fi încheiat cu mult timp înainte – și cu siguranță cu mai mult de șase luni înainte – introducerea prezentei cereri că această anchetă nu a fost eficace.

33. În lipsa oricărei explicații în acest sens și având în vedere circumstanțele specifice ale prezentelor cauze, Curtea consideră că inactivitatea neexplicată a reclamantului timp de mai mult de doi ani în ceea ce privește posibilul avort al justiției din partea instanței de recurs a căzut necorespunzătoare de un scop major al articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea Pirali Orujov v. Azerbaidjan , nr. 8460/07, §§ 53-58, 3 februarie 2011). 34. Prin urmare, Curtea constată că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 1 și 4 din Convenție. II.

COMPLIENȚA CU art. 34 din convenție 35. Prin intermediul unui fax din 28 august 2014 avocatul reclamantului a introdus o nouă plângere în numele reclamantului, susținând că incarcarea din biroul său a întregului dosar al cazului în care a avut loc reclamantul înaintea Curții a constituit un obstacol pentru exercitarea dreptului reclamantului de cerere individuală în temeiul articolului 34 din convenție, care se citește după cum urmează: „Curtea poate primi cereri de la oricare persoană, organizație neguvernamentală sau grup de persoane care susțin că sunt victime de o încălcare de către una dintre Înaltele părți contractante a drepturilor prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale.

Înalte părți contractante se angajează să nu împiedice în niciun fel exercitarea efectivă a acestui drept.” Guvernul a susținut că documentele, inclusiv dosarele referitoare la cererile pe care le-a fost întârziate în fața Curții, au fost confiscate de la biroul reprezentantului reclamantului la 9 august 2014, care este mai mult de patru ani după ce cererea a fost depusă Curții și au fost depuse la 25 octombrie 2014, care este de aproape doi ani înainte ca reprezentantul reclamantului să fie implicat în prezentarea observațiilor după comunicarea plângerilor. Prin urmare, reclamantul nu poate argumenta în mod valoros că, în orice etapă a procedurii, se putea fi influențat în mod oarecare decizia de confidențialitate a procesului său și, de asemenea, reclamantul nu a furnizat nici o justificare a plângerii sale și a indicat în ce mod în special în care guvernul a împiedicat exercitarea efectivă a dreptului său în cauză.

37. Reclamantul își menține plângerea. Evaluarea Curții 38. Annagi Hajibeyli c. Azerbaidjan (nr. 2204/11, §§ 64-79, 22 octombrie 2015) după examinarea unei plângeri identice pe baza aceleiași fapte, Curtea a constatat că Statul pârât nu a îndeplinit obligațiile sale în temeiul articolului 34 din Convenție. Curtea consideră că analiza și constatarea acesteia au făcut în cadrul Hotărârea Annagi Hajibeyli se aplică, de asemenea, în cazul în cauză și nu vede niciun motiv pentru a se abate de la concluzia că privarea accesului reclamantului și a avocatului său la copia cazului constituie, în sine, o interferență nejustificată și o obstacolă gravă pentru exercitarea efectivă a dreptului individual al reclamantului de solicitare.

39. Prin urmare, Curtea constată că Statul pârât nu a îndeplinit obligațiile sale în temeiul articolului 34 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 40. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 41. Reclamantul a solicitat 15.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 42. Guvernul a susținut că suma pretinsă de către reclamant a fost nefondată și excesivă și a considerat că, în orice caz, o constatare a unei încălcări ar constitui o satisfacție suficientă.

43. Prejudicii materiale ca urmare a încălcării constatate. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că aceasta poate fi compensată numai prin constatarea unei încălcări. Costuri și cheltuieli 44. Reclamantul a solicitat 4 200 EUR pentru servicii juridice efectuate în cadrul procedurii în fața instanțelor interne și a Curții. El a prezentat contractele relevante încheiate cu reprezentantul său. 45. Guvernul a considerat că sumele reclamantei nu sunt justificate și excesive. Guvernul a solicitat Curții să aplice o abordare strictă în ceea ce privește cererile reclamantei. De asemenea, au susținut că contractele au fost retrase până în noiembrie 2007 și că sumele au fost exagerate în mod intenționat.

46. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În acest caz, Curtea constată că, în acțiunea din față, reclamantul a fost reprezentat de dl I. Aliyev, care a prezentat observații identice într-o serie de alte cereri similare. Având în vedere acest fapt, precum și documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului sumei de 500 EUR care acoperă costurile sub toate capurile. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 § § § 1 și 3 litera (c) și al articolului 7 § 1 din Convenție inadmisibilă; statul pârât nu a îndeplinit obligațiile sale în temeiul articolului 34 din convenție; deține (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală, în conformitate cu art. 2 din Convenție, 500 EUR (cincă sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru el, în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie transformat în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data de decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare, plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 septembrie 2019, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Claudia Westerdiek Angelika Nußberger Președintele grefierului

FIFTH SECTION

CASE OF AKIF HASANOV v. AZERBAIJAN (Application no. 7268/10) JUDGMENT STRASBOURG 19 September 2019 FINAL 19/12/2019 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Akif Hasanov v. Azerbaijan, The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Chamber composed of: Angelika Nußberger, President, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, André Potocki, Yonko Grozev, Mārtiņš Mits, Lәtif Hüseynov, Lado Chanturia, judges, and Claudia Westerdiek, Section Registrar, Having deliberated in private on 27 August 2019, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5. The applicant was born in 1955 and lives in Baku.

RELEVANT DOMESTIC LAW

17. The Code of Administrative Offences (“the CAO”), as in force at the material time, provided: Article 433. Time-limit for the examination of a complaint or protest against a decision delivered in administrative proceedings “433.1. A complaint or protest against a decision delivered in administrative proceedings shall be examined within ten days of the date of the receipt [thereof]. 433.2. If a person who committed an administrative offence is sentenced to administrative detention, a complaint or protest against the decision concerning that administrative detention shall be examined within three days of the date of the receipt of the respective complaint or protest.” Article 437. Pronunciation of a decision delivered in connection with a complaint or protest against a decision delivered in administrative proceedings “... 437.3.

Decision concerning a complaint or protest against a decision concerning administrative detention shall be delivered to an executing organ (authorised person) as well as to a person who is sentenced to administrative detention at the date when it was pronounced.” THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLEs 6 §§ 1 and 3 ( c ) and 7 § 1 of the Convention

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

40. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage