STRASBURG 28 februarie 2002 DEFINIF 28/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Nero și al altor c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii Ferrari Bravo, Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler judecători și al dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2002, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și cetățeni italieni, dnii Filippo Nero și Mario Mongillo și M Maria Marchitto, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 30 octombrie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Hotărârea a fost înregistrată la 23 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52832/99. Reclamanții sunt reprezentați de domnul S. Forgione, avocat la Solopaca (Benevent). Guvernul italian este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 15 februarie 2001. La 29 iunie 1993, reclamanții au depus, fiecare separat, o acțiune în fața instanței judecătorești din Benévent, în funcție de funcția de judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin de plată pentru indemnizații datorate, în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap, de către unitatea sanitară locală (USL). La 26 septembrie 1994, recurentele au notat Băncii Romei, terță parte-garant, operațiunile de sechestrare-recuperare a creanțelor și, în acest scop, au acționat înaintea instanței judecătorești din Guardia Sanframondi (Benevent). În decembrie 1994, banca a fost constituită în cadrul procedurii, declarând că aceste creanțe erau insesizabile. Instanțele au obiectat la această declarație și, la cererea acestora, judecătorul a ordonat prezentarea documentelor probatorii și apoi a retrimis la tribunal la data de 25 ianuarie. 1995. Această audiere a fost consacrată dezbaterilor dintre părțile la sfârșitul cărora judecătorul și-a rezervat decizia până la 6 februarie 1995. În acea zi, judecătorul s-a declarat incompetent rațional Materiae și a stabilit un termen limită pentru părțile implicate pentru a prelua cauza în fața instanței competente din Benevent. La 6 mai 1995, reclamanții au atribuit, fiecare separat, Banque și L.U.S.L. în fața tribunalului din Benevent, astfel încât să constate obligațiile celui de-al treilea garant (acceptamento dell La data respectivă, Banca l-a informat pe judecător că titlurile executorii care stau la baza cererilor reclamanților au fost anulate printr-o hotărâre a Tribunalului din Benevent, prin care a fost sesizat un apel interjucat de către U.S.L., invocând excepția de incompetență a judecătorului. În această privință, Banca a luat în considerare posibilitatea ca reclamanții să exercite dreptul la continuarea procedurii. Reclamanții și-au prezentat obiecțiile, iar judecătorul a retrimis la ședința din 22 noiembrie 1996 pentru a permite părților să își prezinte concluziile. În ziua următoare, judecătorul, constatând că documentele privind procedura de executare nu au fost introduse în dosar, și-a retrimis decizia în ședința din 14 noiembrie 1997. Această audiere și cea din 12 iunie 1998, au fost amânate la cererea instanțelor până la 19 februarie 1999. Totuși, această audiere a fost amânată din oficiu, de două ori, până la 11 februarie 2000. Cu toate acestea, la 4 martie 2000, președintele Tribunalului a trimis cauza sine die din lipsa unei săli de ședințe disponibile. La o dată nespecificată, în conformitate cu Legea nr. 276 din 22 iulie 1997 președintele tribunalului a numit un judecător onorific (adică Giudice Onorario Aggregato mai) în cauza 10. La 10 noiembrie 2000, judecătorul a aprobat audierea reclamanților și a retrimis cauza la 18 mai 2001. Cu toate acestea, această audiere nu a avut loc pentru că a fost pronunțată din oficiu la 21 mai 2001 și apoi la 14 decembrie 2001 pentru că părțile nu erau prezentate. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 11. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 16. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, există încă o manifestare a practicii menționate anterior. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Fiecare reclamant solicită 25 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 19. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 6 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Comisioanele și cheltuielile de judecată 20. Solicită, de asemenea, 8 850 620 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 500 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 22. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea a spus, cu șase voturi împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Spus , cu cinci voturi la doi, că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale și 500 EUR (cinci cenți EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge, în unanimitate, cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 februarie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 alineatul (2) din Convenție și 74 alineatul (2) din regulament, la următoarele opinii separate - opinie disidentă a dlui Ferrari Bravo - opinie disidentă a dlui Kovler. C.L.R. E.F. OBIECTIVUL DIȘEDINTEI DLUI JUDECĂTOR FERRARI BRAVO OBIECTIV DISȘEDINTELE DLUI JUDECĂTOR KOVLER, împărtășind în același timp opinia majorității Camerei că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. În cadrul procedurii civile și în cazul în care partea pârâtă trebuie să plătească reclamantului o sumă determinată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, nu pot subscrie la decizia de a aduce, de asemenea, daune morale din mai multe motive. În toate cele 133 de cereri din Benevent și examinate de Cameră, este vorba despre situații similare: reclamanții(e) care au depus acțiuni în fața instanței judecătorești din Benevent, în calitate de judecător de muncă, au solicitat recunoașterea dreptului lor la plata despăgubirilor datorate în temeiul titlului, fie al unui concediu pentru creșterea copilului, fie al unei pensii de invaliditate civilă, fie al unui ajutor pentru o persoană la domiciliu etc. În ciuda procedurilor destul de lungi, unii reclamanți au obținut satisfacția cererilor lor înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la cazurile lor. Astfel, Curtea ar fi putut constata că art. 41 din Convenția nr. 51123/99) care face parte din cele 133 de cereri în cauză, cererile de satisfacție echitabilă. Or, Curtea a preferat să raționeze în termeni de acumulare a delincvențelor față de cerința termenului rezonabil în Italia care constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1) În mai multe alte cazuri, Curtea a constatat încălcări mult mai grave ale articolului 6′1 în cadrul unei proceduri penale (a se vedea mutatis mutandis Daktaras c. Lituania, nr. 4990/98, din 10 octombrie 2000; Riepan c. Austria, nr. 35115/97, hotărârea din 14 noiembrie 2000), dar a respins cererea de satisfacție pentru daune morale, în timp ce aloca sume importante pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. C În opinia mea, Curtea ar fi trebuit să reducă sau chiar să respingă, în anumite cazuri, daunele morale sau să motiveze mai mult raționamentul. Prin urmare, am votat împotriva acestei părți a sistemului de hotărâri.
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE NERO ET AUTRES c. ITALIE
(Requête n° 52832/99)
ARRÊT
28 février 2002
28/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Nero et autres c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
L.
Ferrari Bravo,
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Filippo Nero et Mario Mongillo et M
me
Maria Marchitto («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 octobre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 23 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52832/99. Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 15 février 2001.
3.
Le 29 juin 1993, les requérants déposèrent, chacun séparément, un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir une injonction de paiement pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L.). Le juge délivra ladite injonction par une décision du 20 juin 1994.
4.
Le 26 septembre 1994, les requérants notifièrent à la Banque de Rome, tiers-garant, les exploits de saisie-arrêt des créances et, à ce titre, l’assignèrent devant le juge d’instance de Guardia Sanframondi (Bénévent). Le 21
décembre 1994, la Banque s’étant constituée dans la procédure, déclara que lesdites créances étaient insaisissables. Les requérants s’opposèrent à cette déclaration et à leur demande le juge ordonna la production de documents probatoires puis remit l’audience au 25
janvier
1995.Cette audience fut consacrée aux débats entre les parties au terme desquels, le juge réserva sa décision jusqu’au 6 février 1995. Ce jour-là, le juge se déclara incompétent
ratione materiae
puis fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent.
5.
Le 6 mai 1995, les requérants assignèrent, chacun séparément, la Banque et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant (
accertamento dell’obbligo del terzo
).
6.
La première audience fixée au 22 septembre 1995 fut renvoyée d’office au 14 juin 1996. Le jour venu, la Banque informa le juge de ce que les titres exécutoires servant de fondement aux demandes des requérants avaient été annulés par une décision du tribunal de Bénévent saisi d’un appel interjeté par l’U.S.L. invoquant l’exception d’incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l’impossibilité pour les requérants de faire valoir un droit à la poursuite de la procédure. Les requérants firent valoir leurs objections et le juge remit l’audience au 22 novembre 1996 afin de permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le jour venu, le juge, constatant que les pièces relatives à la procédure d’exécution n’avaient pas été insérées dans le dossier, remit sa décision à l’audience du 14
novembre
1997.Cette audience et celle du 12 juin 1998, furent reportées à la demande des requérants jusqu’au 19 février 1999. Cependant, cette audience fut reportée d’office, à deux reprises, jusqu’au 11 février 2000.
7.
Entre-temps, le 9
juin 1998, les requérants étaient parvenus à un règlement amiable avec l’U.S.L. La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens.
8.
Toutefois, le 4 mars 2000 le président du tribunal renvoya l'affaire
sine die
faute de salle d'audience disponible.
9.
A une date non précisée, en application de la loi n°
276 du 22
juillet
1997, le président du tribunal chargea un juge honoraire («
Giudice Onorario Aggregato ») de l’affaire.
10.
Le 10 novembre 2000, le juge admit l’audition des requérants et remit l’affaire au 18 mai 2001. Toutefois, cette audience ne se tint pas parce qu’elle fut renvoyée d’office au 21
mai
2001, puis au 14
décembre 2001 car les parties ne s’étaient pas présentées.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
12.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
13.
La période à considérer a débuté le 26 septembre 1994 et la procédure était encore pendante au 14 décembre 2001.
14.
Elle avait à cette date duré plus de sept ans et deux mois pour une instance.
15.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
16.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
17.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
18.
Les requérants réclament chacun 25 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
19.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 6
000
euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
20.
Les requérants demandent également 8 850 620 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
21.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 500 EUR à chaque requérant.
C.
Intérêts moratoires
22.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
, par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
, par cinq voix contre deux,
a)
que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
, à l'unanimité,
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé des opinions séparées suivantes
:
- opinion dissidente de M. Ferrari Bravo
;
- opinion dissidente de M. Kovler.
E.F.
Tout en partageant l’opinion de la majorité de la Chambre qu’il y a eu violation de l’article 6 §1 à cause de manquement à l’exigence du «
délai raisonnable
» de la procédure civile et que l’Etat défendeur doit verser au requérant une somme déterminée pour frais et dépens, je ne peux pas souscrire à la décision d’allouer aussi un dommage moral pour plusieurs raisons.
Dans toutes les 133 requêtes venant de Bénévent et examinées par la Chambre il s’agit de situations similaires : les requérant(e)s ayant déposé des recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge de travail, réclamèrent la reconnaissance de leur droit au versement des indemnités dues au titre, soit d’un congé parental, soit d’une pension d’invalide civil, soit d’une aide pour une personne à domicile, etc. Malgré les procédures assez longues, certains requérants ont obtenu la satisfaction de leurs demandes avant que la Cour ne se prononce sur leurs cas. Donc la Cour aurait pu constater que l’article 41 de la Convention n’était que partiellement applicable, ou bien rejeter, comme dans l’affaire
Natalina De
Rosa
c. Italie
(n°
51123/99) faisant partie des 133 requêtes en question, les demandes de satisfaction équitable. Or, la Cour préféra raisonner en termes d’«
accumulation des manquements à l’exigence du délai raisonnable
» en Italie constituant «
une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 §1
», peut-être en tenant compte du fait que les requêtes ont été déposées avant l’entrée en vigueur de la loi Pinto.
Dans plusieurs autres affaires la Cour constata des violations beaucoup plus graves de l’article 6 §1 lors d’une procédure pénale (voir,
mutatis mutandis,
Daktaras c. Lituanie, n°
42095/98, du 10 octobre 2000
; Riepan c. Autriche, n°
35115/97, jugement du 14 novembre 2000), mais rejeta la demande de satisfaction pour dommage moral, tout en allouant des sommes importantes pour frais et dépens. C’est seulement en notant avec la constatation de la violation des articles 6 § 1
et 1 du Protocole n° 1 que «
le refus persistant des autorités de verser la somme due a provoqué chez le requérant angoisse et tension
» (Georgiadis c. Grèce, n°
41209/98, §
39) que la Cour alloua un dommage moral à ce titre.
A mon avis, la Cour aurait dû réduire, voire rejeter dans, certains cas, les dommages moraux, ou motiver davantage le raisonnement. J’ai donc voté contre cette partie du dispositif des arrêts.