Macit Balci împotriva Turciei

La originea dosarului se găsește o cerere (nr. 19646/92) dirigată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, Macit Balci (reclamantul), o depusese la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisie) pe 15 august 1991, în virtutea fostului art. 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția).

Reclamantul este reprezentat de Me Kazım Berzeg, avocat la baroul din Ankara. Guvernul turc (Guvernul) este reprezentat de agentul său.

Cererea are ca obiect obținerea unei decizii privind dacă faptele cauzei relevă o încălcare a statului pârât la cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită secțiunii întâi a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încredințată cu examinarea dosarului (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. După retragerea lui M. Rıza Türmen, judecător ales pentru Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat pe M. Feyyaz Gölcüklü pentru a ședea în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).

Prin decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantului a cerut Curții să unească diferitele cereri introduse de același reclamant. Curtea, ținând seama de faptul că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această solicitare. ÎN FAPT I.

În aprilie 1987, Administrația Națională a Apelor (DSİ: Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil cu construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantului pentru construcția barajului hidroelectric Altınkaya din valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Azi sunt inundate de apele lacului barajului.

Despăgubiri de expropiere fixate de o comisie de experți a DSİ au fost plătite reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, de asemenea în aprilie 1987, acțiuni de majorare a despăgubirii de expropiere la tribunalul din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertiző pe teren pentru a aprecia exactitatea sumelor fixate de administrația expropriante.

Tribunalul menționat a acordat reclamantului despăgubiri suplimentare de expropiere care au fost însoțite de dobânzi moratoare simple la rata legală de 30% pe an, de calculat de la data cedării terenurilor la DSİ.

Administrația menționată a depus recurs în casație împotriva sentințelor tribunalului din Vezirköprü care au fixat completarile despăgubirii. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste sentințe și să confirme sumele fixate de tribunal. Curtea de Casație a confirmat sentințele menționate în mai și septembrie 1991.

DSİ a plătit reclamantului aceste despăgubiri suplimentare majorate cu 30% dobânzi moratoare simple calculate până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația din Turcia în acea perioadă ajunsese la 67% pe an.

Despăgubirile de expropiere plătite reclamantului, datele sesizării instanțelor judecătorești interne, sumele despăgubirilor suplimentare acordate de instanța judecătorească internă, datele plăților, sumele despăgubirilor suplimentare plătite reclamantului de administrație majorate cu 30% dobândă moratoare, valorile reale ale despăgubirilor suplimentare și nivelurile despăgubirii sunt indicate în tabelul de mai jos (tabelul indică totalul sumelor fixate la sfârșitul diferitelor proceduri naționale care au aceeași dată de sesizare a instanțelor judecătorești și aceeași dată de plată efectivă). Sume plătite reclamantului de administrație înainte de preluarea posesiei terenurilor (în LT) Date de sesizare ale instanțelor judecătorești interne Sume ale despăgubirilor suplimentare acordate de instanțele judecătorești interne (în LT) Date de plată ale despăgubirilor suplimentare Sume ale despăgubirilor suplimentare plătite reclamantului de administrație majorate cu 30% dobândă moratoare (în LT) Valori reale ale despăgubirilor suplimentare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de despăgubire în raport cu valoarea reală a terenurilor expropriate 1.077.902 383.745 20/04/1987 20/04/1987 690.700 383.745 29/11/1992 01/06/1992 1.847.622 978.549 12.478.048 5.541.124 66,40 58,90 II.

În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, privind exproprierea, dispune: "(...) Despăgubirea de expropiere va fi plătită imediat și în bani. (...) În cazul în care legea ar permite plăți în rate (...), fracțiunea care nu ar fi plătită imediat va fi însoțită de dobândă moratoare la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În virtutea legii nr. 3095, rata dobânzilor moratoare datorate pentru întârzierea în reglementarea datoriilor statului era de 30% pe an în perioada faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor moratoare aplicabilă creanțelor statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind încasarea creanțelor statului și hotărârea nr. 89/14915 a Consiliului de Miniștri). C. Codul obligațiilor

Art. 105 din codul obligațiilor prevede: "Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile moratoare ale zilelor de întârziere și debatorul nu poate demonstra că creditorul a comis o abatere, repararea prejudiciului este la sarcina debitorul. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma sa la momentul pronunțării deciziei pe fond." D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de despăgubire de expropiere, s-a pronunțat în acești termeni: "Ceea ce compensează întârzierea în reglementarea creanțelor sunt dobânzile moratoare. Dat fiind că calea de executare forțată permite creditorului să ceară ceea ce îi se datorează, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să ceară o altă compensație cu titlu de despăgubire; prin urmare, decizia care admite cererea creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește a fi nefondat (...)"

Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a hotărât astfel: "Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația din țară era ridicată, cu o rată care depășea cu mult 30%. Cu toate aceasta, legiuitor a vrut ca rata dobânzilor moratoare să fie de 30%. Din acest motiv, în dosarul examinat, nu este conform dreptului, invocând dobânzi atasate depozitelor bancare, să depășească dobânda compusă de 30% prin o cale ocultă."

Pe 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație, soluționând chestiunea aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat în acești termeni: "(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o despăgubire forfetară acoperind daunele fără necesitatea de a le demonstra (...). Dat fiind că rata dobânzilor moratoare (daunele datorită întârzierii în plată) este fixată de lege, ținând seama de problemele economice (inflație, depreciere a valorii monedare (...)) în care se găsește țara, este imposibil să se invoce aceleași elemente (inflație, depreciere a valorii monedare (...)) ca dovezi evidente ale daunelor excedentare menționate la art. 105 din codul obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă constituie daunele reale suferite. Altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea niciun sens. Atunci când legiuitor, considerând toate problemele economice, a fixat, în virtutea puterii legislative conferite de Constituție, rata reparării daunelor rezultate din aceste probleme, nu se poate accepta că daunele de reparat nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea [legiuitorului] s-ar dovedi nefondat. (...) Este evident că inflația care se resimte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] daunele suferite de creditor din cauza unei reglementări întârziate rămân neacoperite. Cu toate acestea, aceste daune depășind rata de 30% fixată de legiuitor nu sunt acelea despre care se vorbește la art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legiuitor, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că aceste daune s-ar ridica la 30%, majorarea acestora la rate mai ridicate printr-o decizie judecătorească, pe motiv că inflația depășește 30%, ar constitui o depășire a competenței (...)" E. Date economice

În iunie și noiembrie 1992, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 6.868 și respectiv 8.241 LT.

Efectele inflației din Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistici de stat. Conform listei relevante, luând cifra "100" ca indice de bază pentru luna aprilie 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației – §17 mai sus), indicele inflației în luna iunie 1992 ajunge la cifra "1.212" și al lunii noiembrie 1992 la cifra "1.546" (perioada luată în considerare pentru plata despăgubirilor suplimentare – §17 mai sus).

Reclamantul observă că sumele despăgubirilor suplimentare însoțite de dobândă moratoare de 30% pe an i-au fost plătite după patru ani de proceduri judecătorești și cu o întârziere de plată din cauza administrației. Susține că a suferit o pierdere datorită deprecierii monetare puternice în aceste perioade. În fine, deplânge absența în dreptul turc a dispozițiilor care să permită executare forțată pentru datoriile statului față de persoane particulare.

Guvernul nu se acordă. Amintește că statul a plătit reclamantului despăgubirile sale înainte de preluarea posesiei terenurilor, precum și despăgubirile suplimentare majorate cu 30% dobândă, după deciziile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar dacă aceste sume nu țin seama de inflație, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă despăgubirile sunt în mod rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților preluate, condițiile enunțate la art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta este în special cazul atunci când se referă la proiecte de amploare largă care beneficiază mii de persoane; recunoașterea unei obligații de despăgubire integrală încărcând statul ar împiedica realizarea unor astfel de proiecte. De plus, reclamantul nu poate pretinde, în acest caz, că a suportat o "sarcină specială și exorbitantă" deoarece nu a folosit, pe riscul și pericolul său, posibilitatea oferită de art. 105 din codul obligațiilor.

În fine, Guvernul se folosește de o marjă largă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar face parte integrantă din politica sa de creare și bună gestionare a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicată percepută pe creanțele statului are scopul de a asigura că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă și constituie, de asemenea, o formă de impozitare indirectă, fixată în mod deliberat de legiuitor în exercitarea competenței sale.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropiere, ca atare, ci se opune modalităților de plată ale despăgubirilor de expropiere. Subliniază că reclamațiile sale se referă nu doar la întârzierea administrației în plata despăgubirilor suplimentare fixate de tribunal, ci și, în principal, la prejudiciile suferite în perioada dintre sesizarea tribunalului și primirea sumelor în cauză. Reamintind că plățile au intervenit mai mult de cinci ani după exproprierea terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor întârzieri, combinate cu depreciere monetară puternică din țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropiere în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropriu de terenuri, s-a văzut recunoscut despăgubiri care i-au fost plătite la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul i-a acordat apoi despăgubiri suplimentare însoțite de dobândă moratoare la rata de 30% pe an de la această dată (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit completările despăgubirii abia în iunie și noiembrie 1992, adică mai mult de cinci ani după sesizarea instanțelor și aproximativ paisprezece luni după deciziile Curții de Casație.

Curtea observă mai întâi că litigiul se referă exclusiv la nivelul despăgubirii care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor moratoare aplicate despăgubirilor suplimentare în perioade de aproximativ cinci ani, care merg de la sesizarea tribunalului la plata efectivă a sumelor fixate de acesta (vezi, pentru nivelul despăgubirii, §17 mai sus).

În acest sens, Curtea a mai hotărât că caracterul adecvat al unei compensații ar scădea dacă plata acesteia ar ignora elemente susceptibile să-i reducă valoarea, cum ar fi trecerea unei perioade care nu ar putea fi calificată de rezonabilă (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Raffineries grecques Stran și Stratis Andreadis v. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei despăgubiri în domeniul exproprierii are ca urmare agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, în special dacă se ține seama de depreciere monetară din unele state (vezi hotărârea Akkuș v. Turcia din 9 iulie 1997, Culegere 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în ansamblu, Curtea observă că situația de care se plânge reclamantul cade sub "dreptul de respect al bunurilor sale", având în vedere jurisprudența sa deja stabilită în materie (vezi în special hotărârea Akkuș precitată, pp. 1303 și următoarele, și de asemenea hotărârea Aka v. Turcia din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2680 și următoarele), trebuie să caute dacă un juste echilibru a fost menținut între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. La această rubrică, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația națională și modul în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții v. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În speță, Curtea constată că sumele despăgubirilor suplimentare însoțite de dobândă moratoare simplă de 30% pe an au fost plătite persoanei în cauză în iunie și noiembrie 1992, adică cinci ani după sesizarea instanțelor și aproximativ paisprezece luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația din Turcia în acea perioadă ajunsese în medie la 67% pe an.

Este incontestabil că întârzierea în plata despăgubirilor suplimentare acordate de instanțele interne este imputabilă exclusiv omisiunilor administrației expropriante, care a cauzat proprietarului prejudiciu distinct adăugând la exproprierea bunurilor sale. Este această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care determină Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt juste echilibrul care trebuia să existe între, pe de-o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului de respect al bunurilor.

În concluzie, a existat încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II.

Având în vedere concluzia formulată la paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea separat sub aspectul acestei dispoziții. III.

Reclamantul afirmă că trebuie despăgubit, atât pentru pierderea pecuniară suferită din cauza plății întârziate a despăgubirilor suplimentare cât și pentru prejudiciile decurgând din întârzierea în determinarea acestora în fața instanțelor judecătorești naționale. Cere Curții să-i acorde prejudiciu material calculat în dolari. Solicită, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Conform metodei deja adoptate în hotărârea Aka (vezi, hotărârea Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56), Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, trebuie luat în considerare diferența dintre sumele efectiv plătite reclamantului în 1992 și pe care le-ar fi primit dacă despăgubirile suplimentare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monetară de la data sesizării tribunalului (paragrafele 32-34 mai sus).

După ce a efectuat calculul propriu la lumina datelor economice relevante din posesia sa (§25 mai sus), Curtea convine să acorde reclamantului o despăgubire de 1.953 USD, de convertit în lire turce la cursul aplicabil la data reglementării.

Curtea, după cum s-a mai pronunțat în hotărârile Akkuș și Aka (hotărări deja precitate), consideră că reclamantul a suferit prejudiciu moral din cauza că a fost privat de terenuri, care erau singurul său mijloc de subsistență și adapost. Hotărând în echitate, îi acordă în consecință 1.000 USD cu titlu de prejudiciu moral, indiferent de numărul de proceduri naționale privind bunurile sale expropriate în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Cheltuieli și deces

Reclamantul solicită 8.000 USD cu titlu de cheltuieli și deces relative la procedurile naționale și ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de justificări.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama de faptul că toate cererile privind exproprierea lui Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea judecă în echitate că este necesară acordarea reclamantului a unei sume de 300 USD. C. Dobândă moratoare

Curtea consideră adecvat să fixeze la 6% rata anuală a dobânzii moratoare pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Constată că a existat încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Constată că nu este necesară examinarea reclamației din art. 6 § 1 din Convenție; 3.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19646/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Macit Balcı (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En avril 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en avril 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en mai et septembre 1991.

La DSİ versa au requérant ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment de paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous (le tableau indique la totalité des montants fixés à l'issue des diverses procédures nationales qui ont la même date de la saisine des juridictions internes ainsi que la même date du paiement effectif). Montants payés au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordés par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 1 077 902 383 745 20/04/1987 20/04/1987 690 700 383 745 29/11/1992 01/06/1992 1 847 622 978 549 12 478 048 5 541 124 66.40 58.90 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En juin et novembre 1992, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 6 868 et 8 241 LT respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois d'avril 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration – paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de juin 1992 atteint le chiffre «1212» et celui du mois de novembre 1992 le chiffe «1546» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation, en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de cinq ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en juin et novembre 1992, soit plus de cinq ans après les saisines des juridictions et quatorze mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de cinq ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé en juin et novembre 1992, soit cinq ans après la saisine des juridictions et quatorze mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1992 et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus ), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 1 953 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que le requérant a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privé de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 1 953 (mille neuf cent cinquante trois) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral ; iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juillet 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente