Huseyin Yavuz împotriva Turciei

La originea dosarului se află o cerere (nr. 19697/92) direcționată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, Hüseyin Yavuz („reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 15 august 1991, în virtutea fostului articol 25 al Convenției pentru Salvgardarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-l Kazım Berzeg, avocat la baroul din Ankara. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Cererea are ca scop obținerea unei decizii privind dacă faptele din cauză dezvăluie o încălcare a Statului pârât a cerințelor art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea dosarului (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. După recuzarea d. Rıza Türmen, judecător ales în calitate de judecător al Turciei (art. 28), Guvernul a desemnat pe d. Feyyaz Gölcüklü pentru a ședea în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Printr-o decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul dosarului (art. 59 § 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantului a solicitat Curții să unească diferitele cereri introduse de același reclamant. Curtea, ținând seama că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această solicitare. ÎN FAPT I.

În aprilie 1987, Administrația Națională a Apelor („DSİ": Devlet Su İșleri), organism de stat încărcat cu construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantului pentru a construi barajul hidro-electric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Sunt astazi scufundate de apele lacului barajului.

Indemnități de expropriere fixate de o comisie de experți din DSİ au fost versate reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, tot în aprilie 1987, acțiuni de creștere a indemnitații de expropriere în fața tribunalului de mare instanță din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize la fața locului pentru a evalua exactitatea sumelor fixate de Administrația expropiatoare.

Tribunalul sus-menționat a acordat reclamantului indemnități complementare de expropriere care au fost asortite cu dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30% anual, calculabile din data cesiunii terenurilor către DSİ.

Aceasta Administrație s-a pourvoit în casație împotriva sentințelor tribunalului de mare instanță care fixaseră complementele de indemnitate. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste sentințe și să entrineze sumele fixate de tribunalul de mare instanță. Curtea de Casație a confirmat aceste sentințe în februarie și decembrie 1991.

DSİ a versat reclamantului aceste indemnități complementare majorate cu 30% de dobânzi de întârziere simple, calculate până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea 67% anual.

Indemnitățile de expropriere plătite reclamantului, datele sesizării jurisdicțiilor interne, sumele indemnitaților complementare acordate de jurisdicția internă, datele plăților, sumele indemnitaților complementare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30% de dobânzi de întârziere, valorile reale ale indemnitaților complementare, precum și nivelurile de indemnizare sunt indicate în tabelul de mai jos (tabelul indică totalitatea sumelor fixate la finalizarea diverselor proceduri naționale care au aceeași dată de sesizare a jurisdicțiilor interne, precum și aceeași dată a plății efective). Sume plătite reclamantului de Administrație înainte de a prelua posesia terenurilor (în LT) Date de sesizare a jurisdicțiilor interne Sume de indemnități complementare acordate de jurisdicțiile interne (în LT) Date de plată a indemnitaților complementare Sume de indemnități complementare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30% de dobânzi de întârziere (în LT) Valori reale ale indemnitaților complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de indemnizare în raport cu valoarea reală a terenurilor expropriate 4 815 350 2 616 860 21/04/1987 21/04/1987 3 206 600 2 219 200 20/11/1992 27/06/1993 8 577 655 6 324 720 57 911 196 53 504 912 66.05 59.44 II.

În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, privind expropierile, prevede: „(...) Indemnitatea de expropriere va fi plătită prompt și în numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracțiunea nepăgubistă nu va fi plătită prompt va fi asortită cu dobânzi de întârziere la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În virtutea legii nr. 3095, rata dobânzilor de întârziere cuvenite pentru întârziere în decontarea datoriilor Statului era de 30% anual la epoca faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor de întârziere aplicabilă creanțelor Statului era de 7% pe lună, adică 84% anual (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor Statului și hotărârea nr. 89/14915 a Consilului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor

Art. 105 din codul obligațiilor prevede: „Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile de întârziere ale zilelor de întârziere și debitor nu poate demonstra că creditorul a comis o vină, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa valoarea acestuia în momentul pronunțării hotărârii pe fondul cauzei." D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, cea de-a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materia indemnitații de expropriere, s-a pronunțat în acești termeni: „Ceea ce compensează întârzierea în decontarea creanțelor sunt dobânzile de întârziere. Având în vedere că procedura de executare silită permite creditorului să solicite ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta nu are dreptul să ceară altă compensație în titlu de damnă; prin urmare, decizia care admite cererea creditorului pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește neîntemeiată (...)"

Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), adunarea plenară a Curții de Casație a hotărât așa: „ Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era ridicată, cu o rată care depășea cu mult 30%. Cu toate aceasta, legiuitor a dorit ca rata dobânzilor de întârziere să fie 30%. Pentru acest motiv, în dosarul examinat, nu este conform cu dreptul, invocând dobânzile anexate depozitelor bancare, de a depași dobânda compusă de 30% printr-o cale deturnată.

Pe 19 iunie 1996, adunarea plenară a Curții de Casație, soluționând problema aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat în acești termeni: „ (...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnitate forfetară care acoperă pagubele fără a fi nevoie să le demonstreze (...). Deoarece rata dobânzilor de întârziere (prejudiciul datorat întârzierii în plată) este fixată prin lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scădere a valorii monedei (...)) în care se află țara, este imposibil să invoci aceleași elemente (inflație, scădere a valorii monedei (...)) ca probe evidente ale prejudiciului excedent menționat la art. 105 din codul obligațiilor, nici să afirmi că dezavantajele din aceasta constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că contravaloarea acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea sens. Atunci când legiuitor, considerând totalitatea problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative pe care i-o conferă Constituția, rata reparării pagubelor decurgând din aceste probleme, nu se poate accepta ca prejudiciul care trebuie reparat să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea [a legiuitorului] s-ar dovedi neîntemeiată. (...) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din faptul unei reglementări tardive rămâne neacoperit. Cu toate aceasta, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legiuitor nu este acela la care se referă art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legiuitor, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că această pagubă s-ar ridica la 30%, creșterea acesteia la rate mai ridicate printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o depășire a competenței (...)" E. Date economice

În noiembrie 1992 și iunie 1993, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 8 241 LT și 10 860 LT.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate în indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistică al Statului. Conform listei relevante, luând cifra „100" ca indice de bază pentru luna aprilie 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - §17 mai sus), indicele inflației în luna noiembrie 1992 a atins cifra „1546" și cel din luna iunie 1993 cifra „2027" (perioada luată în considerare pentru versarea indemnitaților complementare – §17 mai sus). ÎN DREPT I.

Reclamantul observă că sumele complementelor de indemnitate asortite unei dobânzi de întârziere de 30% anual i-au fost versate după trei și patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere în plată datorată Administrației. Susține că a suferit o pierdere datorată unei depriere monetare puternice în aceste perioade. În sfârșit, regretă absența în dreptul turc a unor dispoziții care permit executarea silită pentru datorii ale Statului către persoane fizice.

Guvernul nu este de acord. Amintește că Statul a versat reclamantului indemnitățile sale înainte de a prelua posesia terenurilor, precum și indemnitățile sale complementare majorate cu 30% de dobânzi, după deciziile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar dacă aceste sume nu țin seama de inflație, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnitățile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților ocupate, condițiile enunțate la art. 1 al Protocolului nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta este în special valabil atunci când sunt vorba de proiecte de mare amploare care aduc beneficii miilor de oameni; să recunoaștem pe seama Statului o obligație de indemnizare integrală ar fi o piedică pentru acesta în realizarea unor asemenea proiecte. De plus, reclamantul nu poate pretinde, în cazul de față, că a suportat o „sarcină specială și exorbitantă" pentru că nu a folosit, pe riscul și pericolul său propriu, posibilitatea pe care i-o oferea art. 105 din codul obligațiilor.

În sfârșitul, Guvernul invocă marja sa mare de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar face parte integrantă a politicii sale privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicate percepute pe creanțele Statului vizează a asigura că funcționarea serviciilor publice nu fi întreruptă și constituie, de asemenea, o fel de impunere indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropriere, ca atare, ci se opune modalităților de plată a indemnitaților de expropriere. Subliniază că reclamațiile sale nu privesc doar întârzierea Administrației de a versa indemnitățile complementare fixate de tribunalul de mare instanță, ci și, mai ales, prejudiciile pe care le-a suferit în perioada dintre sesizarea acelui tribunal și primirea sumelor în cauză. Amintind că plățile au intervenit mai mult de patru și cinci ani după exproprierea terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor întârzieri, combinate cu deprecierea puternică a monedei în țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropriat de terenurile sale, a fost recunoscut drept având drepturi la indemnități care i-au fost versate la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul de mare instanță i-a acordat apoi indemnități complementare asortite cu dobânzi de întârziere la rata de 30% anual din această dată (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit complementele de indemnitate doar în noiembrie 1992 și iunie 1993, adică mai mult de patru și cinci ani după sesizarea jurisdicțiilor și trei și patru ani aproximativ după deciziile Curții de Casație.

Curtea constată mai întâi că litigiul privează exclusiv nivelul indemnitații care nu a fost suficient datorită insuficienței dobânzilor de întârziere aplicate indemnitaților complementare în perioade de aproximativ patru și cinci ani, care merg de la sesizarea tribunalului de mare instanță la plata efectivă a sumelor fixate de acesta (a se vedea, pentru nivelul indemnitații, §17 mai sus).

În acest sens, Curtea a judecat deja că caracterul adecvat al unei compensații ar scădea dacă plata acesteia ar ignora elemente susceptibile de a-i reduce valoarea, cum ar fi scurgerea unei perioade care nu poate fi calificată drept rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Rafinerii Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei indemnități în domeniul exproprierii are drept consecință agravarea pierderilor financiare ale persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține seama de deprecierea monedei în anumite state (a se vedea, hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în totalitatea ei, Curtea observă că situația de care se plânge reclamantul ține de „dreptul său la respectarea bunurilor sale", ținând seama de jurisprudența Curții deja stabilită în materie (a se vedea în special hotărârea Akkuș precitată, pp. 1303 și suiv., și de asemenea hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 și suiv.), ea trebuie să caute dacă a fost menținut un echilibru just între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. În acest titlu, trebuie să se ia în considerare modalități de indemnizare prevăzute de legislația națională și maniera în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În cazul de față, Curtea constată că sumele complementelor de indemnitate asortite unei dobânzi de întârziere simple de 30% anual au fost versate interesatului în noiembrie 1992 și iunie 1993, adică patru și cinci ani după sesizarea jurisdicțiilor și trei și patru ani aproximativ după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea în medie 67% anual.

Este indubitabil că întârzierea în plata indemnitaților complementare acordate de jurisdicțiile interne este imputabilă doar nerespectării Administrației expropiatoare, care a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct se adauga exproprierii bunurilor sale. Este această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care aduce Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul just care trebuie să domnească între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor.

În concluzie, a existat o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. II.

Ținând seama de concluzia formulată la paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze întrebarea separat sub aspectul acestei dispoziții. III.

Reclamantul susține că trebuie să fie despăgubit, atât pentru pierderea pecuniară suferit datorită plății tardive a indemnitaților complementare, cât și pentru prejudiciile decurgând din întârzierea în determinarea acestora în fața jurisdicțiilor naționale. Cere Curții să îi acorde o satisfacție material calculată în dolari. Solicită, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Potrivit metodei deja adoptate în hotărârea Aka (a se vedea, hotărârea Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56), Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, trebuie să se ia în considerare diferența între sumele efectiv versate reclamantului în 1992 și 1993 și cele pe care le-ar fi primit dacă indemnitățile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monedei din data sesizării tribunalului de mare instanță (§32-34 mai sus).

După ce a procedat la propriul calcul la lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 mai sus), Curtea acceptă să acorde reclamantului o indemnitate de 6 851 USD, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data rezolvării.

Curtea, așa cum s-a deja pronunțat în hotărârile Akkuș și Aka (hotărâri deja precitate), consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza faptului că a fost privat de terenuri, care erau unica sa mijloace de existență și refugiu. Pronunțând în echitate, îi acordă în consecință 1 000 USD pentru damnă morală, indiferent de numărul procedurilor naționale privind bunurile sale expropriate în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Cheltuieli și onorarii

Reclamantul solicită 8 000 USD pentru cheltuieli și onorarii raportate la procedurile naționale și la acelea ale Convenției. Cu toate acestea, această solicitare nu a fost susținută de documente.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama că toate cererile privind expropierile din Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea judecă în echitate că este cazul să se acorde reclamantului o sumă de 300 USD. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră corespunzător să fixeze la 6% rata anuală a dobânzilor de întârziere pe sumele acordate în dolari americani. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 2. Declară că nu este necesar să examineze pretenția trasă din art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de taxe, drepturi de timbre și sarcini fiscale exigibile la momentul versării, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data rezolvării: i. 6 851 (șase mii opt sute cincizeci și unu) dolari americani în repararea prejudiciului material; ii. 1 000 (mie) dolari americani pentru damnă morală; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru cheltuieli și onorarii; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% anual de la expirarea acestui termen și până la versare; 4. Respinge solicitarea de satisfacție echitabilă pentru restul. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 septembrie 2001 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19697/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Hüseyin Yavuz (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En avril 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en avril 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en février et décembre 1991.

La DSİ versa au requérant ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment du paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous dessous (le tableau indique la totalité des montants fixés à l'issue des diverses procédures nationales qui ont la même date de la saisine des juridictions internes ainsi que la même date du paiement effectif). Montants payés au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées au requérant par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 4 815 350 2 616 860 21/04/1987 21/04/1987 3 206 600 2 219 200 20/11/1992 27/06/1993 8 577 655 6 324 720 57 911 196 53 504 912 66.05 59.44 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En novembre 1992 et juin 1993, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 8 241 LT. et 10 860 LT.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indices de base pour le mois d'avril 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de novembre 1992 atteint le chiffre «1546» et celui du mois de juin 1993 le chiffre «2027» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de trois et quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes ; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de quatre et cinq ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en novembre 1992 et juin 1993, soit plus de quatre et cinq ans après les saisines des juridictions et trois et quatre ans environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de quatre et cinq ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé en novembre 1992 et juin 1993, soit quatre et cinq ans après la saisine des juridictions et trois et quatre ans environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1992 et 1993, et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 6 851 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que le requérant a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privé de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 6 851 (six mille huit cent cinquante et un) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral ; iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 septembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente