Decizianr. 97din28.05.2026

La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolului 63 alin. (4) din Legea nr. 158 din 4 iulie 2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, în redactarea Legii nr. 26 din 16 februarie 2023, ridicată de dl Nicolae Ghenciu, în dosarul nr. 3-3239/2023, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Centru.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost trimisă la Curtea Constituțională de dl judecător Vitalii Ciumac de la Judecătoria Chișinău, sediul Centru, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Printr-un ordin al Ministerului Educației și Cercetării din 16 octombrie 2023, dl Nicolae Ghenciu a fost eliberat din funcția de șef al Secției resurse umane pe baza articolului 63 alin. (1) lit. c) din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public.

La 10 noiembrie 2023, dl Nicolae Ghenciu a formulat o cerere prealabilă către minister. Ulterior, a contestat în instanță ordinul de concediere și răspunsul ministerului la cererea prealabilă.

În cadrul ședinței din 21 octombrie 2025, dl Nicolae Ghenciu a ridicat excepția de neconstituționalitate a articolului 63 alin. (4) din Legea nr. 158 din 4 iulie 2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, în redactarea Legii nr. 26 din 16 februarie 2023.

Prin încheierea din aceeași dată, Judecătoria Chișinău a admis ridicarea excepției de neconstituționalitate și a trimis sesizarea la Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 158 din 4 iulie 2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, în redactarea Legii nr. 26 din 16 februarie 2023, sunt următoarele:

Autorul excepției menționează că norma contestată lasă la discreția autorității publice decizia privind transferul sau promovarea funcționarului public a cărui funcție a fost redusă sau lichidată. Norma contestată nu stabilește condiții și criterii clare, iar acest fapt îl lipsește pe funcționarul public de garanții efective. Așadar, funcționarul public poate fi eliberat din funcție fără a i se propune o altă funcție, iar acest fapt îl dezavantajează pe acesta în raport cu autoritatea publică. Autorul menționează că această normă îi încalcă dreptul la muncă și dreptul la administrarea treburilor publice.

Totodată, autorul menționează că salariul de care beneficiază funcționarul public reprezintă un bun, iar eliberarea din funcție reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate.

De asemenea, autorul menționează că legislatorul nu a respectat exigențele impuse de articolul 74 alin. (1) din Constituție, deoarece modificarea articolului contestat a fost votată într-o singură lectură.

Potrivit autorului, textul contestat este contrar articolelor 1 alin. (3), 7, 16, 39, 43, 46, 54, 72 și 74 din Constituție.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, ține de competența Curții Constituționale.

Curtea constată că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate este formulată de subiectul căruia i s-a acordat acest drept, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Curtea observă că obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă articolul 63 alin. (4) din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public. Curtea admite că textul contestat ar putea fi aplicat la soluționarea cauzei, deoarece pe rolul instanței se află o cauză referitoare la eliberarea unui funcționar public în legătură cu lichidarea funcției publice ocupate de acesta. Curtea constată că textul atacat nu a mai făcut obiect al controlului constituționalității.

Curtea notează că o altă condiție obligatorie pentru ca excepția de neconstituționalitate să poată fi examinată în fond este incidența unui drept fundamental. Curtea trebuie să analizeze, prin prisma argumentelor autorului sesizării, dacă prevederile contestate reprezintă o ingerință în exercițiul unui drept fundamental (a se vedea HCC nr. 9 din 22 iulie 2025, § 50).

Curtea reține că autorul sesizării a invocat articolele 1 alin. (3) (

Referitor la incidența articolelor 1 alin. (3) și 7 din Constituție, Curtea a notat că aceste articole comportă un caracter general și nu pot reprezenta repere individuale și separate (a se vedea HCC nr. 7 din 10 iunie 2025, § 68; DCC nr. 71 din 24 iunie 2025, § 20). De asemenea, Curtea a notat că și articolele 16 și 54 din Constituție nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabile, autorul sesizării trebuie să demonstreze existența unor ingerințe în drepturile fundamentale garantate de Constituție. Abia în cadrul analizei caracterului justificat al ingerinței abstracte în drepturile fundamentale garantate de Constituție Curtea poate pune în operă prevederile acestor articole (HCC nr. 7 din 10 iunie 2025, § 68).

Cu privire la incidența articolelor 39 și 43 din Constituție, Curtea menționează următoarele.

Dreptul la administrare, invocat de autorul sesizării și garantat de articolul 39 din Constituție, presupune dreptul cetățeanului de a participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, prin reprezentanții săi, precum și accesul la o funcție publică. Totuși, acest drept nu trebuie perceput ca o obligație a statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate funcțiile publice, ci ca o posibilitate a persoanei de a ocupa o funcție publică, dacă îndeplinește condițiile legale inerente exercitării acesteia (DCC nr. 123 din 3 octombrie 2024, §§ 20-21; DCC nr. 133 din 17 octombrie 2024, § 23).

Constituția garantează, prin articolul 43, că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la protecția împotriva șomajului, în condițiile prevăzute de legislator, și nu vizează obligația statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile. Astfel, dreptul la muncă nu este un drept absolut și, prin urmare, exercitarea acestuia poate fi supusă unor restrângeri.

Libera alegere a carierei nu se limitează la decizia de a ocupa un loc de muncă, ci include și libertatea de a continua sau înceta raporturile de muncă. Dreptul fundamental protejează persoana împotriva tuturor măsurilor autorităților care îngrădesc această libertate de alegere. Pe de altă parte, libertatea de alegere a locului de muncă nu garantează obținerea locului de muncă ales sau păstrarea locului de muncă în orice condiții.

Deși Constituția nu protejează, prin articolul 72 alin. (3) lit. j) din Constituție, dreptul salariatului la menținerea locului de muncă obținut, Parlamentului îi revine sarcina să reglementeze prin lege organică regimul general privind raporturile de muncă, inclusiv să prevadă mecanisme de protecție împotriva concedierilor ilegale (HCC nr. 9 din 22 iulie 2025, § 72).

Așadar, Curtea menționează că condițiile de exercitare a acestui drept fundamental pot fi modificate conform necesităților dictate de realitățile societății, fiind totodată reglementate uniform de legislație. De altfel, dreptul la muncă trebuie exercitat în condițiile legii, iar nerespectarea prevederilor legale are drept consecință imposibilitatea desfășurării unui gen de activitate sau a ocupării anumitor funcții (DCC nr. 123 din 3 octombrie 2024, § 24).

Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public menționează că serviciul public se bazează pe mai multe principii,

Articolul 63 din Lege reglementează eliberarea din funcția publică. Analizând prevederile în discuție, Curtea observă că funcționarul public trebuie să fie preavizat despre eliberarea sa. În cazul eliberării din funcția publică în condițiile alin. (1) literele a) - c) din articolul 63, autoritatea publică este obligată să le dea funcționarilor publici un preaviz cu o durată de 30 de zile calendaristice. În perioada menționată în preaviz, persoana/organul care are competența legală de numire în funcție acordă funcționarului public reducerea programului de muncă, cu până la două ore zilnic, fără reducerea salariului.

Totodată, cu privire la perioada menționată în preaviz, articolul 63 alin. (4) din Lege stabilește că dacă în cadrul autorității publice există funcții publice vacante sau temporar vacante, funcționarul public care îndeplinește cerințele specifice prevăzute în fișa postului aferentă funcției publice respective poate fi transferat sau promovat în această funcție. Curtea observă că întrunirea cerințelor specifice reprezintă o condiție esențială ca funcționarul public să fie transferat sau promovat.

Prin urmare, Curtea observă că eliberarea din funcția publică ca urmare a reducerii efectivului de personal sau a lichidării funcției publice nu operează în mod automat dacă în cadrul autorității publice există funcții publice vacante sau temporar vacante și dacă funcționarul public îndeplinește cerințele specifice stabilite în fișa postului aferentă acestor funcții. Așadar, legea pune în sarcina angajatorului să verifice dacă există funcții publice vacante sau temporar vacante în autoritatea publică și, respectiv, dacă funcționarul public respectiv îndeplinește cerințele specifice prevăzute în fișa postului aferentă funcției publice respective.

Totuși, din punct de vedere al Constituției, Legea trebuie să asigure un nivel minim de protecție, precum și stabilirea unor garanții în situația în care autoritatea publică își reduce efectivul de personal sau lichidează funcția publică.

În acest sens, Curtea menționează că persoana trebuie să aibă posibilitatea de a-și prezenta cazul în fața unei instanțe competente care să se pronunțe în privința măsurii care aduce atingere unui pretins drept al său, iar Parlamentul are obligația de a institui proceduri judiciare care implică garanții procedurale suficiente și care le permit instanțelor naționale să soluționeze în mod eficient și corect orice litigii între persoane private, precum și între indivizi și stat.

Astfel, Curtea observă că funcționarul public poate contesta actul de eliberare din funcție în instanța de contencios administrativ (articolul 68 din Lege). De asemenea, funcționarul public eliberat din cauza lichidării funcției sau a reducerii efectivului de personal beneficiază de garanții sociale,

Prin urmare, Curtea nu poate reține incidența articolelor 39 și 43 din Constituție pe baza argumentelor autorului sesizării.

Cu privire la incidența articolului 46 alin. (1) din Constituție, Curtea a subliniat, în jurisprudența sa, că acest articol nu presupune dreptul de a ocupa o funcție publică și, respectiv, dreptul de a obține salarii în viitor. Prin urmare, o persoană poate pretinde la drepturile sale salariale doar dacă acestea au fost „dobândite", fiind raportate la perioada efectivă în care a desfășurat o anumită activitate. Încetarea raporturilor de muncă are drept consecință stingerea drepturilor la plățile salariale. Mai mult, Curtea Europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată. De altfel, nu se poate considera că veniturile viitoare constituie „bunuri" atât timp cât nu au fost câștigate deja sau cât timp nu urmează să fie plătite în mod definitiv (

Curtea observă că, raportându-se la articolele 72 și 74 din Constituție, autorul excepției a susținut că norma contestată a fost propusă printr-un amendament la proiectul de lege, în a doua lectură, fapt care ar contraveni exigențelor privind adoptarea legii organice după cel puțin două lecturi.

Curtea reiterează că este competentă să verifice constituționalitatea legilor sub aspect procedural dacă autorul excepției de neconstituționalitate demonstrează că a fost afectat în mod personal de pretinsele carențe ale procesului legislativ. Având în vedere că din argumentele sesizării nu a constatat incidența vreunui drept fundamental al autorului excepției, Curtea declară inadmisibil acest capăt al sesizării (a se vedea DCC nr. 83 din 19 iulie 2024, §§ 22-28; DCC nr. 59 din 5 iunie 2025, §§ 40-41; DCC nr. 28 din 26 februarie 2026, § 26).

Pe baza celor menționate

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.