AFFAIRE SAKIR YILMAZ c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19698/92) îndreptată împotriva Republicii Turcia și depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") de un cetățean al acestui stat, Șakir Yılmaz ("reclamantul"), la 15 august 1991, în temeiul fostului art. 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de dna Kazım Berzeg, avocat la barou din Ankara. Guvernul Turciei ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.

Cererea are ca scop obținerea unei decizii privind dacă faptele cauzei relevă o neîndeplinire a statului pârât cu privire la cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită secțiunii I a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera care urma să examineze cauza (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. Ca urmare a recuzării d-lui Rıza Türmen, judecător ales cu privire la Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat pe d-nul Feyyaz Gölcüklü să țină loc de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Printr-o decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantului a cerut Curții să unească diferitele cereri depuse de același reclamant. Curtea, având în vedere că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere. FAPTE I.

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor ("DSİ": Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil cu construcția barajelor, procedează la exproprierea terenurilor reclamantului pentru construirea barajului hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producție de orez. Sunt astăzi submersate de apele lacului barajului.

Indemnizațiile de expropriere fixate de o comisie de experți a DSİ au fost versate reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, nefiind de acord cu sumele plătite de DSİ, a intentat, tot în mai 1987, acțiuni de majorare a indemnizației de expropriere la tribunalul de mare instanță din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul ordoneaza două expertize pe teren pentru a aprecia exactitatea sumelor fixate de Administrația expropriază.

Tribunalul menționat a acordat reclamantului indemnizații complementare de expropriere care fuseseră asortite cu dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30 % anual, calculabile de la data cedării terenurilor la DSİ.

Administrația menționată s-a pourvoit în casație împotriva hotărârilor tribunalului de mare instanță care fixau complemente de indemnizații. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să entrineze sumele fixate de tribunalul de mare instanță. Curtea de Casație confiră aceste hotărâri în septembrie și decembrie 1991.

DSİ versa reclamantului aceste indemnizații complementare majorate cu 30 % dobânzi de întârziere simple calculate până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația din Turcia în acea perioadă atingea 67 % anual.

Indemnizațiile de expropriere plătite reclamantului, datele sesizării instanțelor interne, sumele indemnizațiilor complementare acordate de instanța internă, datele plăților, sumele indemnizațiilor complementare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30 % dobânzi de întârziere, valorile reale ale indemnizațiilor complementare, iar și nivelele de indemnizare sunt indicate în tabelul de mai jos. Sume plătite reclamantului de Administrație înainte de preluarea posesiei terenurilor (în LT) Date ale sesizării instanțelor interne Sume ale indemnizațiilor complementare acordate de instanțele interne (în LT) Date de plată a indemnizațiilor complementare Sume ale indemnizațiilor complementare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30 % dobânzi de întârziere (în LT) Valori reale ale indemnizațiilor complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67 % (în LT) Nivele de indemnizare în raport cu valorile reale ale terenurilor expropriate 2 062 539 1 752 672 2 679 415 960 266 3 079 525 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 2 636 825 2 267 982 2 875 416 826 129 833 212 15/12/1994 15/02/1995 15/07/1993 07/01/1993 14/07/1993 8 635 600 7 427 641 8 194 935 2 230 548 2 374 654 132 843 240 114 260 930 69 326 279 15 522 963 20 088 741 47.78 47.08 54.41 60.47 81.31 II.

În partea sa pertinentă, art. 46 al Constituției, privind exproprierea, dispune: "(...) Indemnizația de expropriere va fi plătită imediat și în numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracțiunea care nu a fost plătită imediat va fi asortită cu dobânzi de întârziere la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

Potrivit legii nr. 3095, rata dobânzilor de întârziere datorată pentru întârziere în reglementarea datoriilor statului era de 30 % anual în perioada faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor de întârziere aplicabilă creanțelor statului era de 7 % pe lună, adică 84 % pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor statului și ordonanța nr. 89/14915 a Consilului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor 21. art. 105 din codul obligațiilor prevede: "Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile de întârziere ale zilelor de întârziere și când debitorul nu poate demonstra că creditorul a comis o greșeală, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma la momentul pronunțării hotărârii sale pe fond." D. Jurisprudența Curții de Casație

La 3 iunie 1991, cea de-a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnizație de expropriere, s-a pronunțat după cum urmează: "Ceea ce compensează întârzierea în reglementarea creanțelor sunt dobânzile de întârziere. Dată fiind că cale de execuție silită permite creditorului să solicite ce-i este datorat, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să solicite o altă compensație la titlu indemnitare; prin urmare, decizia care admite cererea creditorului pe motiv că rata inflației era ridicată se dovedește nefondată (...)"

La 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), adunarea plenară a Curții de Casație s-a pronunțat astfel: "Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația din țară era ridicată, cu o rată care depășea mult 30%. În ciuda acestui fapt, legiuitorul a dorit ca rata dobânzilor de întârziere să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând dobânzile atribuite depozitelor bancare, să se depășească dobânda compusă de 30% printr-o cale ocolită.

La 19 iunie 1996, adunarea plenară a Curții de Casație rezolvând problema aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor s-a pronunțat după cum urmează: "(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară care acoperă daunele fără a fi nevoie să se demonstreze (...). Din moment ce rata dobânzilor de întârziere (prejudiciul din cauza întârzieri în plată) este stabilită de lege, ținând cont de problemele economice (inflație, scădere a valorii monedei (...)) în care se află țara, este imposibil să se invoce aceleași elemente (inflație, scădere a valorii monedei (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedentار semnalat în art. 105 din codul obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că echivalentul acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea nici un sens. Atunci când legiuitorul, considerând ansamblul problemelor economice, a stabilit, în virtutea puterii legislative ce-i confere Constituția, rata reparării daunelor rezultate din aceste probleme, nu se poate accepta că daunele de reparat nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea menționată [a legiuitorului] s-ar dovedi nefondată. (...) Este evident că inflația care se face considerabil resimțită în conținența economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din cauza unui reglementare tardivă rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% stabilită de legiuitor nu este acela la care se referă art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că daunele menționat s-ar ridica la 30%, mărirea acestora la rate mai ridicate printr-o decizie judecătorească, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o depășire de competență (...)" E. Date economice

În ianuarie și iulie 1993, decembrie 1994 și februarie 1995, cursul mediu al dolarului american (USD) era, potrivit cursurilor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 8 814 LT, 11 531 LT, 38 418 LT și 41 371 LT respectiv.

Efectele inflației din Turcia sunt indicate pe indicii de preț cu amănuntul publicați de institutul de statistică al statului. Potrivit listei pertinente, luând cifra "100" ca indice de bază pentru luna mai 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - §17 de mai sus), indicele inflației în luna ianuarie 1993 atingea cifra "1672", în luna iulie 1993 cifra "2126", în luna decembrie 1994 cifra "6127" și al lunii februarie 1995 cifra "6918" (perioada luată în considerare pentru versarea indemnizațiilor complementare – §17 de mai sus). ÎN DREPT I.

Reclamantul observă că sumele complementelor de indemnizații asortite cu dobândă de întârziere de 30 % anual i-au fost versate după patru ani de proceduri judecătorești și cu o întârziere de plată datorată Administrației. Susține că a suferit o pierdere din cauza deprecierii monetare puternice în aceste perioade. În sfârsit, deplânge absența în dreptul turc a unor dispoziții care să permită execuția silită pentru datorii ale statului către persoane fizice.

Guvernul nu este de acord. Reamintește că statul a versat reclamantului indemnizațiile sale înainte de preluarea posesiei terenurilor, precum și indemnizațiile sale complementare majorate cu 30 % dobânzi, după deciziile Curții de Casație (§17 de mai sus). Chiar dacă aceste sume nu țin seama de inflație, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților sechestrate, condițiile stabilite în art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta este deosebit în cazul proiectelor de mare amploare care beneficiază mii de persoane; recunoașterea în sarcina statului a unei obligații de indemnizare integrală ar împiedica statul în realizarea unor asemenea proiecte. În plus, reclamantul nu ar putea pretinde, în cazul de față, că a suportat o "încărcătură specială și exorbitantă" pentru că nu a, pe riscul și pericolul seu, folosit posibilitatea pe care i-o oferea art. 105 din codul obligațiilor.

În sfârsit, Guvernul invocă marea sa marjă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar face parte integrantă din politica sa privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Or, rata dobânzii ridicate percepută pe creanțele statului vizează a asigura că funcționarea serviciilor publice nu fi întreruptă și constituie de asemenea o soiă de impunere indirectă, stabilită deliberat de legiuitor în exercitarea competenței sale.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropriere în sine, ci se opune modalităților de plată ale indemnizațiilor de expropriere. Subliniază că reclamațiile sale se referă nu numai la întârzierea administrației în versarea indemnizațiilor complementare fixate de tribunalul de mare instanță ci și în principal pe prejudiciile care le-a suferit în perioada situat între sesizarea tribunalului menționat și primierea sumelor în cauză. Reamintind că plăți au intervenit mai mult de cinci și șapte ani după expropriere terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor întârzieri, conjugate cu deprecierea monetară puternică din țară, au generat dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care motivase măsurile de expropriere în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropriat de terenuri, s-a văzut recunoscut indemnizații care i-au fost versate la data exproprierii (§17 de mai sus), și că tribunalul de mare instanță i-a acordat apoi indemnizații complementare asortite cu dobânzi de întârziere la rata de 30 % anual de la această dată (§17 de mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit complementele de indemnizații doar în ianuarie și iulie 1993, decembrie 1994 și februarie 1995 respectiv, adică mai mult de cinci și șapte ani după sesizarea instanțelor și aproximativ nouăsprezece și patruzeci și unu de luni după deciziile Curții de Casație.

Curtea constată mai întâi că litigiul se referă exclusiv la nivelul de indemnizare care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor de întârziere aplicate indemnizațiilor complementare pe perioade de aproximativ cinci și șapte ani, care merg de la sesizarea tribunalului de mare instanță la plata efectivă a sumelor fixate de acesta (a se vedea, privind nivelul de indemnizare, §17 de mai sus).

Sub acest aspect, Curtea a mai judecat că caracterul adecvat al unei compensații ar scădea dacă plata acesteia ar neglija elemente susceptibile de a-i reduce valoarea, cum ar fi scurgerea unui laps de timp care nu s-ar putea califica ca rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal lungă în plata unei indemnizații în domeniu exproprierii are ca consecință agravarea pierderilor financiare ale persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține seama de deprecierea monetară din unele state (a se vedea, hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în totalitate, Curtea observă că situația despre care se plânge reclamantul se referă la "dreptul de a respecta bunurile sale", ținând seama de jurisprudența sa deja stabilită în materie (a se vedea în special hotărârea Akkuș precitată, pp. 1303 și următor, și de asemenea hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 și următor), trebuie să caute dacă un echilibru drept a fost menținut între exigențele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. Sub această calitate, trebuie luate în considerare modalitățile de indemnizare prevăzute de legislația națională și modul în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În cazul de față, Curtea constată că sumele complementelor de indemnizații asortite cu dobândă de întârziere simplă de 30 % anual au fost versate interesatului în ianuarie și iulie 1993, decembrie 1994 și februarie 1995 respectiv, adică cinci și șapte ani după sesizarea instanțelor și aproximativ nouăsprezece și patruzeci și unu de luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația din Turcia în acea perioadă atingea în medie 67 % anual.

Este indebiabil că întârzierea în plata indemnizațiilor complementare acordate de instanțele interne este imputabilă doar neîndeplinirii administrației expropriază, care a infligit proprietarului un prejudiciu distinct adăugat exproprierii bunurilor sale. Aceasta întârziere, conjugată cu durata efectivă totală a procedurilor în cauză, este aceea care determină Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o încărcătură specială și exorbitantă care a rupt echilibrul drept care trebuia să domnească între, pe de o parte, exigențele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor.

În concluzie, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II.

Ținând seama de concluzia formulată în paragrafele 32-34 de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze problema separat sub ungiul acestei dispoziții. III.

Reclamantul susține că trebuie despăgubit, atât pentru pierderea pecuniară suferită din cauza plății tardive ale indemnizațiilor complementare, cât și pentru prejudiciile decurgând din întârzierea în determinarea acestora în fața instanțelor naționale. Cere Curții să-i aloce un prejudiciu material calculat în dolari. Solicită de asemenea repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Potrivit metodei deja adoptate în hotărârea Aka (a se vedea hotărârea Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56) Curtea consideră că, pentru aprecierea prejudiciilor materiale suferite de reclamant, trebuie luate în considerare diferența dintre sumele efectiv versate reclamantului în 1993, 1994 și 1995 respectiv, și acelea pe care le-ar fi primit dacă indemnizațiile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziune monetară din data sesizării tribunalului de mare instanță (§32-34 de mai sus).

După ce a procedat la propriul calcul în lumina datelor economice pertinente din posesia sa (§25 de mai sus), Curtea acceptă să aloce reclamantului o indemnizație de 12 652 USD, convertită în lire turce la cursul aplicabil la data plății.

Curtea, așa cum s-a mai pronunțat în hotărârile Akkuș și Aka (hotărâri deja precitate), consideră că reclamantul a suferit prejudiciu moral din cauza că a fost privat de terenuri, care era singura sa sursă de subzistență și refugiu. Pronunțând în echitate, îi alocă prin urmare 1 000 USD la titlu de prejudiciu moral, indiferent de numărul procedurilor naționale privind bunurile sale expropriate în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul solicită 8 000 USD la titlu de taxe și cheltuieli relative la procedurile naționale și la acelea ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de documente justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama că toate cererile privind exproprierea Altınkaya au fost depuse de același avocat, Curtea judecă în echitate că este cazul să se aloce reclamantului o sumă de 300 USD. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să fixeze la 6 % rata anuală a dobânzilor de întârziere asupra sumelor acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Constată că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Constată că nu este cazul să se examineze reclamația bazată pe art. 6 § 1 din Convenție; 3. Statuează: a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de taxe, drepturi de timbru și taxe fiscale exigibile la momentul versării, convertite în lire turce la cursul aplicabil la data plății: i. 12 652 (doisprezece mii șase sute cincizeci și doi) dolari americani în repararea prejudiciului material; ii. 1 000 (o mie) dolari americani pentru prejudiciu moral; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru taxe și cheltuieli; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6 % anual de la expirarea termenului menționat și până la plată; 4. Respinge cererea privind satisfacția echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 septembrie 2001 conform art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefierul Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19698/92) dirigée contre La République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Șakir Yılmaz (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En mai 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac de barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en mai 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en septembre et décembre 1991.

La DSİ versa au requérant ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment du paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous. Montants payés au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées au requérant par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 2 062 539 1 752 672 2 679 415 960 266 3 079 525 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 2 636 825 2 267 982 2 875 416 826 129 833 212 15/12/1994 15/02/1995 15/07/1993 07/01/1993 14/07/1993 8 635 600 7 427 641 8 194 935 2 230 548 2 374 654 132 843 240 114 260 930 69 326 279 15 522 963 20 088 741 47.78 47.08 54.41 60.47 81.31 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En janvier et juillet 1993, décembre 1994 et février 1995, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 8 814 LT, 11 531 LT, 38 418 LT et 41 371 LT respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois de mai 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de janvier 1993 atteint le chiffre «1672», au mois de juillet 1993 le chiffre «2126», au mois de décembre 1994 le chiffre «6127» et celui du mois de février 1995 le chiffre «6918» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes ; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de cinq et sept ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en janvier et juillet 1993, décembre 1994 et février 1995 respectivement, soit plus de cinq et sept ans après les saisines des juridictions et dix-neuf et quarante et un mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de cinq et sept ans environ, lesquelles vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé en janvier et juillet 1993, décembre 1994 et février 1995 respectivement, soit cinq et sept ans après la saisine des juridictions et dix-neuf et quarante et un mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1993, 1994 et 1995 respectivement, et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 12 652 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que le requérant a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privé de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 12 652 (douze mille six cent cinquante deux) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral ; iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 septembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente