Decizianr. 65din09.04.2026

La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolului 64 alin. (2) din Codul administrativ, ridicată de SRL „S.D.M.-Sirocco", parte în dosarul nr. 3-2849/2022, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Centru.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost trimisă la Curtea Constituțională de dna judecător Liudmila Holevițcaia de la Judecătoria Chișinău, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Circumstanțele litigiului principal, așa cum au fost formulate de autorul excepției, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 ianuarie 2022, reprezentantul

La 18 noiembrie 2022,

La 3 decembrie 2025, în ședința de judecată, dl Sergiu Sloninov, reprezentantul

Printr-o încheiere din aceeași zi, Judecătoria Chișinău a admis ridicarea excepției de neconstituționalitate și a sesizat Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante al Codului administrativ, adoptat prin Legea nr. 116 din 19 iulie 2018, sunt următoarele:

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că, pe baza normei criticate, autoritatea publică nu mai este obligată să-și exercite competențele, justițiabilul fiind lipsit de orice instrument real de contestare. În opinia sa, tăcerea nu constituie un act administrativ și nu produce vreun efect juridic.

Autorul afirmă că echivalarea nesoluționării în termenul legal a unei cereri cu o respingere a cererii nu respectă etapele procedurii administrative și îi acordă autorității publice posibilitatea de a refuza să acționeze, fără vreo consecință juridică. Mai mult, autorul consideră că lipsa unei motivări în această etapă a procedurii administrative îi încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul de petiționare. De asemenea, pentru că nu primește un răspuns care să cuprindă motive sau explicații cu referire la petiția depusă, autorul consideră că îi este încălcat și dreptul la informație.

Prin urmare, autorul sesizării susține că norma contestată contravine articolelor 1 alin. (3), 4, 7, 8, 16, 20, 34, 52, 54 și 120 din Constituție.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Codul administrativ, ține de competența Curții Constituționale.

Curtea constată că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate este formulată de subiectul căruia i s-a acordat acest drept, fiind ridicată de reprezentantul unei părți în proces.

Obiectul excepției îl constituie articolul 64 alin. (2) din Codul administrativ. Această normă stabilește că refuzul de a primi sau de a examina o cerere, precum și nesoluționarea în termen a unei cereri echivalează cu o decizie de respingere a cererii. Curtea menționează că această prevedere a mai făcut obiectul controlului de constituționalitate în Decizia nr. 142 din 26 octombrie 2023, însă din perspectiva unor critici care susțineau imposibilitatea autorității de a oferi o soluție în termenul legal din motive neimputabile acesteia. Astfel, în prezenta cauză, condiţia lipsei unei hotărâri anterioare este îndeplinită (a se vedea DCC nr. 88 din 17 iulie 2025, § 17).

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză care are ca obiect obligarea unei autorități publice să examineze petiția. Astfel, Curtea admite că prevederea contestată ar putea fi aplicată la soluționarea cauzei.

Curtea notează că o altă condiţie obligatorie pentru ca excepţia de neconstituţionalitate să poată fi examinată în fond este incidenţa unui drept fundamental invocat de autorul sesizării. Astfel, Curtea va analiza, prin prisma argumentelor autorului, dacă prevederile contestate reprezintă o ingerinţă în drepturile fundamentale invocate.

În acest sens, Curtea observă că, deşi autorul sesizării a afirmat incidenţa mai multor articole din Constituţie, argumentele sale vizează pretinsa posibilitate a autorității publice de a refuza să acționeze, fără a suporta vreo consecință juridică. Această critică de neconstituţionalitate este raportată la articolele 1 alin. (3) (

Curtea notează că articolul 1 alin. (3) din Constituție are un caracter general, constituie un imperativ care stă la baza oricăror reglementări, nu poate constitui un reper separat, ci trebuie coroborat cu alte prevederi din Constituție, care trebuie să fie aplicabile. Totodată, Curtea precizează că şi articolul 54 din Constituţie nu are o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabil, autorul sesizării trebuie să demonstreze existența unor ingerințe în drepturile fundamentale garantate de Constituţie. Doar în cadrul analizei caracterului justificat al ingerinței abstracte în drepturile fundamentale garantate de Constituţie Curtea poate pune în operă prevederile acestui articol (a se vedea DCC nr. 26 din 13 februarie 2025, § 24).

Curtea subliniază că articolul 20 din Constituţie garantează dreptul la o instanţă de judecată stabilită de lege pentru contestarea actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, iar articolul 53 din Constituţie garantează accesul la justiţie atunci când actul respectiv provine de la o autoritate publică sau persoana a fost vătămată prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri.

În jurisprudenţa sa, Curtea a menționat că, în vederea realizării sarcinilor pentru care au fost constituite, autoritățile administrative posedă o serie de competențe. Ca regulă generală, cel căruia i s-a atribuit o competență este obligat să o exercite. Există o distincție importantă între o competență și un drept, pentru că nimeni nu este obligat, cu unele excepții, să exercite un drept. În schimb, oricine posedă o competență de a presta un serviciu public în sistemul de drept public, ca organ sau ca funcționar al statului, este obligat să o exercite. Competențele trebuie exercitate întotdeauna în acord cu scopul pentru care au fost atribuite, iar refuzul de a le exercita poate fi sancționat (a se vedea DCC nr. 142 din 26 octombrie 2023, § 29).

Așadar, o autoritate administrativă nu are un drept de a soluționa cereri sau petiții, ci are competențe pe care este obligată să le exercite. În acest sens, articolele 20 şi 53 alin.(1) din Constituție obligă statul să ofere persoanei remedii efective din partea instanţelor de judecată în vederea apărării drepturilor şi a intereselor sale în cazul în care aceasta pretinde că a fost vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Potrivit articolului 64 alin. (1) din Codul administrativ, autoritatea publică este obligată să soluționeze o cerere potrivit competențelor sale şi în termenul stabilit de lege. Alineatul (2) din aceeași normă stabilește că refuzul de a primi sau de a examina o cerere se consideră drept respingere a cererii. Aceeași regulă se aplică și în cazul nesoluționării unei cereri în termen legal.

În acest context, legislatorul a reglementat mai multe feluri de acțiuni care pot fi formulate în contencios administrativ. În articolul 206 alin. (1) din Codul administrativ, alături de acțiunea de contestare și cea de control normativ, care presupun efectuarea unui control judiciar al acțiunilor autorității administrative, legislatorul a stabilit și posibilitatea formulării unor acțiuni în obligare, în realizare și în constatare, care oferă remedii în cazul inacțiunii autorității publice. De asemenea, articolul 224 alin. (1) literele b), c) și d) din Codul administrativ asigură că instanța sesizată cu o acțiune în obligare, în realizare sau în constatare are competența să oblige autoritatea să emită actul administrativ, să oblige la acțiune sau să constate existența raportului juridic, a contractului sau a actului normativ, dacă o astfel de pretenție a reclamantului este întemeiată.

Prin urmare, nimic din alin. (2) al articolului 64 din Codul administrativ nu stabilește vreun impediment pentru exercitarea drepturilor prevăzute de articolele 20 și 53 din Constituție. Dimpotrivă, prin echivalarea nesoluționării în termenul legal a unei cereri cu o respingere a cererii, prevederile contestate pun în operă dispozițiile constituționale referitoare la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, potrivit cărora nesoluționarea în termenul legal a unei cereri îndreptățește persoana interesată să inițieze un proces judiciar pentru recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei (a se vedea DCC nr. 142 din 26 octombrie 2023, § 32).

Cu referire la incidența articolelor 34 și 52 din Constituție, autorul afirmă că în lipsa unui răspuns din partea autorității publice, dreptul său de acces la informații și la petiționare devine unul teoretic.

Articolul 34 din Constituție prevede, între altele, dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public şi instituie obligaţia autorităţilor publice de informare corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal, precum şi obligaţia presei, de stat sau private, de informare corectă a opiniei publice. Aceste dispoziţii se referă la dreptul persoanei de a solicita şi de a primi informaţii (a se vedea HCC nr. 29 din 12 decembrie 2019, §§ 34 şi 35).

Totodată, articolul 52 din Constituţie garantează dreptul cetăţenilor de a se adresa autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.

În acest context, Curtea reține că prevederea contestată reprezintă, de fapt, o garanție pentru exercitarea dreptului constituțional la informare și la petiționare. Echivalând nesoluționarea în termenul legal a unei cereri cu o respingere a cererii, legislatorul a circumscris inacțiunea autorității publice într-o limită temporală. În acest mod, persoana are previzibilitatea că, după expirarea termenului legal pentru soluționarea cererii sale și în lipsa unui răspuns, își va putea revendica în continuare dreptul la informație sau la petiționare direct în fața instanței de contencios administrativ. Prin urmare, legislatorul a reglementat un remediu eficient împotriva inacțiunii unei autorități publice. Astfel, Curtea nu poate reține în prezenta cauză incidența articolelor 34 și 52 din Constituție.

Astfel, pentru că nu a constatat incidența unor drepturi garantate de Constituție, Curtea menționează că nu este necesar să analizeze criticile de neconstituționalitate pe baza articolelor 1 alin. (3) și 54 din Constituție.

Prin urmare, pe baza celor menționate mai sus, Curtea constată că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.