BEYSÜLEN v. TURKEY

DECIZIE A SEGUNDEI SECȚIUNI DECIZIE Nr. 36824/11 Yüksel BEYSÜLEN împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 26 noiembrie 2019 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Ivana Jelić, Arnfinn Bårdsen, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 26 aprilie 2011, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 28 iunie 2019 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Yüksel Beysülen, este un cetățean turc, născut în 1978 și locuiește în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna N. Kurtuluș Atahan, avocat care practică la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la nedreptatea procedurii penale din cauza restricției sistemice impuse asupra dreptului său de acces la un avocat în cursul etapei preliminare în temeiul Legii nr. 3842 și utilizarea ulterioară de către instanța de judecată a declarațiilor luate în absența unui avocat. Având în vedere aceeași dispoziție, reclamantul susține în continuare că el nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial din cauza prezenței unui judecător militar în componența Curții de Securitate de Stat în etapa inițială a procesului. El se plângea în continuare de incapacitatea sa de a examina sau a examina martorul, și anume A.T., în timpul procedurii penale. Cererea a fost comunicată Guvernului DIRECȚIUL În ceea ce privește plângerile referitoare la lipsa asistenței juridice disponibile reclamantului în cursul anchetei preliminare, utilizarea declarațiilor sale luate în absența unui avocat și presupusa incapacitate de a examina martorii în cursul procedurii penale După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 28 iunie 2019, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluției problemei ridicate de cerere și a solicitat, în continuare, Curtea să excludă aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz a existat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat. Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească reclamantului, Yüksel Beysülen, 500 EUR (cincă sute de euro) euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului în vederea soluționării cauzei menționate mai sus pe termen lung în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Prin scrisoarea din 30 iulie 2019, reclamantul a indicat că nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale pe baza cărora a considerat sumele oferite de Guvern prea scăzute. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea a stabilit în mai multe cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile de negare sistemică a asistenței juridice și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat pentru a condamna reclamanții (a se vedea, printre altele, Beuze c. Belgia [GC], nr. 71409/10, 9 noiembrie 2018; Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07, 13 martie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05, 13 martie 2018; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05, 23 ianuarie 2018; și Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017). 12. În cazurile menționate mai sus, Curtea, fără să examineze dacă natura sistemică a restricției privind dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție, a considerat că utilizarea declarațiilor reclamantului către poliție de către instanța de judecată, fără să examineze problema admisibilității lor și nerecuperării ulterioare a Curții de casă a acestei deficiențe, constituie o încălcare a articolului respectiv. În plus, în toate cazurile de mai sus, Curtea a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§ 1 și 3 (c) din Convenție au constituit suficientă satisfacție pentru prejudiciile morale suportate de solicitanți. 13. În plus, Curtea a înființat, de asemenea, în o serie de cazuri, inclusiv în ceea ce privește reclamațiile referitoare la incapacitatea reclamanților de a examina martorii în timpul procedurii penale împotriva acestora (a se vedea, printre altele, Schatschaschwili c. Germania [GC], nr. 9154/10, ECHR 2015; Al-Khawaja și Tahery c. Regatul Unit [GC], nr. 26766/05 și 22228/06, CEDH 2011 și Dasttan c. Turcia , nr. 37272/08, 10 octombrie 2017). 14. Curtea observă în continuare că guvernul a recunoscut în mod explicit o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție în declarația lor unilaterală. 15. De asemenea, este important să se rețină faptul că dispozițiile juridice din care s-a abordat problema restricției sistemice privind dreptul la un avocat au fost abrogate prin Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 (a se vedea mai departe Salduz c. Turcia [GC], nr. 36391/02, § 27-31, CEDH 2008) și un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, în care nu există dispoziții privind o restricție sistemică a dreptului de acces la un avocat. 16. Curtea constată, de asemenea, că până la 31 iulie 2018, art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților un remediu care presupune posibilitatea redeschiderei procedurii penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată încălcarea convenției sau a protocolelor sale. Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 7145 la 31 Iulie 2018, reclamanții au acum dreptul de a depune o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri ale Curții de a-și elimina cazul din lista de cazuri pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 § 1 litera (f) din Codul de Procedință Penală ca motive pentru redeschiderea procedurii penale. Astfel, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurilor în urma unei decizii sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (a se vedea, prin contrast, Igranov și alții v. Rusia , nr. 42399/13 și alții 8 , § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în acest sens, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 17. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, în cazul în care reclamantul solicită acest lucru. Prin urmare, Curtea consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de protocoalele sale, Curtea constată că aceasta revine, în primul rând, autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției. 18. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este în conformitate cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice altă cale de remediere disponibilă pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). 19. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu necesită continuarea examinării cererii (art. 37 § amenda 20. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 21. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din lista. În ceea ce privește plângerea privind independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat din Istanbul în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția 22. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, partea reclamantă se plângea de asemenea că nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial din cauza prezenței unui judecător militar în componența Curții de Securitate de Stat din Istanbul în etapa inițială a procesului. 23. Având în vedere toate dovezile în posesia sa și în măsura în care este competentă să examineze acuzațiile, Curtea nu a constatat nici o apariție a încălcării drepturilor și libertăților garantate de Convenția sau de protocolele sale (a se vedea İzzet Çelik , citat mai sus, § 33, 23 ianuarie 2018, și Kabaskal și Atar c. Turcia , nr. 70084/01 și 70085/01, § 34, 19 septembrie 2006). 24. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenii declarației guvernului contestat în conformitate cu art. 6 §§ § și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în aceasta; Decide să facă parte din aplicarea acestei cereri din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Declarați restul cererii inadmisibil. Realizat în limba engleză și notificat în scris la 19 decembrie 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele Adjunct Registrului

SECOND SECTION

DECISION

Application no.

36824/11

Yüksel BEYSÜLEN

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 26

November 2019 as a Committee composed of:

Julia Laffranque,

President,

Ivana Jelić,

Arnfinn Bårdsen,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 26 April 2011,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 28 June 2019 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

FACTS AND PROCEDURE

1.

The applicant, Mr Yüksel Beysülen, is a Turkish national, who was born in 1978 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Ms N. Kurtuluș Atahan, a lawyer practising in Istanbul.

2.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

3.

The applicant complained under Article 6 of the Convention about the unfairness of the criminal proceedings due to the systemic restriction imposed on his right of access to a lawyer during the pre-trial stage pursuant to Law no. 3842 and the subsequent use by the trial court of the statements taken in the absence of a lawyer. Relying on the same provision, the applicant further maintained that he had not been tried by an independent and impartial tribunal due to the presence of a military judge in the composition of the State Security Court at the initial stage of the trial. He further complained of his inability to examine or have examined the witness, namely A.T., during the criminal proceedings.

4.

The application had been communicated to the Government

.

THE LAW

As regards the complaints concerning the lack of legal assistance available to the applicant during the preliminary investigation, use of his statements taken in the absence of a lawyer and his alleged inability to examine the witnesses in the course of the criminal proceedings

5.

After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 28 June 2019, the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention.

6.

The declaration provided as follows:

“The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court.

The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer.

The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article

6 of the Convention.

The Government thus offer to pay the applicant, Yüksel Beysülen, EUR

500 (five

hundred

euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.

This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”

7.

By a letter of 30 July 2019, the applicant indicated that he was not satisfied with the terms of the unilateral declaration on the ground that he found the amount offered by the Government too low.

8.

The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

9.

It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

10.

To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v. Turkey

(preliminary objections) [GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI;

WAZA Sp. z o.o. v. Poland

(dec.), no.

11602/02, 26 June 2007; and

Sulwińska v. Poland

(dec.), no.

28953/03, 18

September 2007).

11.

The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints of systemic denial of legal assistance and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict applicants (see, among others,

Beuze v. Belgium

[GC], no.

71409/10, 9 November 2018;

Mehmet Duman v. Turkey

, no.

38740/09, 23

October 2018;

Ömer Güner v. Turkey

, no. 28338/07, 4 September 2018;

Girișen v. Turkey

, no. 53567/07, 13 March 2018;

Canșad and Others v.

Turkey

, no. 7851/05, 13 March 2018;

İzzet Çelik v. Turkey

, no.

15185/05, 23

January 2018; and

Bayram Koç v. Turkey

, no. 38907/09, 5

September 2017).

12.

In the above-mentioned cases, the Court, without examining whether the systemic nature of the restriction on the applicant’s right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§ 1 and

3

(c) of the Convention, held that the use of the applicant’s statements to the police by the trial court, without examining the question of their admissibility and the Court of Cassation’s subsequent failure to remedy that shortcoming, had constituted a violation of that Article. Moreover, in all of the above cases, the Court considered that the finding of a violation of Article

6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention constituted sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicants.

13.

Furthermore, the Court has also established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about applicants’ inability to examine witnesses during the criminal proceedings against them (see, among other authorities,

Schatschaschwili v.

Germany

[GC], no. 9154/10, ECHR 2015;

Al-Khawaja and Tahery v.

the United Kingdom

[GC], nos. 26766/05 and 22228/06, ECHR 2011; and

Daștan v. Turkey

, no. 37272/08, 10

October 2017).

14.

The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged a violation of Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention in their unilateral declaration.

15.

It is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to a lawyer stemmed were repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further,

Salduz v. Turkey

[GC], no.

36391/02, § 27-31, ECHR 2008) and that a new Code of Criminal Procedure (Law no. 5271) entered into force on 1 June 2005, in which there is no provision for a systemic restriction on the right of access to a lawyer.

16.

The Court further notes that until 31 July 2018, Article 311 § 1 (f) of Code of Criminal Procedure provided applicants with a remedy entailing the possibility of the reopening of the criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no.

7145 on 31

July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration as these two situations are now exhaustively listed in Article

311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (see, by contrast,

Igranov and Others v.

Russia

, nos.

42399/13 and 8 others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare

Sroka v. Poland

(dec.), no. 42801/07, 6

March 2012).

17.

In that connection, it further points out that in accordance with the Court’s case-law and practice, reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so requests. Thus, the Court considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its protocols, the Court notes that it falls, in the first place, to the national authorities to redress any violation of the Convention.

18.

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –

which is consistent with the amounts awarded in similar cases

– the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see

Jeronovičs v. Latvia

[GC], no. 44898/10, §§

116

‑

118, 5

July 2016).

19.

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article

37 §

1

in fine

).

20.

Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (

Josipović v. Serbia

(dec.), no. 18369/07, 4

March 2008).

21.

In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.

As regards the complaint concerning the independence and impartiality of the Istanbul State Security Court under Article

6 §

1 of the Convention

22.

Relying on Article 6 § 1 of the Convention, the applicant party also complained that he had not been tried by an independent and impartial tribunal due to the presence of a military judge in the composition of the Istanbul State Security Court at the initial stage of the trial.

23.

Having regard to all the evidence in its possession, and in so far as it has jurisdiction to examine the allegations, the Court has not found any appearance of a breach of the rights and freedoms guaranteed by the Convention or its Protocols (see

İzzet Çelik

, cited above, §

33, 23

January 2018, and

Kabasakal and Atar v. Turkey

, nos.

70084/01 and

70085/01, §

34, 19

September 2006).

24.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike that part of the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 19 December 2019.

Hasan Bakırcı

Julia Laffranque

Deputy Registrar

President