Decizianr. 54din26.03.2026

La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolului 114 alineatele (5), (6), (7) și (9) din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012, ridicată de dl Nicolas Nicula, în interesele SA „Covoare-Ungheni", în dosarul nr. 2i-33/2025, pendinte la Judecătoria Ungheni, sediul central.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost trimisă la Curtea Constituțională de dl judecător Dumitru Racoviță de la Judecătoria Ungheni, sediul central, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

La 3 septembrie 2024,

Prin hotărârea judecătoriei Ungheni din 15 octombrie 2024 a fost intentat procesul de insolvabilitate în privința

La 24 iunie 2025, dl Nicolas Nicula, reprezentantul debitorului

La 28 iulie 2025, dl Nicolas Nicula a ridicat, în interesele

Prin Încheierea din 5 august 2025, Judecătoria Ungheni a admis ridicarea excepției de neconstituționalitate și a trimis sesizarea la Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012 sunt următoarele:

Autorul excepției menționează că normele contestate permit ca falimentul să fie aplicat pe baza votului valoric (un leu creanță validată este egală cu un vot) și nu reglementează vreo obligație a creditorilor de a ține cont de propunerea administratorului sau de situația reală a debitorului care solicită restructurarea. Mai mult, creditorii cu creanțe mici, cum ar fi salariații sau creditorii chirografari de rang inferior, nu se pot opune falimentului, deși această decizie le afectează drepturile și îi discriminează.

De asemenea, autorul sesizării consideră că în cazul în care debitorul este solvabil și are posibilitatea de a se restructura, normele contestate nu abilitează instanța de insolvabilitate cu competența de a verifica decizia creditorilor de respingere a restructurării.

Autorul sesizării pretinde că dispozițiile contestate sunt contrare articolelor 16, 20, 23, 46 și 54 din Constituție.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Legea insolvabilității, ține de competența Curții Constituționale.

Curtea observă că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate este formulată de subiectul căruia i s-a acordat acest drept, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă articolul 114 alineatele (5), (6), (7) și (9) din Legea insolvabilității. Curtea reține că prevederile contestate nu au făcut anterior obiect al controlului de constituționalitate.

Așa cum rezultă din sesizare, pe rolul Judecătoriei Ungheni se află o cerere formulată de reprezentantul

Curtea reține că o altă condiție obligatorie pentru ca excepția de neconstituționalitate să poată fi examinată în fond este incidența unui drept fundamental. Curtea trebuie să analizeze, prin prisma argumentelor autorului sesizării, dacă prevederile contestate reprezintă o ingerință într-un drept fundamental al său (a se vedea HCC nr. 16 din 20 mai 2021, § 31).

Autorul sesizării a afirmat incidența articolelor 16 (

Referitor la incidenţa articolelor 16, 23 și 54 din Constituție, Curtea a notat că acestea nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabile, autorul sesizării trebuie să demonstreze existența unor ingerințe în drepturile fundamentale garantate de Constituție. Abia în cadrul analizei caracterului justificat al ingerinței abstracte în drepturile fundamentale garantate de Constituție, Curtea poate pune în operă prevederile acestor articole (HCC nr. 15 din 9 iulie 2024, § 69; DCC nr. 40 din 3 aprilie 2025, § 29; DCC nr. 70 din 24 iunie 2025, § 19).

Cu referire la incidența articolului 20 din Constituție, autorul sesizării afirmă că normele contestate nu abilitează instanța de insolvabilitate cu competențe de a verifica decizia creditorilor de respingere a restructurării. Curtea reține că legislatorul deține prerogativa de a reglementa prin lege organică procedura de judecată și de a stabili competența instanțelor la examinarea cauzelor de insolvabilitate, inclusiv prerogativa de a reglementa condițiile intrării în faliment (a se vedea articolele 72 alin. (3) lit. e) și 115 alin. (4) din Constituție).

Curtea reține că legislatorul reglementează, printre altele, modul de desfășurare a ședinței adunării de raportare a creditorilor, în cadrul căreia creditorii pun în discuție raportul administratorului insolvabilității asupra stării economice a debitorului și adoptă una din următoarele hotărâri: fie de aplicare a procedurii de restructurare a debitorului, fie a procedurii falimentului (a se vedea alin. (5) din articolul 114 al Legii insolvabilității)). În cazul în care adunarea creditorilor respinge propunerea de restructurare a debitorului sau acceptă propunerea de încetare a activității debitorului insolvabil, instanța decide, printr-o încheiere, continuarea procedurii de insolvabilitate și intrarea în faliment a debitorului (a se vedea alineatele (6) și (9) din același articol). Așadar, legislatorul a stabilit în mod clar limitele competenței instanței de insolvabilitate la examinarea legalității hotărârii adunării de raportare a creditorilor.

Curtea menționează că legislatorul a prevăzut competența instanței de insolvabilitate de a verifica legalitatea hotărârilor adunării creditorilor, inclusiv a adunării de raportare privind respectarea cerințelor legale referitoare la convocarea și desfășurarea ei. Totuși, legislatorul nu a împuternicit instanța cu competența de a verifica motivele care i-a făcut pe creditori să voteze într-un anumit fel, adică pentru sau contra aplicării procedurii de restructurare ori, după caz, pentru sau împotriva aplicării procedurii falimentului. Aceasta rămâne a fi opțiunea personală a fiecărui creditor, în dependență de interesul pe care îl urmărește. Prin urmare, Curtea nu poate reține argumentele autorului că normele contestate ar veni în contradicție cu articolul 20 din Constituție și ar restrânge nejustificat competența instanței de a aprecia hotărârea creditorilor.

Cu privire la incidența dreptului de proprietate garantat prin articolul 46 din Constituție, Curtea reține următoarele. Legislatorul a stabilit că, odată cu declanșarea procedurii de insolvabilitate, statutul procesual al participanților este diferit, prin urmare, nu există o situație de egalitate între debitorul insolvabil şi creditorul acestuia, precum și între diferite ranguri de creditori. În funcție de categoria și rangul deținut de creditor, dar și în funcție de procedura aplicată debitorului insolvabil, creditorii participă la procesul de insolvabilitate. În acest sens, participarea la adoptarea hotărârilor în cadrul adunării creditorilor este o modalitate legală de realizare a intereselor legitime ale creditorilor, în mod colectiv, în vederea recuperării creanțelor lor. Legea insolvabilității stabilește la articolul 1, ca scop general, proceduri colective pentru satisfacerea creanțelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea față de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului şi prin distribuirea produsului finit. Acest scop general ține de asigurarea stabilității şi a disciplinei financiare în economia de piață (a se vedea,

Curtea reiterează că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, poate suporta anumite limitări și este susceptibil de ingerințe ale statului în ceea ce privește exercitarea atributelor sale. Limitarea exercițiului acestui drept poate fi impusă de necesitatea asigurării unui echilibru între interesele individuale și interesul general, iar uneori are ca scop protecția drepturilor și a libertăților altor persoane (DCC nr. 43 din 31 martie 2022, § 32). Curtea a menționat, în jurisprudența sa, că legislația trebuie să-i ofere persoanei posibilitatea de a-și prezenta cazul în fața unei autorități competente care să se pronunțe în privința măsurii care aduce atingere dreptului său de proprietate. Statul are obligația de a institui proceduri judiciare care implică garanții suficiente și care le permit instanțelor naționale să soluționeze în mod eficient și corect orice litigii între persoane private, precum și între indivizi și stat (a se vedea DCC nr. 110 din 6 septembrie 2022, § 31).

De asemenea, autorul afirmă că normele contestate permit ca falimentul să fie aplicat pe baza votului valoric (un leu creanță validată este egală cu un vot) și nu impune creditorilor vreo obligație de a lua în considerare propunerea administratorului sau situația reală a debitorului care solicită restructurarea.

Cu referire la faptul că normele contestate permit ca falimentul să fie aplicat pe baza votului valoric, Curtea reține că procedura de votare a hotărârilor adunării creditorilor este reglementată de articolul 57 alin. (12) din Legea insolvabilității, care nu a fost contestat de autorul excepției. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că dacă textul contestat reprezintă o normă de trimitere nu se poate susține că încalcă

Cu privire la argumentul invocat de autor că normele contestate nu reglementează vreo obligație a creditorilor de a ține cont de propunerea administratorului sau de situația reală a debitorului care solicită restructurarea, Curtea observă din analiza sistematică a Legii insolvabilității că acțiunile administratorului insolvabilității în procedura de insolvabilitate, procedura falimentului sau procedura de restructurare sunt orientate spre păstrarea, majorarea și valorificarea cât mai eficientă a masei debitoare prin toate mijloacele legale disponibile, pentru executarea cât mai deplină a creanțelor creditorilor (articolul 68 alin. (2)). Prin urmare, legislatorul i-a delegat administratorului insolvabilității competența de a propune o soluție, iar decizia le aparține creditorilor la adunarea de raportare. Totuși, Legea insolvabilității îi permite debitorului să-și apere dreptul de proprietate chiar în instanța de insolvabilitate, demonstrând că nu se află în stare de insolvabilitate sau că capacitatea de plată poate fi restabilită și datoriile achitate, dacă se va realiza planul de restructurare pe care el îl propune.

În această cauză, problema asigurării respectării dreptului de proprietate al debitorului este pusă în sarcina instanței de insolvabilitate. Examinând hotărârea adunării creditorilor și demersul administratorului insolvabilității privind aplicarea procedurii falimentului, instanța de insolvabilitate va trebui să motiveze de ce acceptă sau respinge argumentele prezentate. Prin urmare, Curtea nu poate reține argumentele referitoare la articolul 46 din Constituție.

Cu privire la capătul de sesizare în care autorul a prezentat argumente cu referire la dreptul de proprietate a creditorilor, Curtea constată caracterul de

Prin urmare, pe baza celor menționate mai sus, Curtea constată că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate nu întrunește condițiile de admisibilitate și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.