2ra-897/18 — recunoașterea dreptului de proprietate asupra 1-2 cotă - parte din apartament

2ra-897/18 — recunoașterea dreptului de proprietate asupra 1-2 cotă - parte din apartament (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr. 2ra – 897/18

prima instanță: Judecătoria Chișinău

Judecătorul: T. Prutean

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău

Judecători: A. Minciuna, S. Victoria, V. Mihaila

Î N C H E I E R E

16 mai 2018 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele completului, judecătorul Tatiana Vieru

Judecători Maria Ghervas

Iuliana Oprea

examinând admisibilitatea recursului declarat de Catana Sergiu,

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată depusă de Catana Sergiu

împotriva Catana Vladislav, cu privire la recunoașterea dreptului de proprietate

asupra ½ cotă – parte din apartament,

împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 15 noiembrie 2017, prin care s-

a respins apelul declarat de Catana Sergiu și s-a menținut hotărârea Judecătoriei

Chișinău, sediul Centru din 31 iulie 2017,

c o n s t a t ă :

La 27 martie 2017, Catana Sergiu a depus o cerere de chemare în judecată

împotriva Catana Vladislav, cu privire la recunoașterea dreptului de proprietate

asupra ½ cotă – parte din apartament.

În motivarea acțiunii, reclamantul a indicat că, prin hotărârea Agenției

Teritoriale Chișinău al Ministerului Privatizării nr.52 din 4 ianuarie 1995, s-a decis

transmiterea cu titlu gratuit în proprietate privată locuința de stat, apartamentul nr.

41 din str. Alecu Russo, nr. 59/1, mun. Chișinău, mamei sale Catana Natalia și

fratelui său Catana Vladislav. Prin urmare, la 3 iunie 1995, Catana Natalia a încheiat

contractul de vânzare - cumpărare, transmitere - primire a locuinței în proprietate

privată. În imobilul menționat, a locuit mama sa Catana Natalia, până la deces.

Catana Sergiu a evocat că pârâtul Catana Vladislav nu se află pe teritoriul

Republicii Moldova din anul 1999, fiind plecat peste hotarele țării, iar despre

domiciliul lui nu se cunoaște nimic.

Pagină 1 din 7

În continuare, reclamantul a precizat că, la 17 aprilie 2001, a solicitat intrarea

în succesiunea rămasă după defuncta Catana Natalia. Astfel, potrivit certificatului de

moștenitor legal nr. 815 din 28 martie 2003 înregistrat la Oficiul Cadastral Teritorial

Chișinău la 20 februarie 2004, Catana Sergiu a devenit proprietar a 1/2 cotă-parte

din apartamentul nr. 41 din str. Alecu Russo, nr. 59/1, mun. Chișinău.

Desfășurând circumstanțele cauzei, Catana Sergiu a explicat că posedă cu

bună-credință sub nume de proprietar imobilul din litigiu, începând cu 17 aprilie

imobiliare pentru întregul bun imobil.

Reclamantul a sugerat că 1/2 cotă-parte din apartament, ce-i revine pârâtului

Catana Vladislav, nu este înregistrată în registrul bunurilor imobile. Așadar, este în

drept de a fi recunoscut prin uzucapiune ca proprietar în privința acestei părți.

Catana Sergiu a solicitat recunoașterea dreptului de proprietate în privința a ½

cotă – parte ideală din apartamentul nr. 41 din str. Alecu Russo, nr. 59/1, mun.

Chișinău, care nu este înregistrată în registrul bunurilor imobile (f. d. 2).

În cadrul examinării cauzei, pârâtul nu a formulat referință în întâmpinarea

cererii de chemare în judecată, fiind citat prin aviz publicitar (f. d. 27 – 28).

Prin hotărârea Judecătoriei Chișinău, sediul Centru din 31 iulie 2017, s-a

respins acțiunea ca neîntemeiată (f. d. 38, 41- 48).

Împotriva acestui act de dispoziție, Catana Sergiu a declarat apel. În apărare,

intimatul Catană Vladislav nu a depus referință.

Curtea de Apel Chișinău, prin decizia din 15 noiembrie 2017, a respins apelul

declarat de Catana Sergiu și a menținut hotărârea Judecătoriei Chișinău, sediul

Centru din 31 iulie 2017 (f. d. 67 – 70).

Pentru soluționarea acestui litigiu, instanța de apel a constatat situația de fapt

prezentată de Catana Sergiu în cererea de chemare în judecată și reținută de

Judecătoria Chișinău, sediul Central.

În fundamentarea acestei decizii, instanța de control judiciar a notat că pentru

dobândirea imobilelor prin uzucapiune este necesară îndeplinirea a cumulativă a trei

condiții, și anume, cel ce posedă bunul să fie de bună-credință, posesiunea să fie

exercitată timp de 15 ani; posesiunea să fie utilă, adică să nu fie discontinuă,

tulburată, clandestină sau precară. Buna-credință la rândul său presupune că:

posesorul nu știa și nici nu putea să știe că posesia sa este ilegală (f. d. 69 – pe

verso).

La acest capitol, instanța de apel a determinat cu certitudine că apelantul nu

întrunește condiția de bună - credință, deoarece cunoaște faptul că ½ cotă – parte din

apartament aparține cu titlu de proprietate fratelui său, Catana Vladislav, care a

participat la privatizarea acestuia (f. d. 12, 69 – pe verso).

În drept, hotărârea judecătorească este întemeiată pe articolele 303 alin. (1),

320 alin. (2), 321, 332 și 335 din Cod civil.

Pagină 2 din 7

La 10 ianuarie 2018, Curtea de Apel Chișinău le-a expediat participanților la

proces copia deciziei integrale din 15 noiembrie 2017 (f. d. 71).

La 7 martie 2018, Catana Sergiu a declarat recurs împotriva deciziei Curții de

Apel Chișinău din 15 noiembrie 2017, solicitând casarea acesteia și a hotărârii

primei instanței din 31 iulie 2017, cu pronunțarea unei noi hotărâri de admitere a

acțiunii.

În motivarea ilegalității deciziei contestate, recurentul a afirmat că instanțele

judecătorești nu au argumentat considerentele, care au stat la baza respingerii

acțiunii, într-un mod compatibil cu articolul 6 din C.E.D.O. Or, în opinia acestuia,

instanțele au constatat, în lipsa unor probe, încălcarea bunei – credințe, de vreme ce

el achită integral serviciile comunale și impozitul pentru întregul bun imobil.

La 6 aprilie 2018, în conformitate art. 439 alin. (2) din Codul de procedură

civilă, Curtea Supremă de Justiție a comunicat cererea de recurs lui Catana

Vladislav, informând că referința se depune în termen de o lună de la data primirii

scrisorii. În mod corespunzător, dacă referința nu este prezentată în termenul stabilit,

admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia (f. d. 82).

Până la data examinării cauzei, intimatul nu a depus referință, prin care să-și

exprime poziția cu privire la recursul declarat.

Examinând admisibilitatea recursului, fără prezența participanților la proces

sau a reprezentanților acestora, în acord cu procedura specificată la articolul 440 din

Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că cererea de recurs formulată

de Catana Sergiu este inadmisibilă, pentru motivele ce se succed.

În conformitate cu art. 439 alin. (3) Codul de procedură civilă, judecătorul

raportor a verificat dacă recursul este formulat de persoana în drept să-l declare,

dacă este depus în termen și dacă nu a fost examinat anterior, și a făcut un raport

verbal în fața completului de judecată instituit în mod legal.

În acest caz, se observă că materialele cauzei dovedesc faptul că recursul nu a

fost examinat anterior, fiind respectate, totodată, dispozițiile art. 430 din Codul de

procedură civilă, cu privire la subiecții abilitați cu dreptul de a depune recurs.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursul se

declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale.

Din scrisoarea Curții de Apel Chișinău nr. 236, rezultă că decizia integrală din

15 noiembrie 2017 a fost expediată în adresa părților la 10 ianuarie 2018 (f. d. 71),

însă nu există dovada recepționării acesteia. La fel, recurentul a invocat că a primit

copia deciziei contestate la 23 februarie 2018, dar nu a reușit să probeze această

circumstanță. În sensul dat, jurisprudența constantă a Curții Europene notează că

dreptul la recurs trebuie să se exercite din momentul în care părțile interesate pot

cunoaște efectiv hotărârile judecătorești, care le impun o obligație sau care ar putea

aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime (a se vedea, spre exemplu,

Pagină 3 din 7

Miragall Escolano și alții vs Spanaia, parag. 37, CEDO 2000-I; Diaz Ochoa vs

Spania, 22 iunie 2006, parag. 48, sau Samoilă v. Romania, 16 iulie 2015, para. 34 –

36). În plus, dreptul arătat mai sus se valorifică de recurent într-un termen rezonabil

de la pronunțarea actului judecătoresc coroborat prin acțiuni diligente pentru

protejarea propriilor interese (a se vedea cauza CAÑETE DE GOÑI vs Spania, 15

octombrie 2002, parag. 39 – 40 sau Agapito Maestre Sanchez vs Spania, 4 mai

2004).

În temeiul înscrisurilor anexate la materialele cauzei, completul de judecată

conchide că decizia contestată a fost expediată la 10 ianuarie 2018, iar recursul a

fost depus la 7 martie 2018. Așadar, luând în considerare condițiile indicate supra,

se consideră că cererea dedusă judecății a fost declarată în termenul prevăzut mai

sus.

În continuare, audiind raportul verbal al judecătorului raportor, cu privire la

încadrarea temeiurilor invocate în recurs la dispozițiile art. 432 alin. (2), (3) și (4)

din Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție constată existența temeiului

de inadmisibilitate prevăzut la art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, din

următoarele considerente.

Ab initio, în conformitate cu art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

părțile și alți participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se

invocă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural. În cazul respectiv, judecarea recursului exercitat

conform Secțiunii a II-a, Capitolul XXXVIII din Codul de procedură civilă, are un

caracter devolutiv și privește doar problemele de drept material și procedural,

verificându-se doar legalitatea deciziei, nu și temeinicia ei în fapt.

În același context, instanța de judecată subliniază că un stat care dispune de

instanțe de recurs are obligația să se asigure că justițiabilii săi se bucură de

principiile unui proces echitabil garantate de articolul 6 parag. (1) din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special, de

dreptul de acces la o instanță și de dreptul de a fi auzit (a se vedea, de exemplu,

Erfar – Avef v. Grecia, 27 martie 2014, parag. 39 – 40; Lebedinschi v. Republica

Moldova, 16 septembrie 2015, parag. 32).

Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că dreptul de acces la

un tribunal al unei persoane poate fi limitat, inclusiv în cazul admisibilității

contestațiilor înaintate prin intermediul căilor de atac, pentru că prin însăși natura sa,

recursul trebuie reglementat de către stat, care se bucură în această privință de o

anumită marjă de apreciere. În acest sens, condițiile pentru autorizarea unei cereri

introduse pe o cale de atac extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile instituite

pentru o cale de atac ordinară (a se vedea, inter alia, Marc Brauer v. Germania, 1

Pagină 4 din 7

septembrie 2016, parag. 34; Miessen v. Belgia, 16 octombrie 2016, parag. 64;

Samardžić v. Croația, 20 iulie 2017, parag. 28).

Astfel, în conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă,

cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează

în temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4).

În aceeași ordine de idei, alin. (2) și (3) ale art. 432 din Codul de procedură

civilă prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material

sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alineatul (4)

stabilește că săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei

de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au condus sau ar

fi putut conduce la soluționarea greșită a pricinii, în cazul în care instanța de recurs

consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară sau

în cazul în care erorile comise au condus la încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Prin urmare, reglementările referitoare la formalitățile și termenele impuse de

articolele 433 și 432 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă sunt formulate

suficient de clar și urmăresc protejarea interesului părții, dar și competența asigurării

interpretării unitare a legii de către Curtea Supremă de Justiție. Aceste limitări

urmăresc un scop legitim, îndeplinind cerințele securității juridice și bunei-

administrări a justiției (a se vedea, mutatis mutandis, Beniamin Nersesyan v.

Armenia, 19 ianuarie 2010, parag. 22; Erfar – Avef, ibidem, parag. 41, Marc Brauer,

ibidem, parag. 35; Miessen, ibidem, parag. 67; Trevisanato v. Italia, 16 decembrie

2016, parag. 36 – 37, Sturm v. Luxemburg, 27 iunie 2017, parag. 36).

Din perspectiva acestor drepturi garantate de Convenția Europeană, completul

Colegiului de control judiciar își propune să verifice esența și temeiurile recursului,

inclusiv dacă argumentele recurentului referitoare la ilegalitatea deciziei atacate, în

limitele în care au fost formulate, întrunesc condițiile necesare pentru a declara

admisibilă cererea acestuia.

În speță, instanța observă că recurentul Catana Sergiu a criticat decizia Curții

de Apel Chișinău din 15 noiembrie 2017 în baza articolului 432 alin. (2) lit. a), b), c)

din Codul de procedură civilă, așa cum este prevăzut, în mod obligatoriu, la articolul

437 alin. (1), lit. f) din Codul de procedură civilă.

În acest sens, instanța de judecată amintește că, la pronunțarea deciziei din 15

noiembrie 2017, instanța de apel s-a călăuzit de articolele 303 alin. (1), 320 alin. (2),

321, 332 și 335 din Cod civil.

Din analiza minuțioasă a conținutului cererii de recurs în raport cu decizia

contestată și legile aplicate, reiese în mod cert că recurentul a reluat argumentele cu

privire la recunoașterea dreptului de proprietate prin uzucapiune, formulate în faza

procesuală anterioară, și în privința cărora instanța de apel s-a pronunțat în mod

detaliat. În particular, instanța competentă a determinat și a expus exhaustiv

Pagină 5 din 7

condițiile pentru admiterea unui asemenea solicitări. Așadar, Catana Sergiu nu a

reușit să convingă că instanța de apel a interpretat eronat noțiunea de bună –

credință și nici nu a făcut trimitere la o normă de drept materială în acest sens.

La fel, întinderea obligației de a motiva hotărârea poate varia în dependență

de circumstanțele specifice, natura și complexitatea cauzei (a se vedea Ruiz Torija

vs Spania, 9 decembrie 1994, parag. 29). Deși articolul 6 parag. 1 din Convenție nu

obligă instanțele de judecată să ofere răspunsuri detaliate la toate criticile părților,

totuși din hotărâre trebuie să rezulte explicit că elementele esențiale ale cauzei au

fost examinate (a se vedea Taxquet vs Belgia (MC), 16 noiembrie 2010, parag. 91 și

Lebedinschi vs Moldova, parag. 16 iunie 2015, parag. 31).

Prin urmare, în lumina împrejurărilor din speță, instanța de recurs subliniază

că instanța de apel a răspuns la toate argumentele esențiale ale cauzei (a se vedea

deciziile de inadmisibilitate în cauzele Fundația pentru Copii Speranța vs Moldova,

17 octombrie 2017 sau Calancea și alții vs. Moldova, 6 februarie 2018, parag. 20,

34 – 35).

În subsidiar, instanța observă că, în principiu, recurentul a formulat prezenta

cerere după ce a beneficiat de o procedură contradictorie pe fond și a avut

posibilitatea de a fi audiat de o primă instanță și de o instanță de apel, care au fost

competente de a examina toate chestiunile de fapt și de drept relevante litigiului (a

se vedea, mutatis mutandis, A. Menarini Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27 septembrie

2011, parag. 59; Akaki Tchaghiashvili, 2 septembrie 2014, parag. 34, Samardžić v.

Croația, ibidem, parag. 28).

Pe baza celor prezentate, completul Colegiului constată că observațiile

invocate de Catana Sergiu nu dezvăluie nicio aparență a încălcării normelor de drept

material, dar nici a încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Prin

urmare, temeiurile inserate în recurs nu pot fi calificate ca esențiale și nu ar putea

obliga instanța de recurs să primească cererea acestuia spre examinarea în fond și,

eventual, să caseze hotărârea judecătorească contestată. În mod corespunzător,

punctele de vedere al recurentului nu sunt compatibile cu cerințele prevăzute la art.

432 alin. (2), (3) sau (4) din Codul de procedură civilă, iar, în consecință, recursul

dedus judecății nu corespunde condiției de a fi „efectiv” (a se vedea, de exemplu,

Petrovic v. Luxemburg, 17 februarie 2011, parag. 31 – 33, Sturm v. Luxemburg,

ibidem, parag. 32).

Din aceste raționamente, instanța de judecată reține existența temeiului

prevăzut la art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă. În atare situație,

conjunctura stabilită mai sus confirmă lipsa unui formalism excesiv și respectarea

unui raport rezonabil de proporționalitate dintre scopul urmărit și mijloacele

folosite, iar, în opinia instanței, însăși substanța dreptului de acces la instanță nu a

fost afectată.

Pagină 6 din 7

Cât privește dreptul justițiabilului „de a fi auzit de o instanță”, garantat de

articolul 6 parag. 1 din Convenție, instanța notează că obligația de a motiva o

hotărâre judecătorească poate varia în funcție de natura deciziei în cauză (a se

vedea, inter alia, Helle v. Finlanda, 19 decembrie 1997, parag. 55; Latourniere v.

Franța, 10 decembrie 2002, parag. 2; Hansen v. Norvegia, 2 octombrie 2014, parag.

71 – 74). De fapt, în concepția instanței europene, articolul 6 parag. (1) nu impune

motivarea detaliată a deciziei unei instanțe de recurs care, întemeindu-se pe

dispoziții legale specifice, respinge un recurs ca fiind „lipsit de șanse de succes”,

ceea ce s-a constatat în prezenta cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Kukkonen v.

Finlanda (nr. 2), 13 ianuarie 2009, parag. 24; Beniamin Nersesyan, ibidem, parag.

23 – 24; Akaki Tchaghiashvili, ibidem, parag. 34 sau Papaioannou v. Grecia, 2

iunie 2016, parag. 45).

În conformitate cu art. 440 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3

judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu

conține nici o referire cu privire la fondul recursului.

Astfel, având în vedere circumstanțele stabilite supra, completul de judecată

decide în mod unanim că recursul declarat de către Catana Sergiu nu ridică

probleme de drept și nu poate fi acceptat spre examinarea în fond, urmând a fi

considerat inadmisibil.

În conformitate cu art. 270, art. 433 lit. a) și art. 440 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Se consideră inadmisibil recursul declarat de către Catana Sergiu.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

Judecătorul Tatiana Vieru

Judecători Maria Ghervas

Iuliana Oprea

Pagină 7 din 7