CtEDO 18.09.2001 AI

AFFAIRE HUSEYIN YAVUZ c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
18.09.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de P1-1;Non-lieu à examiner l'art. 6-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
AFFAIRE HUSEYIN YAVUZ c. TURQUIE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

PRIMA SECȚIE

HÜSEYİN YAVUZ c. TURCIA

(Cerere nr. 19697/92)

18 septembrie 2001

18/12/2001

Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi corecții de formă.

În dosarul Hüseyin Yavuz c. Turcia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședință în o cameră compusă din:

D-nele E. Palm, președintă, W. Thomassen, DD. Gaukur Jörundsson, B. Zupančič, T. Panțîru, R. Maruste, judecători, F. Gölcüklü, judecător ad hoc, și D. M. O'Boyle, grefier de secție,

După deliberare în cameră de consiliu pe 15 februarie 2000 și 28 august 2001,

Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această din urmă dată:

1.

La originea dosarului se află o cerere (nr. 19697/92) direcționată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, Hüseyin Yavuz („reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 15 august 1991, în virtutea fostului articol 25 al Convenției pentru Salvgardarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenția").

2.

Reclamantul este reprezentat de d-l Kazım Berzeg, avocat la baroul din Ankara. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

3.

Cererea are ca scop obținerea unei decizii privind dacă faptele din cauză dezvăluie o încălcare a Statului pârât a cerințelor art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

4.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

5.

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea dosarului (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. După recuzarea d. Rıza Türmen, judecător ales în calitate de judecător al Turciei (art. 28), Guvernul a desemnat pe d. Feyyaz Gölcüklü pentru a ședea în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

6.

Printr-o decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

7.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul dosarului (art. 59 § 1 din regulament).

8.

Reprezentantul reclamantului a solicitat Curții să unească diferitele cereri introduse de același reclamant. Curtea, ținând seama că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această solicitare.

I.

9.

Reclamantul, cetățean turc, locuia, la epoca faptelor, în satul Karanar (la Vezirköprü, Samsun). Era fermier.

10.

În aprilie 1987, Administrația Națională a Apelor („DSİ": Devlet Su İșleri), organism de stat încărcat cu construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantului pentru a construi barajul hidro-electric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Sunt astazi scufundate de apele lacului barajului.

11.

Indemnități de expropriere fixate de o comisie de experți din DSİ au fost versate reclamantului la data exproprierii.

12.

Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, tot în aprilie 1987, acțiuni de creștere a indemnitații de expropriere în fața tribunalului de mare instanță din Vezirköprü.

13.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize la fața locului pentru a evalua exactitatea sumelor fixate de Administrația expropiatoare.

14.

Tribunalul sus-menționat a acordat reclamantului indemnități complementare de expropriere care au fost asortite cu dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30% anual, calculabile din data cesiunii terenurilor către DSİ.

15.

Aceasta Administrație s-a pourvoit în casație împotriva sentințelor tribunalului de mare instanță care fixaseră complementele de indemnitate. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste sentințe și să entrineze sumele fixate de tribunalul de mare instanță. Curtea de Casație a confirmat aceste sentințe în februarie și decembrie 1991.

16.

DSİ a versat reclamantului aceste indemnități complementare majorate cu 30% de dobânzi de întârziere simple, calculate până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea 67% anual.

17.

Indemnitățile de expropriere plătite reclamantului, datele sesizării jurisdicțiilor interne, sumele indemnitaților complementare acordate de jurisdicția internă, datele plăților, sumele indemnitaților complementare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30% de dobânzi de întârziere, valorile reale ale indemnitaților complementare, precum și nivelurile de indemnizare sunt indicate în tabelul de mai jos (tabelul indică totalitatea sumelor fixate la finalizarea diverselor proceduri naționale care au aceeași dată de sesizare a jurisdicțiilor interne, precum și aceeași dată a plății efective).

Sume plătite reclamantului de Administrație înainte de a prelua posesia terenurilor (în LT)

Date de sesizare a jurisdicțiilor interne

Sume de indemnități complementare acordate de jurisdicțiile interne (în LT)

Date de plată a indemnitaților complementare

Sume de indemnități complementare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30% de dobânzi de întârziere (în LT)

Valori reale ale indemnitaților complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT)

Niveluri de indemnizare în raport cu valoarea reală a terenurilor expropriate

4 815 350

2 616 860

21/04/1987

21/04/1987

3 206 600

2 219 200

20/11/1992

27/06/1993

8 577 655

6 324 720

57 911 196

53 504 912

66.05

59.44

II.

A.

Constituția

18.

În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, privind expropierile, prevede:

„(...) Indemnitatea de expropriere va fi plătită prompt și în numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracțiunea nepăgubistă nu va fi plătită prompt va fi asortită cu dobânzi de întârziere la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...)"

B.

Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

19.

În virtutea legii nr. 3095, rata dobânzilor de întârziere cuvenite pentru întârziere în decontarea datoriilor Statului era de 30% anual la epoca faptelor.

20.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor de întârziere aplicabilă creanțelor Statului era de 7% pe lună, adică 84% anual (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor Statului și hotărârea nr. 89/14915 a Consilului Miniștrilor).

C.

Codul obligațiilor

21.

Art. 105 din codul obligațiilor prevede:

„Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile de întârziere ale zilelor de întârziere și debitor nu poate demonstra că creditorul a comis o vină, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa valoarea acestuia în momentul pronunțării hotărârii pe fondul cauzei."

D.

Jurisprudența Curții de Casație

22.

Pe 3 iunie 1991, cea de-a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materia indemnitații de expropriere, s-a pronunțat în acești termeni:

„Ceea ce compensează întârzierea în decontarea creanțelor sunt dobânzile de întârziere. Având în vedere că procedura de executare silită permite creditorului să solicite ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta nu are dreptul să ceară altă compensație în titlu de damnă; prin urmare, decizia care admite cererea creditorului pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește neîntemeiată (...)"

23.

Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), adunarea plenară a Curții de Casație a hotărât așa:

Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era ridicată, cu o rată care depășea cu mult 30%. Cu toate aceasta, legiuitor a dorit ca rata dobânzilor de întârziere să fie 30%. Pentru acest motiv, în dosarul examinat, nu este conform cu dreptul, invocând dobânzile anexate depozitelor bancare, de a depași dobânda compusă de 30% printr-o cale deturnată.

24.

Pe 19 iunie 1996, adunarea plenară a Curții de Casație, soluționând problema aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat în acești termeni:

(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnitate forfetară care acoperă pagubele fără a fi nevoie să le demonstreze (...). Deoarece rata dobânzilor de întârziere (prejudiciul datorat întârzierii în plată) este fixată prin lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scădere a valorii monedei (...)) în care se află țara, este imposibil să invoci aceleași elemente (inflație, scădere a valorii monedei (...)) ca probe evidente ale prejudiciului excedent menționat la art. 105 din codul obligațiilor, nici să afirmi că dezavantajele din aceasta constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că contravaloarea acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea sens. Atunci când legiuitor, considerând totalitatea problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative pe care i-o conferă Constituția, rata reparării pagubelor decurgând din aceste probleme, nu se poate accepta ca prejudiciul care trebuie reparat să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea [a legiuitorului] s-ar dovedi neîntemeiată. (...) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din faptul unei reglementări tardive rămâne neacoperit. Cu toate aceasta, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legiuitor nu este acela la care se referă art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legiuitor, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că această pagubă s-ar ridica la 30%, creșterea acesteia la rate mai ridicate printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o depășire a competenței (...)"

E.

Date economice

25.

În noiembrie 1992 și iunie 1993, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 8 241 LT și 10 860 LT.

26.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate în indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistică al Statului. Conform listei relevante, luând cifra „100" ca indice de bază pentru luna aprilie 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - §17 mai sus), indicele inflației în luna noiembrie 1992 a atins cifra „1546" și cel din luna iunie 1993 cifra „2027" (perioada luată în considerare pentru versarea indemnitaților complementare – §17 mai sus).

I.

27.

Reclamantul se plânge de o pierdere de valoare a complementelor de indemnitate obținute după trei și patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere în plată datorată Administrației, în special datorită insuficienței dobânzilor de întârziere în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia. Invocă în acest sens art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile de mai sus nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi.

"

28.

Reclamantul observă că sumele complementelor de indemnitate asortite unei dobânzi de întârziere de 30% anual i-au fost versate după trei și patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere în plată datorată Administrației. Susține că a suferit o pierdere datorată unei depriere monetare puternice în aceste perioade. În sfârșit, regretă absența în dreptul turc a unor dispoziții care permit executarea silită pentru datorii ale Statului către persoane fizice.

29.

Guvernul nu este de acord. Amintește că Statul a versat reclamantului indemnitățile sale înainte de a prelua posesia terenurilor, precum și indemnitățile sale complementare majorate cu 30% de dobânzi, după deciziile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar dacă aceste sume nu țin seama de inflație, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnitățile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților ocupate, condițiile enunțate la art. 1 al Protocolului nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta este în special valabil atunci când sunt vorba de proiecte de mare amploare care aduc beneficii miilor de oameni; să recunoaștem pe seama Statului o obligație de indemnizare integrală ar fi o piedică pentru acesta în realizarea unor asemenea proiecte. De plus, reclamantul nu poate pretinde, în cazul de față, că a suportat o „sarcină specială și exorbitantă" pentru că nu a folosit, pe riscul și pericolul său propriu, posibilitatea pe care i-o oferea art. 105 din codul obligațiilor.

30.

În sfârșitul, Guvernul invocă marja sa mare de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar face parte integrantă a politicii sale privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicate percepute pe creanțele Statului vizează a asigura că funcționarea serviciilor publice nu fi întreruptă și constituie, de asemenea, o fel de impunere indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

31.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropriere, ca atare, ci se opune modalităților de plată a indemnitaților de expropriere. Subliniază că reclamațiile sale nu privesc doar întârzierea Administrației de a versa indemnitățile complementare fixate de tribunalul de mare instanță, ci și, mai ales, prejudiciile pe care le-a suferit în perioada dintre sesizarea acelui tribunal și primirea sumelor în cauză. Amintind că plățile au intervenit mai mult de patru și cinci ani după exproprierea terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor întârzieri, combinate cu deprecierea puternică a monedei în țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

32.

Curtea observă că reclamantul, expropriat de terenurile sale, a fost recunoscut drept având drepturi la indemnități care i-au fost versate la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul de mare instanță i-a acordat apoi indemnități complementare asortite cu dobânzi de întârziere la rata de 30% anual din această dată (§17 mai sus).

Cu toate acestea, DSİ a plătit complementele de indemnitate doar în noiembrie 1992 și iunie 1993, adică mai mult de patru și cinci ani după sesizarea jurisdicțiilor și trei și patru ani aproximativ după deciziile Curții de Casație.

33.

Curtea constată mai întâi că litigiul privează exclusiv nivelul indemnitații care nu a fost suficient datorită insuficienței dobânzilor de întârziere aplicate indemnitaților complementare în perioade de aproximativ patru și cinci ani, care merg de la sesizarea tribunalului de mare instanță la plata efectivă a sumelor fixate de acesta (a se vedea, pentru nivelul indemnitații, §17 mai sus).

34.

În acest sens, Curtea a judecat deja că caracterul adecvat al unei compensații ar scădea dacă plata acesteia ar ignora elemente susceptibile de a-i reduce valoarea, cum ar fi scurgerea unei perioade care nu poate fi calificată drept rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Rafinerii Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei indemnități în domeniul exproprierii are drept consecință agravarea pierderilor financiare ale persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține seama de deprecierea monedei în anumite state (a se vedea, hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

35.

Considerând cauza în totalitatea ei, Curtea observă că situația de care se plânge reclamantul ține de „dreptul său la respectarea bunurilor sale", ținând seama de jurisprudența Curții deja stabilită în materie (a se vedea în special hotărârea Akkuș precitată, pp. 1303 și suiv., și de asemenea hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 și suiv.), ea trebuie să caute dacă a fost menținut un echilibru just între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. În acest titlu, trebuie să se ia în considerare modalități de indemnizare prevăzute de legislația națională și maniera în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

36.

În cazul de față, Curtea constată că sumele complementelor de indemnitate asortite unei dobânzi de întârziere simple de 30% anual au fost versate interesatului în noiembrie 1992 și iunie 1993, adică patru și cinci ani după sesizarea jurisdicțiilor și trei și patru ani aproximativ după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea în medie 67% anual.

37.

Este indubitabil că întârzierea în plata indemnitaților complementare acordate de jurisdicțiile interne este imputabilă doar nerespectării Administrației expropiatoare, care a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct se adauga exproprierii bunurilor sale. Este această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care aduce Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul just care trebuie să domnească între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor.

38.

În concluzie, a existat o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

II.

39.

Reclamantul se mai plânge, de asemenea, că durata procedurilor în fața tribunalului sus-menționat a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

40.

Ținând seama de concluzia formulată la paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze întrebarea separat sub aspectul acestei dispoziții.

III.

41.

Conform art. 41 din Convenție,

Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante Înalte nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

"

A.

Prejudiciu material și moral

42.

Reclamantul susține că trebuie să fie despăgubit, atât pentru pierderea pecuniară suferit datorită plății tardive a indemnitaților complementare, cât și pentru prejudiciile decurgând din întârzierea în determinarea acestora în fața jurisdicțiilor naționale. Cere Curții să îi acorde o satisfacție material calculată în dolari. Solicită, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit.

43.

Guvernul nu se pronunță.

44.

Potrivit metodei deja adoptate în hotărârea Aka (a se vedea, hotărârea Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56), Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, trebuie să se ia în considerare diferența între sumele efectiv versate reclamantului în 1992 și 1993 și cele pe care le-ar fi primit dacă indemnitățile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monedei din data sesizării tribunalului de mare instanță (§32-34 mai sus).

45.

După ce a procedat la propriul calcul la lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 mai sus), Curtea acceptă să acorde reclamantului o indemnitate de 6 851 USD, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data rezolvării.

46.

Curtea, așa cum s-a deja pronunțat în hotărârile Akkuș și Aka (hotărâri deja precitate), consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza faptului că a fost privat de terenuri, care erau unica sa mijloace de existență și refugiu. Pronunțând în echitate, îi acordă în consecință 1 000 USD pentru damnă morală, indiferent de numărul procedurilor naționale privind bunurile sale expropriate în cadrul construcției barajului Altınkaya.

B.

Cheltuieli și onorarii

47.

Reclamantul solicită 8 000 USD pentru cheltuieli și onorarii raportate la procedurile naționale și la acelea ale Convenției.

Cu toate acestea, această solicitare nu a fost susținută de documente.

48.

Guvernul nu se pronunță.

49.

Ținând seama că toate cererile privind expropierile din Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea judecă în echitate că este cazul să se acorde reclamantului o sumă de 300 USD.

C.

Dobânzi de întârziere

50.

Curtea consideră corespunzător să fixeze la 6% rata anuală a dobânzilor de întârziere pe sumele acordate în dolari americani.

1.

Declară că a existat o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție;

2.

Declară că nu este necesar să examineze pretenția trasă din art. 6 § 1 din Convenție;

3.

Declară,

a)

că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de taxe, drepturi de timbre și sarcini fiscale exigibile la momentul versării, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data rezolvării:

i. 6 851 (șase mii opt sute cincizeci și unu) dolari americani în repararea prejudiciului material;

ii. 1 000 (mie) dolari americani pentru damnă morală;

iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru cheltuieli și onorarii;

b)

că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% anual de la expirarea acestui termen și până la versare;

4.

Respinge solicitarea de satisfacție echitabilă pentru restul.

Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 septembrie 2001 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții.

Michael

O'Boyle

Elisabeth

Palm

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-09-18
0,98
AFFAIRE FATMA YAVUZ c. TURQUIE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE FATMA YAVUZ c. TURQUIE (Requête n° 19696/92) ARRÊT STRASBOURG 18 septembre 2001 DÉFINITIF 18/12/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des
CtEDO 2001-09-18
0,98
AFFAIRE HUSEYIN SAHIN c. TURQUIE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE HUSEYİN ŞAHİN c. TURQUIE (Requête n° 19687/92) ARRÊT STRASBOURG 18 septembre 2001 DÉFINITIF 18/12/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir de
CtEDO 2001-04-10
0,98
AFFAIRE YUNUS ÖZTÜRK c. TURQUIE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE YUNUS ÖZTÜRK c. TURQUIE ( Requête n° 19296/92 ) ARRÊT STRASBOURG 10 avril 2001 DÉFINITIF 10/07/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des r
CtEDO 2001-07-03
0,97
AFFAIRE HUSEYIN BALCI c. TURQUIE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE HÜSEYİN BALCI c. TURQUIE (Requête n° 19645/92) ARRÊT STRASBOURG 3 juillet 2001 DÉFINITIF 03/10/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des r
CtEDO 2001-09-18
0,97
AFFAIRE YUNUS OZTURK c. TURQUIE (N° 2)
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE YUNUS ÖZTÜRK c. TURQUIE (N° 2) (Requête n° 19685/92) ARRÊT STRASBOURG 18 septembre 2001 DÉFINITIF 18/12/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut su
Sursă