2ra-392/22 — incasarea penalitatii, dobinzii de intirziere si cheltuielilor de judecata

2ra-392/22 — incasarea penalitatii, dobinzii de intirziere si cheltuielilor de judecata (Curtea Supremă de Justiție, 2022)

Dosarul nr. 2ra-392/22

2-20058733-01-2ra-05042022

prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Centru – N. Lupașcu

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău – V. Sîrbu, V. Mihaila, Iu. Cotruță

ÎNCHEIERE

18 mai 2022 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele completului, judecătorul Svetlana Filincova

judecătorii Galina Stratulat

Maria Ghervas

examinând admisibilitatea recursului declarat de Alexandr Mamalîghin,

reprezentat de avocatul Roman Stici,

în cauza civilă intentată la cererea de chemare în judecată depusă de

Alexandr Mamalîghin împotriva Societății cu Răspundere Limitată „Elat

Neocons” cu privire la încasarea penalității, dobânzii de întârziere și a

cheltuielilor de judecată,

împotriva deciziei din 25 noiembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău, prin

care s-a admis apelul declarat de Societatea cu Răspundere Limitată „Elat

Neocons”, s-a casat hotărârea din 04 februarie 2021 a Judecătoriei Chișinău,

sediul Centru și s-a emis o hotărâre nouă de respingere a acțiunii,

c o n s t a t ă:

La 01 iunie 2020 Alexandr Mamalîghin a depus cerere de chemare in judecata

împotriva SRL „Elat Neocons”, prin care a solicitat declararea clauzei contractuale

ca fiind abuzivă și nulă, restituirea sumei, încasarea penalității, dobânzii de

întârziere și compensarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a indicat ca la 13 aprilie 2018 între SRL „Elat

Neocons”, în calitate de executor și Alexandr Mamalîghin, în calitate de investitor,

a fost încheiat contractul cu privire la investițiile capitalului în construcția

imobilului nr. 1480, autentificat de notarul Olga Andronic-Gabura.

Potrivit pct. I. I. din contract, pârâtul și-a asumat obligația să construiască pe

riscul său din contul investițiilor reclamantului și să predea în proprietate acestuia

bunul imobil și anume: încăperea locativă xxxxx din cadrul complexului locativ

„Gheorghe Madan 85”, cu o suprafață totală de 50,6 m.p, amplasată la etajul 2 al

construcției, înregistrată în Registrul bunurilor imobile cu numărul cadastral xxxxx

Conform pct. 4.2. din contract și Anexei nr. 3 la contract, prețul unui metru

pătrat al bunului imobil a constituit suma de 494 de euro, iar prețul total al

imobilului a constituit suma de 25 000 de euro, care s-a achitat de către reclamant

1

în beneficiul pârâtului în două rate, fiecare în mărime de 50% din prețul total al

imobilului.

În conformitate cu pct. 2.2.9. al contractului, pârâtul s-a obligat sa transmită

în proprietate lui Alexandr Mamalîghin bunul imobil procurat, în semestrul I, anul

2018.

La 03 octombrie 2019 de către pârât a fost perfectat actul nr. 121 de primire-

predare în proprietatea reclamantului a bunului imobil indicat în contract,

înregistrat în Registrul bunurilor imobile la 09 octombrie 2019, fiind indicat în

actul respectiv și faptul că suprafața totală a imobilului a constituit 49,9 m.p.

La 03 octombrie 2019 pârâtul a confirmat în scris că Alexandr Mamalîghin și-

a onorat obligațiunile de achitare conform contractului. Astfel, la 03 octombrie

2019 părțile contractante au semnat factura fiscală seria și nr. IV6163856 aferentă

contractului privind transmiterea în proprietate a imobilului locativ.

Conform certificatului din Registrul bunurilor imobile suprafața totală a

imobilului cu numărul cadastral xxxxx a constituit 49,9 m.p.

Reclamantul a indicat că la 12 decembrie 2019 și la 27 ianuarie 2020 a

înaintat în adresa pârâtului cereri prealabile, însă au fost ignorate de către pârât.

Consideră că pârâtul urmează să-i restituie suma de 345,80 de euro, ceea ce

constituie echivalentul costului diferenței de 0,7 m.p. dintre suprafața de facto și

suprafața contractată a încăperii locative.

În acest sens, reclamantul a precizat că la pct. 4.8. al contractului este

menționat că „în cazul când suprafața de facto a imobilului este mai mică decât

suprafața contractată cu mai mult decât 1,00 m.p., executorul va restitui

investitorului costul diferenței, cu excepția cazului când diferența este cauzată de

efectuarea lucrărilor interioare în baza proiectului investitorului”. Reclamantul a

invocat că sintagma „cu mai mult decât 1,00 m.p.” de la pct. 4.8. din contract

constituie o clauză abuzivă, deoarece potrivit acestei clauze, pârâtul își reține

nejustificat din contul reclamantului echivalentul de până la 1 m.p. a imobilului

înstrăinat, ceea ce constituie suma de 494 euro.

Reclamantul consideră că sintagma „cu mai mult decât 1,00 m.p.” de la pct.

4.8. al contractului este abuzivă și contravine art. 5 alin. (5) lit. b) al Legii nr. 256

din 09 decembrie 2011 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu

consumatorii (abrogată la 01 martie 2019, însă valabilă la data încheierii

contractului), care prevede că sunt considerate abuzive clauzele care au ca obiect

sau efect excluderea sau limitarea drepturilor prevăzute de lege ale consumatorului

față de comerciant, în cazul neîndeplinirii totale sau parțiale ori al îndeplinirii

necorespunzătoare a oricăreia dintre obligațiile contractuale de către comerciant.

În opinia reclamantului textul clauzei contractuale contravine și art. 763 alin.

(1) și (4) Cod civil (în vigoare până la 01 martie 2019), care prevede că vânzătorul

este obligat să predea bunul fără vicii materiale. Există viciu material și în cazul în

care vânzătorul predă bunul într-o cantitate mai mică decât cea convenită, dar și

art. 1389 alin. (1) Cod civil (în vigoare până la 01 martie 2019), ce statuează că

persoana care, fără temei legal sau contractual, a dobândit ceva ca urmare a

executării unei prestații de către o altă persoană sau a realizat în alt mod o

economie din contul altuia este obligată să restituie acestei alte persoane ceea ce a

primit sau a economisit.

2

Alexandr Mamalîghin a precizat că bunul imobil a fost procurat de la pârât

în scopuri locative, nelegat de activitatea de întreprinzător sau profesională, fapt ce

rezultă și din noțiunea de „consumator” de la prevederile art. 1 al Legii nr. 105 din

13 martie 2003 privind protecția consumatorilor, cât și din noțiunea de

„consumator” de la prevederile art. 3 al Legii nr. 256 din 09 decembrie 2011

privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (în vigoare la

data încheierii contractului).

Referitor la solicitarea privind achitarea de către pârât în beneficiul

reclamantului a penalității legale și a dobânzii de întârziere ca urmare a faptului

nerespectării clauzelor de dare în exploatare în termen a imobilului, reclamantul a

subliniat că potrivit pct. 2.2 și pct. 2.2.6 din contract, executorul se obligă după

darea în exploatare a construcției și după achitarea totală a prețului imobilului, să

transmită imobilul în proprietatea investitorului în baza actului de predare-primire.

Conform pct. 2.2.9. din contract, termenul planificat de transmitere în

proprietate a locuinței de către executor investitorului se va efectua în semestrul I,

anul 2018.

În acord cu prevederile pct. 2.2.10. din contract, executorul poate prelungi

termenul de recepție finală a complexului locativ pentru o perioadă de până la 6

luni calendaristice.

Ținând cont de cuprinsul clauzelor contractuale evidențiate, reclamantul a

invocat nerespectarea dispozițiilor respective de către pârât, deoarece imobilul a

fost transmis în proprietatea sa doar la 09 octombrie 2019, pe când termenul limită

de recepționare a acestuia a constituit potrivit contractului data de 01 octombrie

2018.

Reclamantul a solicitat declararea sintagmei „cu mai mult decât 1,00 m.p.” de

la pct. 4.8. al contractului nr. 1480 din 13 aprilie 2018 cu privire la investițiile

capitalului în construcția imobilului, ca fiind nulă și abuzivă și anularea acesteia;

încasarea din contul pârâtului în beneficiul său a sumei de 345,80 de euro, ceea ce

constituie echivalentul costului diferenței de 0,7 m.p. dintre suprafața de facto și

cea contractată a încăperii, încasarea sumei de 2 972,60 de euro cu titlu de dobândă

de întârziere a dării în exploatare și transmitere în proprietate a încăperii locative, a

sumei de 1 778,40 de euro cu titlu de penalitate de întârziere a dării în exploatare și

transmitere în proprietate a încăperii locative și compensarea cheltuielilor de

asistență juridică în mărime de 2 000 de lei.

Prin hotărârea din 04 februarie 2021 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru

acțiunea a fost admisă în parte. S-a încasat de la SRL „Elat Neocons” în beneficiul

lui Alexandr Mamalîghin suma de 1778,40 de euro cu titlu de penalitate, suma de

2000 de lei cu titlu de cheltuieli de asistență juridică, suma de 1114 de lei cu titlu

de taxă de stat achitată la înaintarea acțiunii proporțional pretențiilor admise. În

rest, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

În susținerea concluziilor sale de încasare a penalităților pentru întârziere,

instanța de fond a indicat că SRL „Elat Neocons” nu a respectat corespunzător

prevederile contractului de investiții în construcții. Instanța de fond a considerat

aplicabile speței prevederile art. 32 alin. (2) din Legea nr. 105 din 13 martie 2003

privind protecția consumatorului, din care rezultă că în cazul încălcării termenelor

de prestare a serviciului, prestatorul achită consumatorului pentru fiecare zi de

depășită o penalitate de 2% din prețul serviciului.

3

Totodată, ținând cont de prevederile art. 39 din Legea nr. 1125 din 16 iunie

2002 privind punerea în aplicare a Codului civil, conform cărora dispozițiile art.

942 „Dobânda de întârziere în executarea obligațiilor pecuniare” din Codul civil,

introduse prin Legea nr. 133/2018, se aplică începând cu 01 martie 2019 și

obligațiilor izvorâte din contractele încheiate înainte de 01 martie 2019, instanța de

fond a respins pretenția privind încasarea dobânzii de întârziere, fiind admisă doar

cerința privind încasarea penalității, menționând că în cazul în care s-a stipulat o

clauză penală, creditorul poate să ceară, la alegere, fie dobânda de întârziere

calculată conform dispozițiilor Codului civil, fie penalitate pentru întârziere.

De asemenea, prima instanța a respins pretenția cu privire la anularea și

declararea sintagmei „cu mai mult decât 1,00 m.p.” de la pct. 4.8. al contractului

nr. 1480 din 13 aprilie 2018 cu privire la investițiile capitalului în construcția

imobilului ca fiind abuzivă, precum și încasarea sumei de 345, 80 de euro,

menționând că odată cu semnarea contractului în redacția vizată, ambele părți au

prevăzut că în situația în care suprafața imobilului va fi mai mică decât 1 m.p.,

costul suprafeței respective nu va fi compensată de executor și viceversa, în cazul

în care suprafața imobilului va fi mai mare până la 1 m.p., investitorul va fi scutit

de achitarea costului suprafeței de până la 1 m.p.

Nefiind de acord cu hotărârea primei instanțe, la 02 martie 2021, în termenul

legal, SRL „Elat Neocons” a contestat-o cu apel (f.d. 95-96).

Prin decizia din 25 noiembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău s-a admis

apelul declarat de SRL „Elat Neocons”, s-a casat hotărârea din 04 februarie 2021

a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru în partea pretențiilor admise, cu emiterea

în această parte a unei noi hotărâri de respingere a acțiunii ca neîntemeiată. În

partea pretențiilor respinse, hotărârea primei instanțe a fost menținută.

Curtea de Apel Chișinău a conchis că prima instanță neîntemeiat a încasat de

la SRL „Elat Neocons” penalitatea de întârziere pentru încălcarea termenului de

prestare a serviciului (executare a lucrării) stipulat în contractul de prestare a

serviciului (executare a lucrării). Reieșind din conținutul art. 32 alin. (2) din Legea

nr. 105 din 13 martie 2003 privind protecția consumatorului, penalitatea de 2% din

prețul serviciului (lucrării) poate fi încasată de la prestator (executant) doar în

cazul încălcării termenului de prestare a serviciului (executare a lucrării) stipulat în

contractul de prestare a serviciului (executare a lucrării). Respectiv, art. 32 alin.(2)

din Legea privind protecția consumatorilor reglementează doar raporturile juridice

izvorâte din contractele de antrepriză și/sau de prestări servicii, având în vedere că

doar aceste contracte reglementează raporturile legate de prestarea serviciilor și/sau

executarea lucrărilor, inclusiv termenele de începere și finalizare.

Instanța de apel a considerat că raportul juridic dintre reclamant și pârât,

constituit la 13 aprilie 2018, nu reprezintă un contract de antrepriză și/sau de

prestări servicii. Contractul respectiv la momentul încheierii a fost denumit

„Contract cu privire la investițiile capitalului în construcția imobilului” și din pct.

2.2.9. al contractului dat rezultă cert că executorul își asumă obligația să predea în

proprietate bunul imobil executat până la semestrul I, anul 2018, iar beneficiarul se

obligă să achite construcția imobilului și să-l primească în proprietate. Astfel, este

cert faptul că contractul încheiat între părți la 13 aprilie 2018, după natura sa, este

un contract cu privire la investițiile capitalului în construcția imobilului, iar la caz,

4

prevederile art. 21 și 32 din Legea privind protecția consumatorilor nu sunt

aplicabile.

Reieșind din cele expuse, instanța de apel a considerat că instanța de fond a

aplicat și a interpretat eronat normele de drept material și greșit a concluzionat că

în speța dată sunt aplicabile dispozițiile art. 32 din Legea privind protecția

consumatorilor. Legea în cauză reglementează relațiile ce au ca obiect bunuri sau

servicii, care pot apărea din contractele privind vînzarea-cumpărarea cu amănuntul,

locațiunea, antrepriza și prestările de servicii, transportarea cetățenilor și a

bagajelor, comisionul, expediția, depozitul, magazinajul, serviciile turistice,

consignația, asigurarea, prestarea serviciilor financiare (bancare) pentru

satisfacerea necesităților personale ale consumatorului, inclusiv acordarea de

credite, deschiderea conturilor clienților, efectuarea decontărilor la cererea lor,

primirea și păstrarea hîrtiilor de valoare și a altor valori, precum și din alte

contracte referitoare la satisfacerea necesităților personale ale cetățenilor, nelegate

de obținerea venitului (profitului).

În final, instanța de apel a considerat oportun de a face referire la prevederile

art. 21 din Legea nr. 105 din 13 martie 2003 privind protecția consumatorilor, care

stipulează că în cazul în care prestatorul (executantul) nu a început la timp

prestarea serviciului (executarea lucrării) sau dacă, în timpul prestării serviciului

(executării lucrării) a devenit clar că serviciul (lucrarea) nu va fi îndeplinit în

termenul stabilit, sau dacă termenul de prestare a serviciului (executare a lucrării) a

expirat, consumatorul este în drept: a) să fixeze prestatorului (executantului) un

nou termen, în cadrul căruia el trebuie să înceapă și să finalizeze prestarea

serviciului (executarea lucrării), și să ceară reducerea prețului pentru serviciu

(lucrare); b) să rezilieze contractul de prestare a serviciului (executare a lucrării) și

să revendice repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea termenelor de începere

și/sau finalizare a prestării serviciului (executării lucrării).

În acest sens, instanța de apel a notat că în interpretarea corectă a acestor

prevederi legale este de înțeles că repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea

termenului de începere și/sau finalizare a prestării serviciului (executării lucrării)

poate fi revendicat de către consumator doar odată cu solicitarea rezilierii

contractului de prestare a serviciului. Pe când, în speță, Alexandr Mamalîghin a

purces direct la repararea prejudiciului cauzat, fără a solicita rezilierea contractului,

în baza căruia părțile și-au asumat obligații.

Instanța de apel a considerat neîntemeiată hotărârea instanței de fond și în

partea încasării de la SRL „Elat Neocons” a prejudiciului moral, deoarece în cazul

în care nu se atestă nici o încălcare a drepturilor prevăzute de lege de către

prestator, consumatorul nu este îndreptățit să solicite nici un prejudiciu moral.

La 19 martie 2022 Alexandr Mamalîghin, reprezentat de avocatul Roman

Stici, prin intermediul oficiului poștal, a depus recurs împotriva deciziei din 25

noiembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău, solicitând casarea deciziei instanței de

apel.

În motivarea recursului a invocat aplicarea eronată de către instanța de apel a

normelor de drept material, iar concluziile instanței de judecată sunt în

contradicție cu circumstanțele cauzei.

La 06 aprilie 2022 Curtea Supremă de Justiție a expediat intimatei SRL

„Elat Neocons” copia recursului declarat de Alexandr Mamalîghin, reprezentat de

5

avocatul Roman Stici, împotriva deciziei din 25 noiembrie 2021 a Curții de Apel

Chișinău, explicându-i dreptul de a depune referință asupra acestuia. Însă, plicul

cu corespondența a fost restituit instanței cu mențiunea „nereclamat”.

Examinând temeiurile recursului în raport cu materialele cauzei civile,

completul de admisibilitate al Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursul este inadmisibil,

din motivele ce succed.

În conformitate cu articolul 440 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în

cazul în care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433,

completul din 3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată

irevocabilă, asupra inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform

prevederilor art. 270 și nu conține nicio referire cu privire la fondul recursului.

Completul de admisibilitate al instanței de recurs subliniază că un stat care

dispune de instanțe de recurs are obligația să se asigure că justițiabilii săi se

bucură de principiile unui proces echitabil prevăzute la articolul 6 § 1 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (a

se vedea cauza Lebedinschi v. Republica Moldova, 16 septembrie 2015, § 32;

cauza Sultan v. Republica Moldova, 05 iunie 2018, § 24).

În aceste condiții, procedura de admisibilitate a cererii de recurs va fi

efectuată și analizată prin prisma articolului precitat, care cuprinde, în mod

particular, dreptul de acces la justiție și dreptul de a fi auzit.

Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că dreptul de acces la

un tribunal poate fi limitat, inclusiv în cazul admisibilității contestațiilor înaintate

prin intermediul căilor de atac, pentru că prin însăși natura sa, recursul trebuie

reglementat de către stat, care se bucură în această privință de o anumită marjă de

apreciere.

În acest sens, criteriile pentru autorizarea unei cereri introduse pe o cale de

atac extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile instituite pentru o cale de atac

ordinară (a se vedea inter alia cauzele Marc Brauer v. Germania, 01 septembrie

2016, § 34; Miessen v. Belgia, 16 octombrie 2016, § 64; Samardžić v. Croația, 20

iulie 2017, § 28; Zubac v. Croația (Marea Cameră), 05 aprilie 2018, § 82).

Așadar, prin prisma articolului 433 din Codul de procedură civilă, completul

de admisibilitate verifică dacă actul judecătoresc de dispoziție recurat poate

constitui obiectul recursului, dacă cererea dedusă judecății este formulată de

persoana îndreptățită, dacă aceasta nu a fost depusă în mod repetat și dacă a fost

declarată în termen.

Prin urmare, obiectul prezentei cereri se referă la decizia din 25 noiembrie

2021 a Curții de Apel Chișinău, care intră în categoria de acte specificate în

articolul 429 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Succesiv, completul de admisibilitate notează că, în cazul în care, dreptul de

acces la justiție este limitat fie de lege, fie de fapte, instanțele naționale trebuie să

verifice dacă aceste restricții au redus esența dreptului și, în special, dacă ele

urmăresc un scop legitim și dacă există o legătură rezonabilă de proporționalitate

între mijloacele utilizate și scopul care trebuie îndeplinit (a se vedea cauzele

Levages Prestations Servicii v. Franța, 25 octombrie 1996, § 40; Tricard

v. Franța, 10 iulie 2001, §§ 29, 33; Freitag v. Germania, 19 iulie 2007, § 37; Marc

Brauer, 01 septembrie 2016, § 34).

6

Articolul 434 din Codul de procedură civilă prescrie că, recursul se declară

în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale, dacă

legea nu prevede altfel. Termenul de 2 luni este termen de decădere și nu poate fi

restabilit.

În conformitate cu art. 111 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă,

termenul de procedură se instituie prin indicarea unei date calendaristice, datei

comunicării actului de procedură, a unei perioade sau prin referire la un

eveniment viitor și cert că se va produce. În ultimul caz, actul de procedură poate

fi efectuat în decursul întregii perioade. Dacă începutul curgerii termenului este

determinat de un eveniment sau moment în timp care va surveni pe parcursul

zilei, inclusiv de comunicarea actului de procedură, atunci ziua survenirii

evenimentului sau a momentului nu se ia în considerare la calcularea termenului.

Normele procedurale referitoare la termenele pentru căile de atac sunt,

înafara oricărui dubiu, menite să asigure buna administrare a justiției și

respectarea, în special, a principiului securității juridice. Persoanele vizate trebuie

să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate (a se vedea cauzele Tricard v. Franța,

10 iulie 2001, § 29; Nicolae Popa v. România, 09 decembrie 2014, § 16; Tence v.

Slovenia, 31 mai 2016, § 31). Mai mult, CtEDO a statuat că, în cazul în care

termenul pentru o cale de atac ordinară este prelungit după o perioadă

considerabilă de timp, o astfel de decizie poate încălca principiul securității

juridice (a se vedea cauzele Ponomaryov v. Ucraina, 03 aprilie 2008, § 41;

Ustimenko v. Ucraina, 20 octombrie 2015, § 47).

Conform extrasului din poșta electronică cu adresa de e-mail

„cistina.cerescu@justice.md”, decizia motivată din 25 noiembrie 2021 a Curții de

Apel Chișinău a fost comunicată electronic reprezentantului recurentului

Alexandr Mamalîghin, avocatului Roman Stici, la data de 19 ianuarie 2022 (f.d.

145).

Astfel, completul de admisibilitate consideră în termen recursul declarat de

Alexandr Mamalîghin, reprezentat de avocatul Roman Stici, la 19 martie 2022

împotriva deciziei din 25 noiembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău.

Succesiv, completul de admisibilitate evocă faptul că, în conformitate cu

articolul 432 din Codul de procedură civilă, părțile și alți participanți la proces

sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esențială sau

aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept

procedural.

(2) Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate

eronat în cazul în care instanța judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

b1) a aplicat o lege care a fost declarată neconstituțională;

c) a interpretat în mod eronat legea;

d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

(3) Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau

aplicate eronat în cazul în care:

a) cauza a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la

judecarea ei;

7

b) cauza a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a

comunicat locul, data și ora ședinței de judecată;

c) în judecarea cauzei au fost încălcate regulile privind limba de desfășurare

a procesului;

d) instanța a soluționat problema drepturilor unor persoane care nu au fost

implicate în proces;

e) în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată;

f) hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale.

(4) Săvârșirea altor încălcări decît cele indicate la alin. (3) constituie temei

de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi

putut duce la soluționarea greșită a cauzei sau în cazul în care instanța de recurs

consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară,

sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

(5) Temeiurile prevăzute la alin. (3) se iau în considerare de către instanță

din oficiu.

Conform articolului 433 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs se

consideră inadmisibilă în cazul în care:

a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3)

și (4);

a1) recursul este depus împotriva unui act ce nu se supune recursului, cu

excepția cazurilor prevăzute la art. 429 alin. (5);

b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la

art. 434;

c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare;

d) recursul se depune în mod repetat după ce a fost examinat.

In concreto motivelor inserate în cererea de recurs, completul de

admisibilitate le apreciază ca fiind lipsite de substanță și care nu pot fi acceptate.

Or, recursul împotriva deciziei instanței de apel este o cale de atac de drept,

vizând în exclusivitate legalitatea actului de dispoziție contestat. Însă, din analiza

cererii de recurs depuse de Alexandr Mamalîghin, reprezentat de avocatul Roman

Stici, rezultă că acesta nu a evidențiat memoriul ilegalității și netemeiniciei

deciziei recurate, limitându-se la reiterarea circumstanțelor faptice ale cauzei.

În acest sens, completul de admisibilitate menționează faptul că dezvoltarea

recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu

claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de

lege, sunt de natură a învedera ilegalitatea hotărârii. Respectiv, nu este suficientă

simpla expunere a circumstanțelor faptice ale cauzei, fiind necesară motivarea

recursului cu indicarea motivelor de ilegalitate pe care se întemeiază, precum și

dezvoltarea lor. Motivarea recursului însemnând nu doar exprimarea

nemulțumirii față de actul de dispoziție pronunțat în apel, ci expunerea tuturor

motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o

hotărâre neîntemeiată. Aderent, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a

textelor de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând

determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel, o minimă argumentare

a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează.

8

La caz, completul de admisibilitate vădește că, argumentele invocate în

cererea de recurs, după esența lor, pot fi încadrate în temeiurile aplicabile doar

procedurii de apel și nu se regăsesc în articolul 432 din Codul de procedură

civilă, aplicabil recursului. Ba mai mult ca atât, acestea au fost deja supuse

examinării și aprecierii de către instanța de apel prin prisma articolului 130 din

Codul de procedură civilă, fiindu-le oferite concluziile de rigoare și, prin urmare,

nu urmează a fi reiterate în ordine de recurs.

Ipotezele relevate certifică în mod clar caracterul lipsit de substanță al

recursului declarat, deoarece Alexandr Mamalîghin, reprezentat de avocatul

Roman Stici, nu a invocat niciun argument plauzibil în vederea justificării

ilegalității deciziei instanței de apel. Astfel, se evidențiază caracterul declarativ al

recursului, deoarece este lipsit de conținut și desprinde simplul fapt al

dezacordului recurentului cu soluția dată de instanța inferioară, precum și lipsa

temeiurilor legale de declarare a recursului.

În acest sens, completul reamintește că în jurisprudența sa, Curtea

Europeană a precizat că dreptul de a fi auzit în combinație cu dreptul la un recurs

efectiv sunt în primul rând chestiuni de reglementare în dreptul intern și este în

principiu, competența instanțelor să evalueze motivele de admisibilitate a unei

cereri de acest tip (Doorson v. Olanda, 26 martie 1996, § 67). La acest capitol

instanță de recurs reține că recursul declarat de Gheorghe Străisteanu nu s-a bazat

exclusiv pe chestiuni de drept, ce ar cuprinde încălcări esențiale sau aplicarea

eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural, iar ca

urmare nu corespunde cerinței de a fi „efectiv”, fiind lipsit de șanse de succes și

nu este capabil să ofere îndreptarea situației din decizia recurată.

Subsidiar, completul de admisibilitate relevă că, în condițiile din speță,

cererea de recurs a fost depusă după ce Alexandr Mamalîghin, reprezentat de

avocatul Roman Stici, a avut posibilitatea de a fi auzit de o instanță de fond și de

o instanță de apel, fiecare dintre care a avut deplină jurisdicție (a se vedea mutatis

mutandis „Levages Prestations Services” v. Franța, cererea nr.21920/93 din 25

octombrie 1996, §§ 48-50).

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că recurentului i-a fost asigurat

dreptul de acces la o instanță și dreptul de a fi auzit combinat cu dreptul la un

recurs efectiv. De fapt, în cazul când nu există suspiciuni privind încălcarea

echității procedurii din perspectiva art. 6 § 1 din CEDO, rezultă că participanții

au reușit să pună în discuție în fața instanțelor toate observațiile și raționamentele

pe care le considerau necesare în vederea apărării punctului său de vedere

(Blücher v. Cehia, cererea nr. 58580/00 din 11 aprilie 2005, §§ 65-67)

Din considerentele menționate și având în vedere faptul, că instanța de apel

a examinat cauza sub toate aspectele, a verificat și a apreciat corect probele

prezentate, a aplicat și interpretat elocvent normele de drept material și

procedural, iar argumentele invocate în recurs nu se încadrează în temeiurile

prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă, completul

de admisibilitate al Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție, în unanimitate, ajunge la concluzia de a considera

recursul declarat de Alexandr Mamalîghin, reprezentat de avocatul Roman Stici,

împotriva deciziei din 25 noiembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău, în baza

articolului 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, ca fiind inadmisibil.

9

În conformitate cu art. 431 alin. (2), art. 433 lit. a) și art. 440 din Codul de

procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Se consideră inadmisibil recursul declarat de Alexandr Mamalîghin,

reprezentat de avocatul Roman Stici, împotriva deciziei din 25 noiembrie 2021 a

Curții de Apel Chișinău.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

judecătorul Svetlana Filincova

judecătorii Galina Stratulat

Maria Ghervas

10