- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 10 decembrie 2019
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Akkaya împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND DECIZIE nr. 19452/12 Ali Ekber AKKAYA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 10 decembrie 2019 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Ivana Jelić, Arnfinn Bårdsen, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 22 martie 2012, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 12 septembrie 2019 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Ali Ekber Akkaya, este un național turc, născut în 1968 și locuiește în Franța.
El a fost reprezentat în fața Curții de către dna Epceli Arslan și dna D. Kaya, avocați care practică în İstanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 (c) din Convenția privind nedreptatea procedurii penale din cauza restricției sistemice impuse dreptului de acces la un avocat și utilizarea ulterioară de către instanța de judecată a declarațiilor sale și a altor co-apăratori obținute presupus sub presiune și în absența unui avocat. În același sens, reclamantul a afirmat în continuare că autoritățile nu l-au informat cu privire la dreptul său la un avocat și la dreptul său de a rămâne tăcut în cursul fazei anterioare.
Solicitarea a fost comunicată guvernului THE LEI După eșuarea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, cu o scrisoare de 12 ani. În septembrie 2019, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei formulate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz s-a încălcat drepturile reclamantului în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat.
Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească reclamantului, Ali Ekber AKKAYA, EUR 500 (cincă sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi taxat reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus în așteptarea Curții Europene a Drepturilor Omului.
Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Prin scrisoarea din 16 octombrie 2019, reprezentantul reclamantului a indicat că nu a fost satisfăcută cu termenii declarației unilaterale, deoarece a constatat că suma oferită de Guvern este prea scăzută.
Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului.
În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o.
c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 10. Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, inclusiv cazurile aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile de negare sistemică a asistenței juridice și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat la reclamanții condamnați (a se vedea, printre altele, Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05, 23 ianuarie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05, 13 martie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07 , 13 martie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; și Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018). 11. În cazurile menționate mai sus, Curtea, fără să examineze dacă natura sistemică a restricției privind dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție, a considerat că utilizarea declarațiilor reclamantului către poliție de către instanța de judecată, fără să examineze problema admisibilității lor și neredresarea ulterioră a Curții de casă a acestei deficiențe, au constituit o încălcare a articolului respectiv.
În plus, în toate cazurile de mai sus, Curtea a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§§§ 1 și 3 (c) din Convenție a constituit o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de solicitanți. 12. În plus, Curtea a stabilit, de asemenea, în mai multe cazuri, inclusiv cele împotriva acestora.
Turcia, practica sa privind plângerile referitoare la utilizarea de către instanța de judecată a probelor obținute sub presiune și faptul că nu a informat o persoană cu privire la drepturile sale înainte de acțiunile de investigare (a se vedea, printre altele, în ceea ce privește utilizarea declarațiilor luate sub presupusa presiune, Mehmet Duman , citată mai sus, Özcan Çolak c. Turcia , nr. 30235/03, §§ 47-50, 6 octombrie 2009; Örs și alții c. Turcia , nr. 46213/99, §§ 53-61, 20 iunie 2006; a se vedea, în ceea ce privește neinformarea unui individ cu privire la drepturile sale înainte de acțiunile de investigație și utilizarea de către instanța de judecată a dovezilor obținute de la aceasta, İbrahim și alții c. Regatul Unit [GC], nr. 50541/08 și altele 3, 13 septembrie 2016; și Hakan Duman c. Turcia , nr. 28439/03, 23 martie 2010). 13. Curtea observă, de asemenea, că guvernul a recunoscut în declarația lor unilaterală o încălcare a articolului 6 §§ și 3 din Convenție.
14. Este de asemenea important să se noteze că dispozițiile juridice de la care a fost abrogată legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 privind limitarea sistemică a dreptului la un avocat (a se vedea mai departe Salduz Turcia [GC], nr. 36391/02, §§§ 31, CEDO 2008) și faptul că un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, în care nu există restricții sistemice privind dreptul de acces la un avocat. 15. Curtea observă în continuare că, până la 31 iulie 2018, art. 311 § (f) din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților o soluție care implică posibilitatea redeschiserii procedurilor penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale.
Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 7145 la 31 Iulie 2018, reclamanții au acum dreptul de a depune o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri ale Curții de a-și elimina cazul din lista de cazuri pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 § 1 litera (f) din Codul de Procedință Penală ca motiv pentru redeschiderea procedurii penale.
Prin urmare, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurilor în urma unei decizii sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (contra, Igranov și alții v. Rusia , nr. 42399/13 și alții , § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în acest sens, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 16. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, dacă reclamantul o solicită.
Prin urmare, se consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de Protocolele sale, Curtea constată că aceasta revine, în primul rând, autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției.
17. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este în conformitate cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice altă cale de remediere disponibilă pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). 18. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 19. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 20. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția. Adoptată în engleză și notificată în scris la 9 ianuarie 2020. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 19452/12 Ali Ekber AKKAYA against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 10 December 2019 as a Committee composed of: Julia Laffranque, President, Ivana Jelić, Arnfinn Bårdsen, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 22 March 2012, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 12 September 2019 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration, Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1. The applicant, Mr Ali Ekber Akkaya, is a Turkish national, who was born in 1968 and lives in France. He was represented before the Court by Ms S. Epçeli Arslan and Ms D. Kaya, lawyers practising in İstanbul.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
The applicant complained under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention about the unfairness of the criminal proceedings due to the systemic restriction imposed on the right of access to a lawyer and the subsequent use by the trial court of his and other co-defendants’ statements obtained allegedly under duress and in the absence of a lawyer. In the same vein, the applicant further alleged that the authorities had failed to inform him of his right to a lawyer and his right to remain silent during the pre-trial stage.
The application had been communicated to the Government . THE LAW
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 12 September 2019 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention. The declaration provided as follows: “The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court. The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer. The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. The Government thus offer to pay the applicant, Ali Ekber AKKAYA, EUR 500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
By a letter of 16 October 2019, the applicant’s representative indicated that she was not satisfied with the terms of the unilateral declaration as she found the amount offered by the Government too low.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey (preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.), no. 28953/03, 18 September 2007).
The Court has established in a number of cases, including cases brought against Turkey, its practice concerning complaints of systemic denial of legal assistance and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict applicants (see, among other authorities, Bayram Koç v. Turkey , no. 38907/09, 5 September 2017; İzzet Çelik v. Turkey , no. 15185/05, 23 January 2018; Canșad and Others v. Turkey , no. 7851/05, 13 March 2018; Girișen v. Turkey , no. 53567/07, 13 March 2018; Ömer Güner v. Turkey , no. 28338/07, 4 September 2018; and Mehmet Duman v. Turkey , no. 38740/09, 23 October 2018).
In the above-mentioned cases, the Court, without examining whether the systemic nature of the restriction on the applicant’s right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention, held that the use of the applicant’s statements to the police by the trial court, without examining the question of their admissibility and the Court of Cassation’s subsequent failure to remedy that shortcoming, had constituted a violation of that Article. Moreover, in all of the above cases, the Court considered that the finding of a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention constituted sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicants.
Furthermore, the Court has also established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the use by the trial court of evidence allegedly obtained under duress and the failure to inform an individual of his rights prior to investigative actions (see among others, in respect of use of statements taken under alleged duress, Mehmet Duman , cited above, Özcan Çolak v. Turkey , no. 30235/03, §§ 47-50, 6 October 2009; Örs and Others v. Turkey , no. 46213/99, §§ 53-61, 20 June 2006; see, in respect of failure to inform an individual of his rights prior to investigative actions and the use by the trial court of evidence obtained therefrom, İbrahim and Others v. the United Kingdom [GC], nos. 50541/08 and 3 others, 13 September 2016; and Hakan Duman v. Turkey , no. 28439/03, 23 March 2010).
The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged in their unilateral declaration a violation of Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention.
It is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to a lawyer stemmed were repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further, Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, §§ 27 ‑ 31, ECHR 2008) and that a new Code of Criminal Procedure (Law no. 5271) entered into force on 1 June 2005 in which there is no systemic restriction on the right of access to a lawyer.
The Court further notes that, until 31 July 2018, Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure provided applicants with a remedy entailing the possibility of reopening criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or the Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no. 7145 on 31 July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration, as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for the reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (contrast, Igranov and Others v. Russia , nos. 42399/13 and 8 others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare Sroka v. Poland (dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).
In that connection, it further points out that in accordance with the Court’s case-law and practice, reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so request. Thus, it is considered that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its Protocols, the Court notes that it falls, in the first place, to the national authorities to redress any violation of the Convention.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see Jeronovičs v. Latvia [GC], no. 44898/10, §§ 116 ‑ 118, 5 July 2016).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ).
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention ( Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list. For these reasons, the Court, unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention. Done in English and notified in writing on 9 January 2020. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Deputy Registrar President